L-am cunoscut la terasa Teatrului 74 din Târgu Mureş, într-o toridă după-amiază, în vreme ce tocmai aşteptam un tânăr  care îmi promisese că va veni cu câteva cunoştinţe/prieteni care m-ar  fi putut ajuta în a găsi subiecţi pentru tema mea principala de anchetă: consumul de droguri în rândul Generaţiei X-Men/Women. Dar am avut o surpriză de proporţii. Nu era deloc vorba de persoane care să consume narcotice. Ba chiar mai rău, nu puteam să mă bazez pe nici unul dintre ei ca să găsească pe cineva destul de dezinhibat încât să îmi dea un interviu. Mi-am dat seama de la început că nu sunt ceea ce căutam. Aşa că am continuat să trecem peste subiect şi să ne destindem la o şuetă. Şi  nu la orice soi de şuetă, fiindcă printre cei trei se afla şi Alex. Care mi-a spus că venise din pur hazard, întâlnindu-se pe drum cu tânarul X. Era clar ceva aparte faţă de toate persoanele pe care le-am întâlnit la Târgu Mureş, şi nu numai. Se vedea, după primele cuvinte, că e extrem de educat, cu maniere exagerat de academice şi cu un limbaj bine controlat. Despre orice am fi vorbit, nu se abţinea să nu introducă în frază un citat, făcâd referinţe la mii de lucruri care, sincer, mă depaşeau amarnic. După o jumătate de oră în care am devenit eu interveviatul, îmi spune cu ironică părere de rău că a fost pus pentru prima dată în viaţă în faţa regretului că nu este consumator de droguri, pentru a-mi da el însuşi un interviu. Am izbuncnit în râs. Alex e mai mic de statură, puţin îndesat, poartă brackeţi…E  proaspăt absolvent de liceu şi admis la Universitatea de Medicină şi Farmacie Tg. Mureş (vă veţi da seama mai încolo cum şi de ce). Nu are mobil, stă cu părinţii şi, pare-se, a avut mari probleme cu socializarea în ultima vreme. Deşi acum şi-a revenit, să sperăm. Ironic şi auto-ironic, dar nu cinic, vesel şi riscant de curios (mai ales la anatomie)…vine din acel univers pe care, poate, nici unul dintre noi nu l-a experimentat. Asta la prima vedere, la a doua vedere urmează interviul în sine.
După ce, sincer, de abia am aşteptat să termin conversaţia cu cei trei şi să îi las în voia sorţii, încercând să caut în continuare subiecţi pentru investigaţia mea, mi-a “picat fisa”, în sfîrşit. Am realizat că nu pot lăsa să îmî scape un astfel de “one of a kind”. Ce a urmat după a fost o poveste de detectiv, poate nu chiar à la Poirot dar, totuşi… Individul era greu de găsit şi nu  ieşise din casă mai deloc în ultimii patru ani (cu excepţia plimbării până la liceu). Din telefoane în telefoane, consultând listele de admitere de pe net ale UMF Tg.Mureş, am reuşit să dau de el. Picantele detalii pe care mi le-a oferit în acea după-masă, pe traversa zidului cetaţii, le reproduc în integralitatea lor în paginile ce urmează… Enjoy the ride.

Ion Ileșoi: Servus Alex şi bine te-am regăsit! Ne poţi spune numele tău complet?

Alex: Mă numesc G. P. N. Alexandru. I de la iniţiala tatălui şi întotdeauna îmi place să fiu cât mai mare posibil.

I.I.: A, OK. Ne poţi descrie cum te vezi tu în cinci cuvinte?

R (accentuând academic fiecare cuvânt în parte): Mare, interesant, plictisitor, magic şi iertător.

I.I.: Am înţeles. Din câte am discutat cu tine înainte, ştiu că ai petrecut şi încă petreci mult timp în casă. De unde opţiunea asta, să te retragi?

A.: Am considerat că atunci când o serie de opţiuni ţi se închid, cea intelectuala ţi se deschide mai mult…

I.I.: Poţi să îmi spui care au fost acele căi care ţi s-au închis şi când?

