Teatrul de Nord Satu Mare, Demoni, de Lars Noren, Regia: Ovidiu Caița, Scenografia: Cristian Gătina, Cu: Ramona Dumitrean, Ciprian Vultur, Diana Turtureanu, Dorin C. Zachei

Demoni şi stihii, dragoste şi lipsă de comunicare, singurătate şi plictiseală, despre toate acestea ne vorbeşte textul lui Lars Noren, Demoni, montat de Ovidiu Caiţa la Teatrul de Nord, Satu Mare. În mare parte acţiunea spectacolului se axează în jurul cuplului Katarina-Frank, atât pe problemele lor, cât şi pe pasiunea extraordinara dintre cei doi, singura care îi mai ţine împreună.

Personajul Katarinei este jucat de Ramona Dumitrean, adusă prin colaborare de la Teatrul Naţional  Lucian Blaga din Cluj. Ea reuşeşte să scoată la iveală complexitatea personajului conceput de Lars Noren, o femeie atât pasională, cât şi întunecată, urmărită de tot felul de complexe, frustrări şi nemulţumiri profunde. Actriţa duce personajul în cu totul alte locuri, dându-i noi dimensiuni, îmbrăcând-o pe Katarina în haina unei femei plină de senzualitate, care încearcă în permanenţă să facă viaţa mai palpitantă, atât pentru ea, cât şi pentru soţul ei, Frank. Personajul este întrupat în aşa fel de către Ramona Dumitrean şi de regizorul Ovidiu Caiţa, încât pare întotdeauna pe muchie, întotdeauna pe punctul de a cădea într-o extremă sau în alta.

Pentru că textul lui Noren permite montarea unui spectacol bazat în primul rând pe relaţii, Frank, jucat de Ciprian Vultur, are o greutate echivalentă cu cea a partenerei. Deşi prestaţia lui Vultur pare neconvingătoare pe alocuri în comparaţie cu cea a Ramonei Dumitrean, acesta are marea calitate de a impune un ritm ridicat spectacolului şi de a-i trage după el şi pe ceilalţi actori. Cu toate că are cîteva momente de falset, actorul reuşeşte totuşi să construiască un tip pe de-o parte antipatic, pe de alta irezistibil, prin siguranţa pe sine şi pasiunea afişată în raport cu Katarina.

Plictiseala şi lipsa de activitate a celor doi se manifestă cel mai bine în momentul în care decid să îşi invite vecinii, Jenna şi Tomas, special pentru a-i hărţui şi pentru a-şi face propria viaţă de cuplu mai interesantă. Cei doi sunt jucaţi de Diana Turtureanu şi Dorin C. Zachei. Ei aduc în discuţie alţi „demoni”, cum ar fi monotonia instalată într-un cuplu aparent fericit, şi schimbările intervenite în viaţa lor după naşterea a doi copii. Diana Turtureanu e convingătoare în rolul Jennei, reuşind să surprindă atât latura ei inhibată, timidă şi retrasă, cât şi pe cea plină de feminitate, revelată de raporturile cu Frank. Evoluţia sa în acest rol pare a-i prefigura un viitor cât se poate de optimist tinerei actriţe.

Aceeaşi trecere reuşită de la o dimensiune a personajului la alta o are şi Dorin C. Zachei. El aduce iniţial în faţa publicului un Tomas crispat şi atât de prins într-o viaţă de familie sufocantă, încât aproape că a uitat să trăiască cu adevărat. Pentru ca mai apoi să ni-l dezvăluie ca pe un bărbat hotărât şi sigur pe el.

Din punct de vedere regizoral, spectacolul e minuţios şi foarte antrenant. E remarcabil lucrul cu actorul, dar totodată şi capacitatea de a crea, doar cu ajutorul luminilor şi muzicii, o atmosferă cât mai potrivită pentru a reda povestea celor patru personaje.

Scenografia creată de Cristian Gătina este una cât se poate de simplă şi adecvată contextual: un apartament fără uşi (cu excepţia celei de la intrare), sugerînd o transparenţă completă, nu atît a cuplului Katarina-Frank în raport cu publicul sau cu lumea exterioară, ci mai ales a unuia faţă de celălalt. Un alt element extrem de important de scenografie este fâşia de nisip situată chiar în faţa publicului. Din păcate pentru funcţionalitatea spectacolului, dar din fericire pentru cantitatea sa de semnificaţii, câteva scene vitale se petrec pe „plajă”.

Scena cheie şi totodată cea mai frumoasă din întregul spectacol este aceea a ninsorii. După numeroase neînţelegeri şi certuri  între protagonişti, la finalul spectacolului începe „să ningă” atât peste apartamentul lui Frank şi al Katarinei, cât şi peste plajă, metaforă care îţi dă senzaţia că lucrurile sunt aşa cum sunt şi nu pot fi schimbate. Ori nici nu trebuiesc schimbate, pentru că au singure calitatea de a fi altceva decât par.

Spectacolul Demoni în regia lui Ovidiu Caiţa este, în ciuda simplităţii sale aparente, unul extrem de sensibil, unde spectatorul empatizează cu povestea. Nu ştiu dacă îţi marchează existenţa, dar cu siguranţă te ajută să ţi-o poţi privi şi cu alţi ochi decât cei de fiecare zi.