ÃŽntr-un demers atât de complex, situat undeva în spaÅ£iile interstiÅ£iale cvasi-organice dintre investigaÅ£ie jurnalistică, psihologie (psihiatrie uneori) ÅŸi artă teatrală, paradoxul necesităţii apropierii ÅŸi distanţării simultane de subiectul studiat este mai presant ca niciodată. ÃŽn fond, subiectul unui reportaj oferă intervievatorului o anumită siguranţă – jurnalistul pur-ÅŸi-simplu este un releu mai degrabă decât un creator. Pentru noi, cei interesaÅ£i mai mult de actul teatral, de spectacular, această detaÅŸare implicită este mai greu accesibilă – intervievatul nu este doar un „studiu de caz”, este un potenÅ£ial personaj, iar conÅŸtiinÅ£a acestui fapt stabileÅŸte un raport afectiv mai intens. Am simÅ£it aÅŸadar nevoia de metodă – un set de principii bine formulate, suficient de rigide pentru a constitui un schelet conceptual stabil; dar ÅŸi suficient de flexibile pentru a permite o aplicabilitate practică relativ nestingherită.

Problema distanţării se făcea simÅ£ită încă de la ediÅ£iile anterioare ale taberei, dar modul ei de manifestare a fost mai subtil, până la nivelul de a trece neobservat. Mai mult, faţă de ediÅ£ia din acest an, distanÅ£area s-a manifestat în sens diametral opus, cel puÅ£in din punctul meu de vedere. Elementul sociologic al investigaÅ£iilor noastre a fost atât de amplu încât personalizarea absolut necesară conturării unor personaje ÅŸi situaÅ£ii memorabile a fost umbrită. Motivul pentru care acest lucru nu a deranjat prea mult a fost belÅŸugul de informaÅ£ie acumulat, deopotrivă cu modul în care această informaÅ£ie s-a aÅŸezat mult mai uÅŸor ÅŸi mai „cuminte” pe structurile conceptuale de la care s-a pornit.

Anul acesta, necesitatea unei paralele între premize şi rezultatele acumulate, din perspectiva distanţării intervievatorului de intervievat, se face simţită fără echivoc pentru a explica aparenta discrepanţă dintre cele două stadii de lucru (cel anterior, conceptual şi cel practic), pe de o parte, şi dificultatea inerentă a investigării unei generaţii de către membri ai aceleiaşi generaţii.

Există într-un anumit fel un lanÅ£ cauzal care leagă aceste problematici. Una decurge din cealaltă, iar cercul vicios creat este relativ uÅŸor de explicat, în măsura în care elementele sale sunt cercetate în ordine. La baza piramidei se află lista de premize conceptuale pe care s-a sprijinit, mai mult sau mai puÅ£in, cercetarea de la Tîrgu Jiu: lista e supusă unui prim paradox – premizele prezentate sunt bine fundamentate ÅŸi constatabile empiric pe o mulÅ£ime de căi, de la forma programelor media pentru tineri, supuse la rândul lor principiului cererii ÅŸi ofertei, ÅŸi până la autoanaliza participanÅ£ilor, care a scurtcircuitat apriori o bună parte din obiectivitatea necesară distanţării. Dar a oferit totodată un cap de pod într-o zonă de cercetare altminteri mult mai dificil de accesat.

ÃŽn primul rând, trebuie pusă întrebarea de ce aceste principii, dovedite ca valide în marea lor majoritate, atât pe cale obiectivă cât ÅŸi prin multiple puncte de vedere subiective, se află la o asemenea… distanţă de rezultatele jurnalistice practice obÅ£inute de intervievatori. De pildă lipsa de perspectivă a tinerilor asupra timpului personal, existenÅ£a suficientă sieÅŸi, pradă unui principiu al „tunului existenÅ£ial”, care marchează o schimbare clară de paradigmă faţă de modul mai responsabil în care îşi percepeau viitorul tinerii de acum zece ani este uÅŸor de observat în orice emisiune de ÅŸtiri din perioada bacalaureatului: atunci liceenii sunt întrebaÅ£i despre opÅ£iunile lor de viitor – viziuni fie iritant de pragmatice, cu scopul imediat ÅŸi unic al confortului material, fie absente. O asemenea premiză a fost confruntată, în faÅ£a aceloraÅŸi întrebări, cu răspunsuri de bun-simÅ£, răspunsuri complet neaÅŸteptate, dând dovadă de o conÅŸtiinţă solidă a statutului social ÅŸi al posibilităţilor aflate la dispoziÅ£ia subiecÅ£ilor.

