Intrarea în marele oraş al Sudului se face lin. Acceleratul ce te aduce din Cluj se blochează, pentru a câta oară, în faţa unui semnal roşu, la mai puţin de un kilometru de Gara de Nord. Mahmur după somnul chinuit din trenul fie îngheţat, fie supraîncălzit, mai păstrezi în tine dulceaţa lungii tăceri ardelene, vorba lentă şi calculată, acordurile de jazz de la concertul de aseară şi zgomotul vag al troleului 6, ruta Mărăşti-Mănăştur. Eşti deja în Bucureşti dar e prea linişte. Una stranie de ore matinale. Trenul se urneşte greoi şi pe geam încep să se profileze sinistre blocuri cenuşii din Griviţa, scheletul însingurat al mereu neterminatului pasaj Basarab şi parcă un fel de rumoare. Dar, în liniştea cu care savurezi ultima ţigară ilegală, amănuntul acesta e aproape neglijabil. Peron.

Gara de Nord este primul semn că ai pătruns într-o lume a decibelilor fără măsură. De la taximetriştii agasanţi care te asaltează cu vocea ridicată şi îţi oferă serviciile sau hamali strigându-şi ostentativ disponibilitatea, până la vocea enervantă a speakeriţei de la informaţii, gara Capitalei te previne că ai ajuns într-un oraş căruia nu îi place liniştea. Treci grăbit printre oamenii plictisiţi şi cobori la metrou. Aici pare să fie mai puţin zgomot dar viteza trenului te scoate repede la Piaţa Unirii unde eşti din nou bruiat de ţipetele concurente ale matroanelor din Ferentari, îmbiindu-te neplăcut să cumperi şosete la un leu sau bluze la zece. Te întrebi: de ce o fac urlând? dar realizezi că zgomotul produs de acel minunat obiectiv turistic numit traficul bucureştean, le obligă. Oricât s-ar strădui oarece primar să introducă autobuse silenţioase, poluarea sonoră a sutelor de mii de maşini conduse de mahalagii care simt nevoia să urle şi să scuipe pe geam nu poate fi evitată.

Pentru a ajunge acasă îmi rămân două variante, tramvaiul sau autobusul. Tramvaiul mă zgâlţâie şi îmi crează leziuni pe timpan. Niciodată nu înţeleg de ce vatmanul conduce cu mâna pe claxon. Iar claxonul unui tramvai e un fel de ţârâit bun de folosit pentru tortură psihică la Guantanamo. Dar poate conducerea R.A.T.B. crede că asta merităm. Totuşi sunt în el şi în zece minute ajung acasă, convins că am scăpat de gălăgie. Pe lângă banala ceartă dintre pensionarele-vânătoare de locuri, mai trăieşti plăcerea orientală creată de un telefon scump, cu difuzor amplu ce acoperă huruitul bătrân al şinelor. Te-ai pus la zi şi cu ultimul single Florin Salam, iar dacă ai noroc poate prinzi şi cea mai recentă piesă marcată Jean de la Craiova. Mă întreb, oare ce păţesc dacă încep să ascult Korn în tramvai? Simt ameninţarea unei linşări şi mă concentrez la peisajul masiv al Casei Poporului. Cobor.

Obosit de tren, mă arunc în pat pentru o vreme nu prea lungă. Vecinii mei au ieşit în faţa blocului la concurs de ronţăit sămânţă, iar această nobilă activitate se poate face doar pe ritm de manele. Sunt vaccinat. În cartierele bucureştene totul se face ascultând manele. Iar în centru totul se face cu volumul la maxim. Mergi într-un bar aparent calm, hotărât să bei o bere cu vreun amic şi să porţi o discuţie pretins intelectuală. Barmanul hotărăşte că nu ai voie. Întradevăr, nu îl vei asculta pe Guţă în centrul Bucureştilor, dar vei fi agresat de ultimele trenduri house şi drum’n base, de aceleaşi vechituri rock sau de hopperi anchilozaţi, în aceeaşi manieră zgomotoasă a cartierului. Distincţia între club şi bar nu există. Măcar în club îţi asumi decibelii pentru că ai ieşit la agăţat. Vrei să comunici dar tot ce auzi este vocea disperată a interlocutorului tău: Ai înţeles ce zic? Mă auzi? Poţi protesta dar rişti. Afluxul constant de clienţi crează o aroganţă tradusă în lipsa de respect a unor oameni angajaţi să fie la dispoziţia ta, în definitiv.

Parcurile pot fi un refugiu. Åži sunt în mare măsură. Pe copiii gălăgioÅŸi nu te poÅ£i supăra pentru că ÅŸi tu ai fost odinioară aÅŸa ceva. Dar în parcuri vei găsi cu siguranţă terase. Åži aÅŸa pleacă gloria parcurilor! Terasa bucureÅŸteană este prin esenţă mahala ÅŸi manea. Iar dacă printr-o minune vei găsi un loc tăcut, retras, unde să performezi ÅŸi tu un sărut cu vreo fată, ÅŸansa ca vreun cartierist cu scuter să treacă frenetic pe lângă tine este maximă. Dacă trece unul, cu siguranţă va veni toată haita după el. Te poÅ£i resemna ÅŸi îţi propui, cu mult romantism în suflet să mergi pe noapte în CiÅŸmigiu. Dacă fata nu poate, te consolezi cu compania unui amic: iei niÅŸte beri de la non-stop ÅŸi te ascunzi pe la zona ÅŸahiÅŸtilor ÅŸtiind că nu vine garda prea des. ÃŽncepi probabil o discuÅ£ie pasionantă, ai subiecte grămadă că doar e an electoral, primăvara e caldă, te ambalezi, ai idei, coerenţă, stil, argumente. Brusc….nu mai auzi ce gândeÅŸti. Pe bulevardele ce înconjoară parcul au început tradiÅ£ionalele curse de motocicliÅŸti. Neapărat nocturne. Departe de mine să desconsider oamenii pasionaÅ£i de motoare, am prea mulÅ£i amici în zona asta. Dar totuÅŸi, cei pe care îi cunosc eu nu fac aÅŸa ceva în miez de noapte, trezind tot centrul.

Doborât de evenimente termin berea şi o iau agale spre casă. Taxiurile s-au ieftinit, nu mai cheltuieşti un sfert de salariu dacă te prinde noaptea în oraş. Asculţi o manea şi în maşină; în nouă din zece cazuri, şoferul nu te va întreba dacă îţi convine. Ignori, pentru că te-ai obişnuit. Atitudinea ta se numeşte în dicţionar ignorare, sau ignoranţă? În faţa blocului admir rezultatele concursului de mâncat seminţe, urc, deschid uşa casei, mă arunc în pat şi sunt bucuros că o să adorm în sfârşit după o zi urlândă. Sar din pat speriat. În curtea din spate s-au luat gălăgios la bătaie haitele de câini, animând toate exemplarele canine de pe o rază de doi kilometri. Noapte buna, Bucureşti!