A.: Din nefericire, de la vârsta de patru ani sunt asmatic, ceea ce înseamnă că nu prea am voie efort fizic, nu am voie mişcare, nu am voie tabere, nu am voie… Efectiv, e vorba de lucruri care ţin de socializare când eşti copil… Nu te poţi juca cu alţi copii şi nu te simţi bine, şi atunci trebuie să compensezi cumva. Să faci tot ceea ce ei învaţă prin joc. Aia înseamnă Discovery Chanell, Animal  Planet, National Geographic, carţi. Am avut o mamă care întodeauna a considerat că a vorbi ceva înseamnă să dai un rost vieţii tale, atâta timp cât poţi să trasmiţi o idee interesantă, o idee magică dacă chiar asta doreşti. Să exprime ceea ce simţi sau crezi că simţi.

I.I.: Sunt unele cuvinte care mi-au atras atenţia, am observat că le repeţi: magic şi mamă. Descrie-mi mai mult relaţia ta cu părinţii.

A.: Mama are mare grijă de mine, uneori cam prea mare.

I.I.: Spune-ne de ce şi cum?

A.: Pentru că îmi place să citesc, atributul din cărţi este de genul: mama cloşcă. Cea care doreşte să-i ofere copilului ei tot ce e mai bun.

I.I.: Dar nu ţi s-a părut asta puţin sufocant?

A.: Ea doreşte să-şi exprime dragostea aşa cum ştie ea mai bine. E cicălitoare, e enervantă. Uneori te face să crezi: eşti nebun? nu eşti nebun? eşti Hamlet poate, dar nu!… Pur şi simplu vrea să-ţi spună că tot ce vrei ţine de propriile tale forţe, tot ceea ce gândeşti poate deveni realitate. Dar, ca să ajungi acolo, trebuie să accepţi ideea că lumea nu te doreşte, nu te place. Şi sunt zile în care orice ai face, nimic nu e destul de bine.

I.I.: Şi ea a contribuit la ideea că tu nu eşti plăcut, nu eşti dorit? Sau nu?

A.: Ea a fost cea care îţi dă realitatea; ai făcut 90%, perfect, dar eu vreau 100%, sau 110% ! Iar acel lucru nu am reuşit să îl fac. De aceea în faţa ei sunt întotdeauna o dezamăgire totală, iar în faţa celor din jurul meu, mai ales profesori, auzi : “Doamnă aveţi un copil de excepţie, felicitări!” Am terminat ca şef de promoţie, am primit diplomă peste diplomă, oamenii care mă cunosc încă de la naştere şi au avut grijă de mine i-au zis mamei: “Dacă pentru atâta nu îl feliciţi acum, atunci ce mai trebuie să-ţi aducă?”

I.I.: Ai amintit de şcoală, spune-mi puţin despre traiectul tău şcolar. Ce liceu ai terminat, care sunt opţiuniile tale de viitor? Am înţeles că eşti proaspăt admis la Medicină generală, aici, la Tg. Mureş.

A.: Da, da… Generală 2 a fost locul în care am terminat gimnaziul şi am continuat cu Liceul Gheorghe Marinescu, Grupul Şcolar. Am înţeles că o să devină colegiu, directorul e foarte fericit pentru asta. Dar mi-a plăcut că în fiecare dintre acestea am putut face ceva nou.

I.I.: Adică?

A.: În şcoala primară eram cel mai adorabil dintre copii. În sensul în care fetele de a opta veneau la mine şi mă pupau, şi îmi spuneau că eram adorabil. Colegii erau invidioşi pe asta. Făceam lucuri normale, alergam după un coleg, după altul. La orele de educaţie fizică aveam întotdeauna două perechi de pantaloni, unul lung pentru toamnă sau iarnă, şi unul scurt. Şi, atunci când fugi în timpul pauzelor pe coridor, unde sunt optzeci de fete, şi îţi cade prima pereche de pantaloni, toată lumea râde de nu mai poate. Da, întodeauna s-a întâmplat ceva cu prima mea pereche de pantaloni. Ei fugeau înaintea mea, şi eu după ei.

I.I.: În gimnaziu nu ai avut o viaţă extrem de separată de ceilalţi, nu? Adică, te-ai integrat cât de cât?

A.: Întotdeauna mă integrez oriunde. De ce? Pentru că în­tot­de­auna am considerat că asta e li­mita. E mare, e zisă de doctori, de părinţi, de bunici, de oricine, dar eu consider că  pot întodeauna mai mult, dacă cred că asta este posibil. Şi iată ce se întâmplă cu credinţa: până la urmă e pe bază de hormoni. Atât de multă adrenalină ai în tine la un anumit punct, încât explodezi. Asta înseamnă multă energie, multe idei, multe posiblităţi. Iei una, străluceşti ca o stea. În gimnaziu alergam ca un nebun, eram un drac împieliţat în timpul pauzelor. Colegii se uitau la mine: ăsta trăieşte, moare, gâfâie aici, doamna dirigintă ce facem?!