Practic, între surpriza intervievatorilor ÅŸi onestitatea logică ÅŸi ordonată a intervievaÅ£ilor se află două elemente foarte importante ale problemei: pe de o parte eroarea expectativei prea rigide (pe care am încercat s-o explic deja în rândurile anterioare), iar pe de altă parte, eroarea ignorării contextului geografic ales pentru efectuarea cercetării. Este normal ca într-o zonă considerată defavorizată, într-un spaÅ£iu care se simte pe sine marginal ÅŸi izolat de „adevărata” activitate creativă ÅŸi relevantă, tinerii să dezvolte o maturitate mult mai bine focalizată, uneori chiar precoce. ÃŽn căutarea „centrului”, adolescenÅ£ii din Tîrgu-Jiu dau dovadă de o gândire mai pragmatică, fundamentată pe un grad ridicat de autoanaliză, dar ÅŸi de refle- xie. ÃŽn ei citeÅŸti studiul avid al posibilităţilor de „ieÅŸire” (cuvânt care capătă conotaÅ£iile evadării) din mediul considerat restrictiv. Desigur, există ÅŸi excepÅ£ii, în ambele sensuri – tineri mulÅ£umiÅ£i să „mulgă” depozitul comunitar de resurse, pe cale interlopă; sau tineri atât de obsedaÅ£i de propria dezvoltare personală încât devin prea intransigenÅ£i ÅŸi înglodaÅ£i în principii mult prea rigide.

Mai grav, însă, este modul în care sentimentul de apartenenţă la aceeaÅŸi generaÅ£ie, alimentat după cum spuneam de propria percepÅ£ie de sine, a paralizat pe de o parte capacitatea noastră de a crea personaje ÅŸi situaÅ£ii dramatice conforme cu premizele, iar pe de altă parte a cauzat abordarea subiecÅ£ilor într-un mod destul de ofensiv. Faptul aparent incredibil al gândirii lor neconforme cu grila ÅŸi cu propriile noastre conÅŸtiinÅ£e a fost uneori anesteziant. ÃŽn unele situaÅ£ii de teren, ne-am trezit încercând să scoatem de la subiecÅ£i ceea ce ni se părea logic ca ei să spună, iar producÅ£iile de natură jurnalistică par a oglindi acest lucru mai vizibil decât cele practice. Acest din urmă fapt se datorează pe de o parte diferenÅ£ei fundamentale de limbaj ÅŸi de proces creativ din spatele celor două tipuri de exprimare – jurnalistul caută subiectul cel mai antrenant, iar o mutaÅ£ie fundamentală în gândire la o întreagă generaÅ£ie este o problemă destul de antrenantă. Dramaturgului, situaÅ£iile i se par dramatice sau nu, indiferent de ecoul imediat stârnit, aÅŸa că statutul părtinitor al gândirii sale nu are o influenţă atât de mare.

O ultimă problemă la care aÅŸ vrea să mă opresc este aceea a dublului rol al autoanalizei în întreaga experienţă a taberei de acest an. După cum spuneam, procesul de reflexie a fost, din punctul meu de vedere, o sabie cu două tăiÅŸuri – a provocat inflexibilitate în abordare, pe de o parte, ÅŸi a uÅŸurat accesul la subiecÅ£i pe de altă parte. A provocat intransigenţă pentru că intervievatorii au tins să raporteze subiecÅ£ii la propria arhitectură interioară, pe care au găsit-o mai mult sau mai puÅ£in conformă cu premizele teoretice ale cercetării, ceea ce denotă o apartenenţă la GeneraÅ£ia X-Men/Women. Pe de altă parte, aceeaÅŸi autoanaliză, conform aceloraÅŸi premize, este un proces care dispare vertiginos din sfera de interes ÅŸi de activitate al X-Manului tipic, preocupat mai degrabă cu metode a de a distrage atenÅ£ia de la liniÅŸtea necesară ÅŸi premergătoare procesului de reflexie.

Acest paradox este o posibilă cheie a contradicÅ£iilor aparente din volumul de material adunat ÅŸi creat în ediÅ£ia de acest an. Åži totuÅŸi, ceva rămâne în afara ecuaÅ£iei – noi, cei care am pus întrebările, suntem sau nu suntem membri ai acestei generaÅ£ii? Din punct de vedere administrativ, cei de vârsta mea ÅŸi de vârste imediat adiacente am reprezentat ÅŸi ne-am simÅ£it mereu „generaÅ£ie de probă” pentru diferite reforme în toate domeniile existenÅ£iale care ne priveau; din această perspectivă, sunt tentat să spun că un asemenea statut se perpetuează ÅŸi în acest caz.

PrinÅŸi la mijloc între două mentalităţi – cea transmisă de părinÅ£i ÅŸi cea derivată empiric ÅŸi natural din „spiritul veacului” – suntem cu câte o emisferă a personalităţii în fi ecare luntre. Åži totuÅŸi, ceva îmi spune că nu e chiar aÅŸa de simplu, ceva mă face să cred că asta e o soluÅ£ie de compromis oarecum prea convenabilă. Mai probabilă îmi pare existenÅ£a unui alt cerc vicios, în care cred că m-am lăsat prins: fiindcă, în forul meu interior, caracteristica principală a GeneraÅ£iei X-Men/Women este spaima de sine. Dacă această premisă este falsă, lucru pe care tinerii din Tîrgu Jiu par a fi Å£inut morÅ£iÅŸ să ni-l demonstreze, atunci justifi carea mea personală asupra „mulÅ£imii” (în termeni matematici) X(men) este aproape aneantizată. Fapt care mă îmbucură: dacă teama de autoanaliză nu este cel mai mic numitor comun al noii generaÅ£ii, atunci putem spera că paradigma nouă ÅŸi dezolantă a omului-înregimentat între propriile sale porniri de bază nu este complet instalată.

Pe de altă parte, există supra-analiza…