Dincolo de doza de indiferenţă a unui anumit segment de public şi o atmosferă ge­nerală „ca la mare, cu lume faină”, Festivalul Internaţional Mul­ti­cultural „Fără bariere” de la Satu Ma­re s-a afirmat ca un maraton te­a­tral de anvergură, care lasă totuşi în urmă mult mai mult decât praful ri­dicat de „alergători”. Între 15 şi 26 mai, pitorescul oraş s-a îmbrăcat în haine de sărbătoare pentru a întâmpina atât trupe româneşti din diferite părţi ale ţării cât şi trupe străine. Acestea din urmă au reuşit să se situeze la un nivel înalt, atât din punctul de vedere al prestaţiei, cât şi al comunicării cu publicul, depăşind bariera impusă de lipsa unor mijloace tehnice de traducere sau titrare a spectacolelor străine. Frecvenţa mult prea intensă a reprezentaţiilor a creat un pro­gram suprasolicitant, din care se pot desprinde însă momente sem­ni­ficative.

Prima piesă din festival a fost Baronesa şi servitoarea, o producţie a Companiei „Harag György” a Teatrului de Nord din Satu Mare. Spectacolul aduce în scenă povestea a două femei, fiecare provenind din lumi aparent diferite, dar complementare în esenţa lor. Baronesa – femeia aristocrată-o întâlneşte pe Emily-o adevărată copilă al naturii, pe care o transformă în servitoarea ei-dând naştere unor sentimente de mult uitate sau pe care cele două nici nu le-au simţit vreodată. Actriţele din rolurile principale, Nemethy Zsuzsa şi Csiki Orsolya conving prin interpretările de natură diferită, dar perfect funcţionalei.

Fără îndoială, o reprezentaţie de calitate ce purta în întregime am­prenta Hausvater a fost spec­ta­co­lul intitulat Requiem, al bine cu­noscutului regizor. Aşa cum ne-a obişnuit, acesta nu a mizat prea mult pe evidenţierea actorilor, ci mai de­grabă pe imaginile vizuale create cu ajutorul nudităţii (justificată pe alocuri). În ciuda faptului că subiectul piesei este unul grav şi anume con­diţia umană în raport cu cele două mari coordonate, viaţa şi moartea,  vi­ziunea regizorului este una an­tre­nantă şi plină de originalitate. Modul în care este perceput spectacolul în final se datorează în cea mai mare parte faptului că toate evenimentele sunt prezentate într-o atmosferă de cabaret, iar anumite situaţii sunt rezolvate prin momente de co­re­grafie.

Despre Brâncuşi: Sărutul nu ar fi prea multe de spus. Un spectacol realizat de Teatrul “Toni Bulandra” din Târgovişte în regia lui Horaţiu Mihaiu, uşor plictisitor, din care nu putea să lipsească oul ca simbol. Se poate vorbi chiar de un fel de trend la majoritatea spectacolelor prezente în festival şi acesta este legat de… ouă. Au existat ouă gigantice până şi în spectacolul Jacques sau supunerea al Teatrului Mic din Bucureşti. Nu există nicio legătură între ele şi Ionesco (mă rog, dacă presupunem că există ouă în „costiţa cu jumări”, atunci  trimiterea poate fi… diagonală), dar… probabil că dădeau bine!

O adevărată destindere a minţii şi sufletului o constituie cele două re­prezentaţii de teatru-dans Aşchii şi Tarara, aduse de Trupa Mică din Bucureşti. Prima reprezentaţie ne a­du­ce în faţă individul alienat, care neagă comunicarea cu tot ceea ce îl în­conjoară, refuzând să relaţioneze cu partenera sa. Parodia duce co­micul până într-un anumit punct, când frustrarea necomunicării de­vine disperare: o disperare pe care o percepe şi spectatorul. Al doilea moment scenic constituie un labirint al mişcărilor de apropiere, distanţare şi căutare, mişcări încărcate de senzualitate şi tragism totodată, armonizate perfect cu muzica Mariei Răducanu.

Unknown origin – o colaborare între interpretul Klaus Seewald (Teatrul ASOU Austria) şi Martin Welton (UK) – propune o îmbinare între formele esenţiale teatrale şi o serie de tehnici tradiţionale împru­mutate din artele marţiale a­siatice, pentru a dezvolta „un artist mult mai conştient din punct de ve­dere fizic şi psihic”. Un spectacol ca­re dă de gândit, dezvăluindu-se con­ti­nuu, la fel ca şi subiectul său: că­lătoria nesfârşită, neapartenenţa şi imposibilitatea de a încheia o că­utare.