I.I.: Şi la ore?

A.: La matematică îmi plăcea foarte mult să gâfâi, pentru că nu îmi plăcea profesoara. Era aidoma mamei mele, cu cât îşi dorea ea să‑şi arate dragostea faţă de elevi, cu atât era mai cicălitoare, plină de vorbe de ironie… Da’ mie-mi plăcea la nebunie, aşa eram obişnuit, eram pregătit acasă. Era un joc de ping-pong nemaipomenit.

I.I.: Spune-mi puţin şi despre tatăl tău?

A.: Părinţii mei sunt oameni cu facultaţi, intelectuali. Mama mea a lucrat aici, la combinat, la Azo Mureş, iar tatăl meu ca inginer la Bucureşti şi aici la Azo Mureş. Dar ce a fost interesent? Mama e o enciclopedie ambulantă, aşa i se spunea şi la serviciu. Ştia orice dacă o întrebai, cu excepţia matematicii, fizicii, şi la fel de puţin din chimie. Lucruri pe care le-am aflat de la tatăl meu, care m-a ajutat foarte mult în clasa a XI-a cu matematica. El fiind inginer mecanic. Ştie să explice foarte bine probleme complicate.

I.I.: De ce nu ai ales să continui cu matematica sau cu informatica?

A.: Părinţii m-au instruit să fiu doctor de când aveam trei ani. Între ghilimele instruit: în sensul în care mi-au vorbit despre ce înseamnă să ai grijă de oamenii din jurul tău, ce presupune puterea de a vindeca. Lucru care se întâmplă prea rar în ziua de azi. Un medic bun trebuie să comunice cu pacientul. Cum vine el în cabinetul acestuia, pe jumătate trebuie să fie vindecat, adică moral, spiritual, asta ajută enorm pentru vindecarea fizică.

I.I.: Ai acceptat cu uşurinţă să parcurgi drumul ăsta oarecum impus de ai tăi? Sau ai fi avut şi altă opţiune? Ce ţi-ar fi plăcut să faci?

A.: Orice, efectiv orice. Dar am considerat că trei elemente ţin de individ: ereditatea, având în vedere că m-am născut cănd mama avea 46 de ani. Înseamnând că a existat, acolo sus, cineva care i-a zâmbit pe toată perioada în care a fost însărcinată… Ori are nişte gene extraordinare. Nota zece aici. Pe urmă vine educaţia: la vârsta de trei ani am fost trimis la grădiniţa de limba engleză… Mi-a fost foarte greu în clasa I şi a II-a să învăţ să scriu şi să citesc în limba română, pentru că ştiam să le fac în limba engleză. Iar apoi a venit şcoala care a avut ideile sale interesenate şi amuzante, dar care m-a plictisit în primi ani. Liceul nu m-a plictisit. Chiar dacă erau lucruri simple, erau foarte interesant predate. Odată ce cunoşteai profesorii, ţi se deschidea o lume nouă.

I.I.: Înţeleg că ai avut o legătură bună cu profesorii. Cum te priveau ei?

A.: Ca pe un elev model, poate de aceea am primit şi diplome de excelenţă.  Pentru că, într-adevăr, am avut cele mai bune medii timp de doi ani de zile. În fiecare zi trebuia să fiu elevul care vorbeşte despre ce a învăţat. Părinţii spuneau că, dacă vrei să cunoşti lumea, trebuie să ştii un pic din fiecare. Acel un pic însemna că trebuie să ai un liceu de minimum nota 10. Lucru care, din păcate, la mine a însemnat 9.50. N-a fost de ajuns pentru părinţii mei. Punct negru din partea lor, punct roşu din partea tuturor celorlalţi, pentru că vedeau eforturile mele.

I.I.: De când ai început să îţi accepti condiţia, pornind de la boala pe care ai acuzat-o la început?

A.: Până la vârsta de opt ani mi-a fost foarte greu cu astmul. În sensul în care începeau crizele de la ora patru dimineaţa şi pâna la ora şase. Era o plăcere să simţi cum ceva te strânge de gât,… şi te întrebai: Mori? Nu mori? Eşti în altă parte? Noroc că mama a fost întotdeauna cu mine, calmându-mă tot timpul. De aceea spun magic. Atunci când zici magic, e un lucru banal, dar atunci când simiţi că tragi tot acel aer în tine, e incredibil. Poţi să simiţi ceea ce pentru mulţi oameni pare un lucru normal.

