scurt excurs despre stat, utilitate ÅŸi confiscare

Motto: “Libertatea unui om constă în a urmări legile naturale pe care el însuÅŸi le recunoaÅŸte, ÅŸi nu în a respecta niÅŸte principii impuse lui de către o voinţă extrinsecă, divină sau umană, individuală sau colectivă.” – Mihail Alexandrovici Bakunin

Timur Felix Mihancea a mâncat la Masa Tăcerii. Poliţia Comunitară din Târgu Jiu l-a amendat cu 500 de lei. Trecând peste viscerala oripilare în faţa profanării unui monument atât de celebru, nu putem să nu întrezărim în spate problematica spinoasă a confl ictului pe de o parte dintre stat şi creator, iar pe de altă parte dintre stat şi individul guvernat. Să procedăm sistematic.

BrâncuÅŸi afirma (apud Dan Grigorescu, BrâncuÅŸi ÅŸi secolul său, ed. Artemis, BucureÅŸti, 1993) că “sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenÅ£a lucrurilor.”

EsenÅ£a unei mese este, inevitabil, mâncatul. ÃŽn momentul în care bolul alimentar ajunge în faringe, centrul respirator din medulla oblongata este inhibat direct de către centrul înghiÅ£itului din aceeaÅŸi medulla, declanşând, pentru o fracÅ£iune de secundă, ceea ce se numeÅŸte “apnee de deglutiÅ£ie”. Mâncatul reprezintă singurul moment în care un om sănătos nu poate, fiziologic, vorbi. Dacă e să dăm crezare vorbelor lui BrâncuÅŸi, să facem abstracÅ£ie de abstractizări ÅŸi să privim Ideea din spatele lucrului, ajungem inevitabil la concluzia că Masa Tăcerii e masa la care se mănâncă.

De unde, atunci, oripilarea poliÅ£iÅŸtilor comunitari? ÃŽn demenÅ£a sa, statul, ÅŸi prin stat înÅ£elegem ÅŸi comunitarii, ca extensii executive ale sale, se consideră proprietar – privat ÅŸi discreÅ£ionar – asupra a tot ce există între graniÅ£ele teritoriului său.

Întregul ansamblu brâncuşian de la Târgu Jiu este, după cum putem deduce dintr-o scrisoare adresată de Brâncuşi Aretei Tătărescu, o frondă la adresa statului ca proprietar de oameni. Un omagiu adus martirilor primului război mondial, monumentul conturează traseul soldatului de la ultima masă, la rug. Guvernele iau decizii şi trimit milioane de oameni la moarte în numele dezideratelor lor irelevante. Oamenii-obiect se ridică de la masă, omoară oameni-obiect, sunt omorâţi de către oameni-obiect, totul în numele voinţei externe a unei entităţi care le e pe atât de străină, pe cât le e de ostilă.

Statul îşi urăşte subiecţii, pentru că realizează că propria sa existenţă depinde de ei şi de aparenţa de autoritate şi legitimitate pe care le-o proiectează. E obligat să joace un rol pentru a supravieţui, şi asta nu poate decât să îl exaspereze. Infernala maşinărie care clipoceşte şi pulsează prin ştampile şi pulane trebuie să posede. A cui e Masa Tăcerii? A lui Brâncuşi nu e, pentru că e mort. A poporului nu e, pentru că poporul, ca entitate, nu s-a născut încă. Singurul proprietar care îi mai rămâne e statul.

Timur Felix Mihancea e un germene de popor. Felix e un criminal, în esenţă, iar crima lui e că a avut curajul să nu contemple. Contemplând monumentele statului, contemplăm şi confirmăm autoritatea acestuia. De fi- ecare dată când un turist rătăcit îşi face o poză cu Masa Tăcerii, statul rânjeşte satisfăcut, ca o starletă scăpătată, sub blitz-uri, pe covorul roşu. Când Felix şi-a aşezat iaurtul pe tăblia de calcar de 2,15 metri în diametru şi 0,43 me tri în grosime, statul a urlat ca ars cu fierul roşu.

Confiscarea simbolisticii monumentelor, odată cu confiscarea obiectelor în sine, Å£ine de aberantul drept de “imperium eminens” pe care statul ÅŸi-l arogă. O operă e reflexia ÅŸi proprietatea statului în măsura în care acesta îl percepe pe creatorul însuÅŸi drept reflexia ÅŸi proprietatea sa. ÃŽn lumina acestor lucruri, atât timp cât statul mai funcÅ£ionează, orice act de creaÅ£ie sau apreciere artistică devine abuziv.

Viva el Felix!