În 2008, Fundaţia culturală „Camil Petrescu” a editat o nouă antologie de texte dramatice, de data aceasta având în centrul atenţiei un spaţiu mult mai apropiat şi în acelaşi timp mai puţin cunoscut nouă.
Dramaturgie contemporană din Balcani, o culegere de  texte a căror selecţie este semnată de Andreea Dumitru, adună în ordine cronologică piese a şase autori din patru ţări sud-dunărene. Este vorba de Butoiul cu praf de puşcă al lui Deja Dukovski (Macedonia), Poveşti de familie de Biljana Srbljanovič (Serbia), Orchestra Titanic de Hristo Boicev (Bulgaria), Hotel Europa de Goran Stefanovski (Macedonia), Dumnezeu şi-a întors privirea spre noi (Şine) de Milena Marcovič (Serbia) şi Allegretto Albania de Stefan Çapaliku (Albania).
Ca punct comun celor şase texte, se poate distinge un oarecare recurs la clişeul Balcanilor violenţi, măcinaţi de conflicte sângeroase, o lume a războiului civil ce a destrămat Iugoslavia, a revenirii în forţă a vechilor tradiţii în fosta Republică Populară Albaneză, a complexelor provinciale resimţite de cei lăsaţi să aştepte la marginea Uniunii Europene.

Butoiul cu praf de puşcă, scris de macedoneanul Dejan Dukovski în 1994, este piesa care dă titlul antologiei. Prezintă o lume a veşnicelor vărsări de sânge, unde cineva a greşit la un moment dat, replica a fost mult disproporţionată, atrăgând după sine alte replici la fel de disproporţionate. Ca şi în cazul  textului ce încheie antologia, Allegretto Albania, vendetta pare a fi unica raţiune de a exista în acest spaţiu. Anghele se răzbună pe Dmitria, apoi, ajutat de Sveto, pe Aţe. La rândul său, complicele Sveto cade victimă a răzbunării lui Simon, care va fi ucis de Andrea, care la rândul său va fi lăsat în stare de inconştienţă de către un şofer de autobuz. Textul se compune din scene scurte în care unul din protagoniştii scenei anterioare devine victimă.
Cel care deschide şi închide seria de răzbunări este Anghele. La final, acesta închide ochii bătrânului Dmitria (care a declanşat reacţia în lanţ), mort de bătrâneţe.

Poveşti de familie de Biljana Srbljanovič din Serbia, scris în 1998, propune ca şi convenţie o dublă teatralizare a personajelor. Voin, Milena, Andrei şi Nadejda sunt 4 copii care se joacă de-a adulţii imitându-şi părinţii. Aceştia, la rândul lor, vor fi interpretaţi de nişte actori adulţi. În joaca lor, a cărei miză e dominarea copilului de către părinţi până la momentul în care acesta îi ucide, joc ce e repetat sub diferite variante, Voin, Milena şi Andrei o transformă pe aparent muta Nadejda în martora-victimă a abrutizării unei societăţi. Nadejda va fi obligată de ceilalţi trei să joace rolul câinelui maltratat, condiţie în care aceasta va fi menţinută până va detona o bombă rămasă de pe urma a războiului civil. Părinţii sunt vinovaţi pentru păcatele copiilor, care la rândul lor se vor face vinovaţi faţă de păcatele propriilor copii.

Orchestra Titanic, spre deosebire de precedenta piesă, nu mai pare atât de ancorată în respectarea unei minime convenţii de verosimilitate, textul fiind mai degrabă tributar teatrului absurd sau suprarealismului. Diferenţa poate fi explicată atât prin faptul că Bulgaria, în ciuda poziţionării sale în Balcani, nu a cunoscut niciodată un episod atât de sângeros precum războiul civil din Iugoslavia, cât şi prin faptul că autorul său, Hristo Boicev, avea 49 de ani la momentul scrierii textului şi, deci, era mai puţin implicat în mişcarea de reînnoire a dramaturgiei, începută la finele secolului trecut. Pe scurt, patru vagabonzi Doko, Luko, Meto şi Liubka stau într-o gară pustie, în care nu opreşte nici un tren, visând la momentul în care se vor putea îmbarca într-unul şi vor fi duşi departe, fără a avea o motivaţie precisă pentru aceasta. Apariţia în gară a unui personaj ce se recomandă drept Harry Houdini, cunoscutul iluzionist, dar şi „dirijorul orchestrei de pe Titanic”, declanşează o serie de halucinaţii ce zdruncină realitatea celor patru până la momentul în care ei se văd siliţi să recunoască inexistenţa a tot, inclusiv a propriilor persoane. Doko este cel care, spre disperarea lui, rămâne singur, ca rezultat al faptului că toţi ceilalţi, inclusiv gara, erau proiecţii imaginare ale sale. Textul poate fi apreciat ca manifest împotriva fugii de realitate, ale cărei metode sunt, potrivit lui Harry: „alcoolul”, „religia”, „business-ul”, „hipnoza” şi „visul” în stare pură.