I.I.: Mie mi se pare că vorbeşti cu un patos fantastic.

A.: Păi, viaţa e fantastică!

I.I.: Tocmai la viaţă vroiam să ajung. Te-ai retras în casă atât de mulţi ani şi ai explodat, ieşind brusc în societate? Pentru că tu vorbeşti de viaţă, dar mi se pare că ai petrecut-o foarte mult în cărţi.

R  (începând să se cam încurce): Ǎăă… Păi stai să vedem. Trei luni pe an sunt cu nasul prin cărţi …sau pe afară o oră două, hai şase în cel mai bun caz. Noua luni pe an sunt la şcoală. Cărţile pot     să-mi fie ori cei mai buni prieteni, ori cei mai mari duşmani. Gândeşte-te la o mie şi una de întrebări care vin din partea profesorilor – fiecare are un singur scop: tu ai un 10 mare în mână, ei vor să taie din el, cât mai repede, să facă 1 sau 2. Mie îmi place 10 mare! E ca un tort de ciocolată, delicios. Iar când ajungi acolo, la sfârşit, unde se aruncă săgeţile, te uiţi la profesorii care aruncă săgeţi în cei care nu vor ajunge prea departe… Ori se uită ei la tine, şi zic BRAVO!

I.I.: Ai conştientizat, deci, că eşti printre cei mai buni?

A.: Da’ eu sunt unul dintre cei mai buni… Sunt doar un om care are foarte multă imaginaţie şî îi place să o utilizeze.

I.I.: Unde ai călătorit cel mai mult în cărţi?

A.: Mi-a plăcut Jules Verne. Pentru că face dintr-un vis realitate. A permis ideea că omul poate ajunge departe dacă visează 10% din timp.

I.I.: Visezi mult?

A.: Da, 10 % din timp. Sunt multe activităţi în viaţă. La fel, sunt unele activităţi banale, de exemplu să vezi o floare. Dar, dacă o uzi şi îi vorbeşti, s-ar putea ca într-o zi să înflorească.

I.I.: Ţi se pare că ai o latură creativă, sau doar acumulezi informaţie?

A.: Păi, mă joc foarte mult pe calculator. În urmă cu ceva timp erau la modă jocurile de strategie, apoi cele gen Civilisation… Adică ai un oraş, studiezi politica şi cultura,… Îţi dădea informaţie despre egipteni, sau despre alte culturi. Mi-a plăcut mult, pentru că mă capta şi pentru că m-a ajutat şi în afară. Extraculicular am făcut doar teatru, cu colegii. Patru ani a fost frumos. Există concursuri interliceale. Am intrat pentru că profesoara de română e vecină cu mama mea. Iar mie îmi place mult să vorbesc. Pe scenă m-am simţit ca în elementul meu.

I.I.: Deci,… nu te-ai simţit inhi­bat?

A.: Ba da, în primul text am fost Lulu Popescu. Trebuia să folosim lucruri cât mai reale. Aşa încât colegii mei de teatru au adus şampanie, o sticlă de vodk㸠pui prăjit, cartofi prăjiţi. Eu, din păcate, beau doar la Revelion, aşa că toleranţa mea era scăzută.

I.I.: De ce din păcate, pentru că îţi era interzis?

A.: Nu, ci pentru că m-am îmbătat pe scenă în faţa directorului, oamenilor de la inspectorat, altor directori de la alte licee, profesori cu toţii. Iar eu ziceam la replici, n-aveam nici o treabă. Colegii ţineau şi ei pasul. Mi-a fost dată toată piesa şi mi s-a spuns că pot să aleg orice rol; dar profesoara  a zis că ea îmi sugerează rolul filosofului. Colegii mei râdeau, aşa eram eu, natural, nu amestecam nimic, nu luam de la alţii.

I.I.: Care sunt cele mai frumoase obiecte din camera ta?

A.: Patul, covorul, biroul, fereasta. Adică tot acolo te culci, unde te-ai culcat. Şi aşa mai departe….

I.I.: Ce domenii ai explorat în atâta timp?

A.: Mi-a căzut în mână Atlasul cu corpul uman, colorat şi cu fotografii. Acum şi reviste speciale care prezintă pentru copii corpul. Partea cea mai frumoasă:  până la şapte ani vrei Walt Disney, apoi vrei filme…mai explicite. Iar după aceea, vrei să pui în practică: să farmeci,…

I.I.: Ai pus în practică?