O propunere întru totul liniară, de o limpezime remarcabilă şi cu mult respect pentru „poveste” e spec­ta­colul Overdose, o reprezentaţie marca Teatrul Ariel Târgu-Mureş, regizată de Alina Nelega. Cele patru personaje – Susan (Elena Purea), Claire (Monica Ristea Horga), Wesley (Nicu Mihoc) şi David (Marius Turdeanu) – trăiesc într-o lume a exceselor ucigătoare, fiind copleşite de mizeria traiului distrus de crime şi supraconsumul de droguri.

Marea dezamăgire a festivalului ar fi Vicontele, după Eugen Ionesco, regizat de Luminiţa Văleanu, mai de­gra­bă o ţeapă comercială care mus­teşte de kitsch. Un specatcol fără coadă, fără cap, cu costume lucioase şi imitaţii de marionete, din care nu rămâne nimic în afară de „recitalurile” principalului, inegalabilului, eter­nu­lui şi îndelung iubitului Ioan Gyuri Pascu. Dezamăgitor, şi totuşi publicul aplaudă frenetic… Altă montare care, din păcate, nu reuşeşte tot ceea ce îşi propune este Pleci aşa, fără o vorbă? Adus de Teatrul Joint din Braşov, în direcţia de scenă a Vioricăi Geantă Chelbea, care interpretează şi unul din cele două roluri alături de Cristina Maria Voicu. Specatcolul se împotmoleşte pe alocuri, încercând să valorifice un text mai puţin ofertant. Replicile cu parfum de filozofeală sunt aruncate gratuit, în vâltoarea unui scenariu altminteri destul de bine închegat, şi dezechilibrează con­ţinutul. Natura personajelor şi a po­veştii în sine devine astfel obositor de ambiguă.
Dintre spectacolele străine, cel care s-a situat probabil la cea mai mare înălţime a performanţei a fost Liselotte şi luna mai, adus de Teatrul „Móricz Zsigmond” din Nyregyháza, Ungaria. Piesa spune povestea unei femei care îşi dă seama că a pierdut cei mai frumoşi ani din viaţă şi se hotărăşte să-şi întemeieze o familie. Se întîlneşte pe rând cu mai mulţi bărbaţi, din cele mai diverse tipologii (de la avocat, până la instalator, sau rocker drogat, toţi interpretaţi de acelaşi actor) fiecare dintre ei sfârşind, însă, în câte un banal dar tragic accident în casa femeii. Spectacolul pare a fi un gen dramatic mixt, un fel de „farsă tragică” asupra vieţii, remarcabil interpretată de cei doi actori maghiari.

Spectacolele profesioniste au fost alternate cu câteva producţii studenţeşti, printre care două în limba română (Fantomele Madridului după Calderon de la Barca al studenţilor mureşeni şi Hamlet – todus mundus agit histrionem, al studenţilor clu­jeni de la secţia română) şi unul în lim­ba maghiară (Femeile savante, pre­zentat de studenţii anului IV de la FTT-UBB, secţia maghiară). Din pă­cate, o comparaţie între Hamlet-ul studenţilor lui Miklos Bacs şi Fantomele Madridului realizat de studenţii de la Târgu-Mureş ar fi total deplasată şi, în această revistă, mai degrabă lipsită de deontologie.

Dacă tot vorbeam despre “tendinţe” în teatru, trebuie neapărat să menţionăm şi muzica live şi formaţiile pe scenă în timpul specatacolului. O idee foarte bună în esenţă, dar destul de obositoare atunci când e văzută în zece spectacole, într-un interval de nici două săptămâni! Cu toate astea, au existat reprezentaţii în care formaţia nu numai că era de calitate, ci aducea şi un plus de umor sau dramatism (după caz) spectacolului. Astfel de exemple le constituie Slugă la doi stăpâni, în regia lui Victor Ioan Frunză, sau Visul Cătălinei Buzoianu.  Ambele spectacole tind către gran­dios (în stiluri complet diferite), iar muzica live ajunge să constituie suportul definitoriu al ideilor regizorale.

Probabil cea mai plăcută surpiză autohtonă a venit din partea tânărului regizor Eugen Făt, în colaborarea sa cu Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galaţi. Făt a reuşit să facă ceva cu adevărat original din arhicunoscutul text al lui Matei Vişniec, Femeia ca un câmp de luptă, spectacol ce se bazează în mare pe vizual, dar care aduce totdodată nişte idei regizorale şi rezolvări de excepţie. Bineînţeles că i se pot reproşa multe şi acestui spectacol, dar în mare el constituie o experienţă teatrală reuşităi.

Spectacol nonverbal Decalogul, al lui Laurian Oniga, este o combinaţie între elemente de teatru, step şi pantomimă, punând în scenă ideea fiinţei sociale dezumanizate de agresivitatea luptei politice ca­re caracterizează societatea de azi. Repetitivă pe alocuri şi uşor pre­vizibilă, reprezentaţia lasă gustul amar al saturaţiei, servind totul mult prea evident şi tezist.

