Celebra lucrare a americanilor Almond şi Verba, Cultura Civică, a apărut cîndva, la începutul anilor 60, devenind instantaneu una dintre pietrele de temelie ale politologiei moderne şi ale studiilor academice care o servesc. Bazată pe o cercetare sociologică (cantitativă şi calitativă) de o amploare fără precedent, care acoperea patru mari spaţii culturale postbelice (SUA, Mexic, Germania şi Italia), cartea a propus cîteva concepte care au devenit, de atunci încoace, fundamentale. În primul rînd, a produs o distincţie netă, la nivelul definiţiilor operaţionale, între asumarea politică de tip activistic şi cultura politică a unei persoane, a unui grup, ori, mai ales, a unui context geografico-temporal specific. În al doilea rînd, a deschis poarta pentru o privire cu mult mai detaliată ca pînă atunci cu privire la raporturile activ-pasiv care structurează reprezentările şi atitudinile noastre cu privire la spaţiul public, de aici şi refuzul autorilor de a-şi intitula cartea Cultura Politică, optînd pentru mai largul sens de Cultură Civică.

În fine, poate cea mai importantă realizare a cărţii este aceea de a oferi trei modele de bază ale culturii politice a persoanei şi comunităţilor, fireşte niciodata aflate în stare pură: cultura parohială, aparţinînd comunităţilor mici, în care  raportul dintre exterior şi interior e debalansat drastic în favoarea interiorului, iar statul e văzut ca un duşman cu pretenţii; cultura dependentă, specifică comunităţilor largi, care s-au structurat tradiţional pe baza hipercentralizării statului şi normativităţii legii, mai ales sub dictaturi (statul e acolo, şi rostul lui e „SĂ NE DEA”); şi, în fine, cultura participativă, în care atît persoana, cît şi comunitatea au conştiinţa că implicarea personală şi, mai ales, de grup e calea cea mai sigură către a-ţi dobîndi drepturile şi a produce corecţiile de evoluţie necesare oricărei societăţi.

În 1989 (!!!!!), celebrii sociologi au simţit nevoia să reia crecetarea şi s-o „reviziteze”, şi au reuşit să găsească şi finanţări pentru asta (va rog să mă credeţi pe cuvînt, finanţările n-au fost nici prima, nici a doua oară subţirele, cîtă vreme au fost necesari mii de operatori de interviu, în fiecare ţară în parte, şi cîteva colective serioase de analişti şi interpreţi ai datelor). Ca atare, au publicat în chiar anul prăbuşirii comunismului o Cultură civică revizitată. La noi, editura DuStyle a publicat prima versiune, cea clasică, a cărţii, în… 1996.

Avem, aparent, de toate, în capitalismul solid instalat după douăzeci de ani de libertate. Avem consumism, avem piaţă liberă, avem parlamentarism, avem, deci, alegeri. Avem corupţie, avem presă fără cine ştie ce interdicţii şi fără altă cenzură – aparentă – cu excepţia celei economice. Avem spectacol social, cu pîine, domnişoare sexi, popi şi circ. Avem pînă şi criză. Dar, horribile dictu, fantoma lui Silviu Brucan ne bîntuie cu dreptatea sa enervantă: am construit o societate de „yesmani şi sicofanţi” (daţi vă rog căutare pe DEX), care nu îşi construieşte o cultură civică temeinică nici în douăzeci de ani. A propos: şi-l mai aminteşte cineva pe bătrînelul care în 1960 era mare politruc, în 1989 scria scrisori către Reagan şi Gorbaciov, iar apoi s-a instalat cu de la sine putere drept cel mai temut analist politic al României? Mare personaj.

Douăzeci de ani au trecut, sistemul educaţional s-a schimbat, graniţele s-au deschis şi-o tulim la căpşuni „numai cu buletinul”. O enormă plictiseală s-a înstăpînit, iar peisajul politic cedează, pe zi ce trece, în favoarea populismului găunos, de cea mai joasă speţă, care se bazează pe acelaşi principiu de bază ca în 1990: ei promit, noi aşteptăm să ni se dea.

Unde e omul tînăr aici? Probabil la computer, trăgînd un Counter Strike.

E şi pricina pentru care întregul dosar nu pleacă de la întrebarea  – complet inutilă, în contextul tinerei generaţii – „care sunt preferinţele tale politice?”, ci de la unele mult mai simple. „Ce te enervează în lumea românească de azi? Ai lua atitudine? Daca da, faţă de ce şi, mai ales, în ce mod? Dacă nu, atunci ce aştepţi de la viaţă?”

Ce-a ieşit, veţi vedea…