A.: Da, şi am fost foarte satisfăcut de rezultatele fizice (ea zâmbea), intelectual (ea râdea) şi spiritual (o dădeam pe spate).

I.I.: Care e relaţia ta cu biserica?

A.: De pe la opt ani am renunţat. E frumoasă, stă acolo…da’ nu mă interesează.

I.I.: Ai o formaţie mai degrabă ştiinţifică.

A.: Din păcate nu e aşa. Să zicem că trebuie să iei un lucru (o sticlă). Poţi să-i dai cuiva în cap, e şi ăsta un scop. Dar poţi să-i dai o conotaţie pozitivă. Îi iei o sticlă de suc, când auzi că îi e cuiva sete. La fel e şi cu Dumnezeu. E o entitate, există, pentru că nu poţi să prezici nişte lucruri fără un Dumnezeu care să nu fie lângă tine… E greu să crezi că nu există.

I.I.: Drumul care a fost? De la cunoaştere la conştientizare?

A.: Cam da,… L-am cunoscut, apoi stăteam de vorbă cu el, pe la cinci ani… Adică eram de acord cu adulţii: Dumnezeu e prietenul imaginar.

I.I.: Foloseşti messengerul?

A.: Am, de şapte luni, Internet. Înainte aveam o carte şi eram mulţumit cu ea.

I.I.: Cât de mult vrei să vezi lumea prin ochii ştiinţei?

A.: Deloc, eu cred că dacă întrebi de câţi newtoni e nevoie ca să duci un om într-un pat la etaj, nimeni nu ştie. Eu zic că e nevoie de 5: patru oameni care se numesc Newton şi un al cincilea care stă şi dă indicaţii. Dar când îl întrebi pe Newton, îţi dă o explicaţie ştiinţifică. Totuşi, chiar şi el, şi Lincoln, şi Darwin credeau într-o entitate superioară. Prea multe coincidenţe: deci, Dumnezeu există.

I.I.: Crezi că eşti creativ?

A.: La desen sunt un monstru, la muzică nu sunt bun, la dans la fel. Pot să scriu poveşti. Despre lucruri simple şi efemere: punctul de vedere al unui elev din bancă. Profesorii s-au amuzat. Am auzit o frază la agăţat,… adică sunt lucruri pe care le poţi auzi oriunde şi să-ţi placă.

I.I.: Spune-mi, cât de des ieşi în oraş. Ai… vicii?

A.: Eu am un mare viciu: sexul. Mi-a plăcut să citesc despre el, mi-a plăcut şi propriu-zis. Având în vedere câte lucuri trebuie luate în considerare când e vorba de o relaţie: a) o relaţie stabilă, b) înţelegere bună, c) fericirea. Primele două le treci cu mai mult sau mai puţin sex; dar pentru ultima e nevoie de dragoste. Asta înseamnă că ea trebuie mereu stimulată, are nevoie de orgasm.

I.I.: Şi nu crezi că poţi?

A.: Aia e partea uşoară. Acum vine partea grea: ai labiile mari, labiile mici şi clitorisul. E ca o scenă, dai la o parte perdeaua care sunt labiile mari, apoi dai de labiile mici, după care dai de protagonistul de pe scenă… Care stă acolo şi aşteaptă mesajul celui care se uită. Care e, de fapt, o limbă cam umedă. Presiunea produce plăcere.

I.I.: Ai avut prietenă?

A.: În liceu eram înconjurat de cincizeci  de fete. Eu treceam din clasă în clasă, eram ca o albinuţă care căuta o nouă aromă, mai interesentă. Şi vedeam o fată care strălucea, dar de fapt nu era nimic. Mai erau şi cele care îşi vopseau gardul, şi înăuntru… Puteai să intri şi să nu mai ieşi niciodată, dar pentru cei care aveau un instrument mai mare, nu era nici o problemă.

I.I.: Ce aşteptări ai de la Facultatea de Medicină?

A.: Să cunosc mai bine femeile. Femeile au trei funcţii principale: să fie foarte bune în ceea ce fac, să fie conştiente de sine şi să aibă acel ceva, aidoma gheişelor. Adică să stimuleze bărbatul – spiritual şi intelectual – iar fizic doar în ultima instanţă. Pentru că aceea e o comuniune totală, până într-un punct.