Tot în capitolul celor mai mari dezamăgiri se înscrie şi spectacolul lui Radu Afrim, Povestiri despre ne­bu­nia (noastră) cea de toate zi­lele. To­tal lipsit de originalitate, plin de clişee şi chiar plictisitor pe alo­curi, jumatate din spectacol este vi­zi­bilă doar pentru spectatorii din pri­mul rând, acţiunea derulându-se pe jos, chiar în dreptul scaunelor (de menţionat că este un spectacol în regim studio). Cu toate că, în ansamblu, spectacolul este unul relativ slab, acesta are şi două puncte cu adevărat de excepţie: o parte dintre actori şi coloana so­noră. Coca Bloos şi Cezar Antal sunt singurii care reuşesc să aducă umor textului, în ciuda faptului că spec­tacolul se vrea amuzant. Din păcate, Radu Afrim reuşeşte de data aceasta să pună pe tavă spectatorului doar un freak show, fără de care cu siguranţă omul din fotoliu ar fi putut să trăiască la fel de liniştit.

Teatrul de Comedie din Bucureşti s-a prezentat cu Înmormântarea. Un spectacol din nou în regim studio, cu decor minimal, fără fond muzical, fără costume prea costisitoare sau extravagante, un spectacol menit să îi amintească spectatorului de teatrul în stare pură, acela bazat în exclusivitate pe arta actorului. Din nefericire… actorii în cauză nu dă­deau dovadă de mare artă, un bun prilej pentru un pui de somn de aproximativ o oră şi douăzeci de mi­nute.

Un alt eşec resimţit din plin pe tote palierele, (spectatorii părăseau sala în masă), a fost Elisabeta I,  montată de Gelu Badea cu Teatrul „I. D. Sîrbu” din Petroşani. O adevărată piatră de încercare pentru răbdarea publicului, spectacolul a avut un fir deosebit de greu de urmărit şi a creat impresia că piesa stă să înceapă iar şi iar, odată cu fiecare moment scenic. Evoluţia necesară atât a subiectului, cât şi a personajelor, este aproape imperceptibilă, pentru unii chiar inexistentă.

Directorul artistic al festivalului, Andrei Mihalache, nu s-a sfiit să abordeze în program şi alte genuri de teatralitate, reuşind să obţină reacţii pozitive nu doar din partea „publicurilor” ţintă. Asfel, cele două spectacole pentru copii – Croitraşul cel isteţ şi cel de păpuşi în limba maghiară Búbocska – nu i-au încântat doar pe cei mici, ci s-au bucurat şi de aprecierea invitaţilor „mai vârstnici”. Pe un alt palier se situează Dragoş Pop, de la naţionalul clujean, al cărui moment de stand-up comedy i-a prins atât pe fanii genului, cât şi pe cei mai puţin familiarizaţi cu acest tip de spectacol.

Din mozaicul de cultură propus de Festivalul „Fără Bariere” nu puteau să lipsească proiecţiile de film şi concertele, la fel de variate ca şi reprezentaţiile teatrale. Cele două fil­me în regia lui Cornel Mihalache au un caracter documentar şi con­ti­nuă seria „Brâncuşi” începută de Sărutul lui Horaţiu Mihaiu, a­ces­tea fiind unite sub titulatura de „Brâncuşi… fără sfârşit”. Ultimul film, Tobogan intercontinental, îi apar­ţine lui Lucas Florian şi îi are în ro­lurile principale pe Marcel Iureş şi Roxana Guttman. Scurt metrajul re­ia momentul românesc ‘89, care se în­che­ie cu „alunecarea” în Europa a celor doi protagonişti, pe un tobogan aşezat la frontieră, în ideea că în zorii revoluţiei nici o regulă sau graniţă nu îi poate opri. Deliciul muzical al festivalului a fost asigurat de varietatea concertelor: unul de chitară acustică, al interpreţilor din India, Germania, Grecia şi Ungaria, recitalul susţinut de Nicolae Pitiş din Ţara Lăpuşului, corul bărbătesc din Finteuşu Mare cu prelucrări din folclor şi muzică corală românească şi internaţională, sextetul ProArta Brass din Satu Mare şi, desigur, pentru fani, un concert Ioan Gyuri Pascu and The Blue Workers. Cel mai reuşit a fost, probabil, concertul de jazz susţinut de Stratos Vougas Quartet din Grecia, foarte bine primit de public.

Cu bune şi rele, cea de-a doua ediţie a festivalului găzduit de Teatrul din Satu Mare a mai făcut un pas important spre afirmarea multiculturalităţii, atât de necesară în noul context european (care vine peste noi… cu surle şi trâmbiţe).