Hotel Europa, scris de macedoneanul Goran Stefanovski, presupune o construcţie în care scenele sunt prezentate în ordine aleatoare spectatorilor, singurele două momente determinate temporal fiind cel central şi epilogul. Ca poveste ce le înglobează pe celelalte, Hotel Europa este o fostă tabără de refugiaţi, devenită apoi azil pentru imigranţi, pentru ca, în final, să ajungă un hotel de mâna a treia. Personalul hotelului îndeplineşte funcţia de narator, introducând acţiunile independente ce se desfăşoară în diferite camere. Puse laolaltă, scene în care nişte imigranţi letoni poartă cu ei povara ideilor  naţionaliste dobândite anterior expatrierii se întâlnesc cu scene în care personaje ficţionale adaptate zilelor noastre, precum Ulise şi Circe, retrăiesc trama prescrisă de literatura ce i-a conservat şi cu personaje fantastice aparţinând unui imaginar iudeo-creştin (într-o cameră un înger poartă o conversaţie cu o femeie care vrea să se sinucidă). Cele două scene a căror poziţionare în text rămâne fixă sunt cea centrală, în care Prinţul Ivan, un mafiot rus, anunţă începutul unei noi ere în istoria Europei, dominate de către mafie, şi cea finală, în care amanta acestuia intonează începutul „Odei Bucuriei.
Dumnezeu şi-a întors privirea spre noi (Şine), de sârba  Milena Marcovič, se opreşte asupra momentului războiului ce a destrămat Iugoslavia. Se are în vedere statutul femeii înainte, în timpul şi după război. Găurica, nume generic dat mai multor personaje (o fată, o femeie, o femeie uşoară, un psiholog, o prizonieră, o infirmieră) va fi jucată de aceeaşi actriţă.
Aceasta pare aruncată fără voia ei într-o lume în care Eroul (aparentul protagonist) şi Scârbosul (antagonistul) sunt avatarurile aceluiaşi personaj, proferând discursuri distincte, dar acţionând în aceeaşi direcţie. Destinul ei diferă de cel al debilului, care, în ciuda umilinţelor la care e supus de către Erou şi Scârbos, este totuşi tolerat de aceştia, iar  relaţia ei cu Jovialul, personaj fad, la fel de nepotrivit circumstanţelor ca şi Găurica, pare posibilă doar pe lumea cealaltă. Ea este trădată, sedusă, escrocată, violată, ucisă şi, în cele din urmă, obligată să-i panseze rănile Eroului, de către cuplul Erou – Scârbos. Într‑o lume în care toţi se fac vinovaţi, este dificil să mai distingi între cei buni şi cei răi.
Allegretto Albania, subintitulată de către autorul său, Stefan Çapaliku, „Comedie serioasă”, porneşte de la un subiect care, oricât de exotic ar părea, a făcut parte din cotidianul albanez al ultimului deceniu din secolul trecut: vendetta bazată pe kanun (culegere medievală albaneză de norme cvasi-juridice, atribuită prinţului albanez Lekë Dukagjinit). Tatăl (critic muzical), Mama, Fiul cel Mare şi Fiul cel Mic, stau închişi în casă, fiindcă de la ei a plecat Satedin, nepotul familiei, care a omorât membrul unei alte familii care acum cere vendetta. Nu există motive temeinice care să justifice teama că asupra lor se va abate vendetta, existând argumente atât pro, cât şi contra, însă, din raţiuni preventive, Tatăl îi ţine pe toţi în casă. Există chiar şi un program guvernamental care le dă dreptul la a primi ajutoare (tehnică de înaltă performanţă: computere, aparat Rontgen – care se dovedeşte mai mult decât inutil) şi asistenţă pentru şcolarizarea copiilor la domiciliu. În tot acest timp, la televizor este repetată ştirea că în Albania e promovat un program cultural cu numele de „Allegretto Albania”. Este de prisos de precizat că, la acest program, criticul muzical nu va putea participa direct. Soluţia, adusă de către fugarul Satedin, este emigrarea din acest spaţiu, în care sângeroase tradiţii medievale coexistă cu înalta tehnologie şi proiecte culturale.

Dramaturgie contemporană din Balcani, Antologie de Andreea Dumitru, cuvânt înainte de Doina Papp, prefaţă de Ioana Ieronim, Fundaţia Culturală “Camil Petres-cu”, Bucureşti, 2008