I.I.: Am înţeles că ai opta pentru neuro-chirurgie, ori chirurgie plastică. De ce? Care e dragostea ta pentru bisturiu?

A.: O…, el e lung şi subţire, eu sunt mai scund şi mai gras. Dar ne înţelegem, el îmi vine pe mână, eu îl conduc, el taie, el face treaba. E dorit de mulţi şi multe. Pentru neuro-chirurgie locul e strâmt, aia îmi place şi mie. Trebuie să tai o bucăţică mică, satisfacţie totală. La chirurgie plastică, depinde, dacă cobori de gât ai ce lucra. Dacă lucrezi la cap, un pic la nas, un pic la buze,… Dacă îi faci buze frumoase, ea nu ştie că e din grăsimea de pe coapse. Mă înţeleg bine, sper să ne înţelegem bine, depinde cât de bine gâdilă.

I.I.: Cum te vezi peste zece  ani?

A.: În primul rând mă văd la întâlnirea de zece ani, mai ales din partea profesoruilor mă aştept la flori. Când am ajuns la liceu, am crezut că o să fie foarte rău, colegii or să mă iubească,  profesorii or să mă urască,… Dar a fost un succes total. O colegă îmi spunea: Dexter, aşa de bine poţi să suceşti şi pe o parte şi pe alta profesorii…

I.I.: Dexter ai zis?

A.: Da, pentru că nu se mai poartă poreclele lungi, gen Enciclopedie, sau Enciclopedie ambulantă. E mai greu şi, pentru ei, astea-s cuvinte dificile. Aşa că a rămas Dexter. Mi-au zis că la sfârştitul liceului vor fi două petreceri, serenada şi banchetul pe de-o parte, şi a doua, momentul când îţi iei diploma de Bac şi profesorii sărbătoresc şi ei. Depinde şi de ce profesori dai în facultate, sunt unii amuzanţi, care vin cu biciul.

I.I.: E vreo cauză pentru care te-ai sacrifica?

A.: Hmm, eu am vrut să ştiu cum e să ai o relaţie, iar Aristotel mi-a explicat clar. Orice relaţie e bună, atâta timp cât ambele tabere au de câştigat. Atâta vreme cât găseşti oameni ca Alexandru Macedon, cred că merită.

I.I.: Eşti colecţionar?

A.: Da, sunt colecţionar de monede şi timbre. Majoritatea primite de la mama, care le avea de mult timp. Mă întrebam dacă au viaţa lor, pentru că asta mi-ar fi plăcut să fac, să le dau eu viaţă. Şi să crească în ceva.

I.I.: Ai făcut parte din ceva club, grup?

A.: Am fost colaborator la revista liceului, actor în trupa de teatru,… am fost şi elev model.

I.I.: Cum arată o zi din vacanţa ta?

A.: Mă trezesc la 5:30, până la 7 toaleta, un mic dejun interesant, cu multe fructe,… Apoi intru pe wikipedia pentru 2 ore, tastez ceva la întâmplare şi poate să iasă ceva interesant.
Intru pe messenger să vad dacă am mesaje: Nimic, asta e un lucru bun! Apoi iau o carte în mână, acum de exemplu citesc Dr Ruben: Tot ce vrei să ştii despre sex dar ţi-a fost frică să întrebi.
Ultimul capitol a fost Perversiuni sexuale. Adică, n-am ştiut că oamenii pot să-şi facă atâtea lucruri unii altora. Să bagi o mână, să deschizi pumnul şi persoana în poziţia pasivă strigă: Da, îmi place!

I.I.: Cum o să faci faţă când o să ai o problemă… gravă?

A.: De obicei e aşa: ea nu are destulă dragoste, el are prea mult sex, da’ nu face nimic pentru asta. Răspunsul e la mijloc.
El când vrea să o impresioneze, “munceşte” pentru ea; iar ea, dacă e fericită, comunică. De aceea unii bărbaţi au capul-calendar. Ei, dacă ea nu vorbeşte cu tine, va vorbi cu grupul ei de prietene, cu vecinele, mai ales dacă o satisfaci sexual, intelectual şi spiritual. Şi nu ai vrea ca toată lumea să ştie tot ce faceţi.

I.I.: Cât consideri că eşti de auto-ironic?

A.: Întotdeauna îmi place 50%- 50%, aşa că o să zic 40%.

I.I.: Mulţumim.

A.: Distracţie plăcută în conti­nuare.