Vai, e criză! Vai, ce criză! A naibii criză, „l-a suspendatără!” (ca să nu lipsească din retorica uzuală şi modelul Caragiale).

Cred, vă cred, e evident prin probe palpabile: a scăzut leul, bugetul s-a bălăbănit, apoi s-a bâlbâit pân’ aproape de mărţişor. Dar şi când s-a votat, ce spectacol! Sute de gherţoi şi madame înghesuindu-se la pupitrul amendamentelor, să mai ceară cîteva sute de milioane pentru bisericuţa, drăguţa, de la ei din sat, de la ei din circumscripţie, de la ei din bătătură, din cartier, pe stînga, lângă pompa de benzină… De parcă numai condiţia de epitrop cu zugrăveală pe perete ar fi putut scoate şi parlamentarul, dar şi România, de sub ameninţarea crizei…

De sus, din tării, Bunul Dumnezeu îi privea indulgent, dar şi uşor preocupat, iar Sfîntul Petru, la fel de amator de transmisii în direct ca şi noi, ăştia de jos, murmura cu ironie blândă în barbă, suficient de tare ca să îl audă, totuşi, Stăpînul: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!…”

Cred, vă cred, e criză peste tot, iar noi habar n-avem, aşa abia scoşi din flămînzeală cum suntem, ce e aia management de criză. Românul e, prin definiţie, o fiinţă cu memorie defectivă, dar cu obiceiuri şi tabieturi de nezdruncinat: „Lasă, fata tatii, că ne-om descurca noi!” Ca atare, definiţia de criză a părintelui (mamă, tată, bunic) din România e: persoană care face totul, inclusiv orice învârteală, ca progenitura să nu bage de seamă că e… criză!

Cred, vă cred! Una dintre probele peremptorii că e criză, e abundenţa de circ. De pe vremea străbunilor romani, circul e substitut de pâine; sau se mănâncă industrial, dres cu câte-o bucăţică de pâine, ca să nu „pice cloţ”, cum se zice în Ardeal. Avem cel mai mare cârnat, plus doi mici de căciulă pentru ăia de se holbează, cel mai mare ou de Paşti (de lemn, fireşte), plus o felie de cozonac de căciulă pentru asistenţă, cea mai lungă funie de ceapă (slănina la purtător), cel mai lung cântat de copii în cor (pai’şpe ore cu leşin încorporat)… Dar şi cei mai populari politicieni, care beau ţuică cu mujicul, tund oaia păcurarului, călăresc măgarul de la Zoo şi dansează la Paris cu Ilie Năstase în piaţa publică. Fiindcă, nu-i aşa, turismul e soluţia crizei, în vreme de criză, chiar dacă turismul nu e o chestiune de stat decât la nivel de PR, industria aferentă fiind în totalitate una privată.

Şi uite aşa, în vremuri în care orice naţie cu scaun la cap se pune pe cercetat cum se iese din criză pe termen scurt, dar şi cum să nu mai intri în criză pe termen lung, miliardele educaţiei, cercetării şi culturii se duc frumuşel pe propaganda imbecilă a blondei (de la drept, fireşte), pe bisericuţele epitropilor de strânsură din parlament şi pe „cel mai/cea mai” din Cartea Recordurilor prostirii de masă, stropită zdravăn cu bere de butoi în care multă apă s-a turnat.

Cred, cred, e criză mondială şi pe strada mea, dar ăştia nu mă lasă să şi cercetez, şi atunci … „Crede şi nu cerceta” era din alt secol, din alt mileniu. Refuz! Să crape ăla care-i mai crede! Fiindcă….

CERCETÁ, cercetez, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) examina cu atenţie; a (se) observa, a (se) controla. ♦ Tranz. A studia, a consulta. ♦ Tranz. A căuta. 2. Tranz. A căuta să afle; a se informa; a iscodi. 3. Tranz. A întreba, a chestiona. ♦ (Jur.) A face o cercetare; a ancheta. 4. Tranz. (Pop.) A vizita. – Lat. circitare „a da târcoale”.
(DEX ‘98)

Să dăm, deci, etimologic, târcoale situaţiunii cercetării (şi creaţiei subsecvente acesteia), aici şi acum, în universităţile din România.

Economii, Horaţio, economii! La păruială, birjar!

În dulcea Românie, există două super-instituţii care gestionează cercetarea, de orice fel ar fi ea. Una e… foarte sus, şi se cheamă ANCS, adică Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică. Rolul ei TEORETIC e să prospecteze şi să perspectiveze, în directă relaţie cu organismele similare europene şi mondiale, direcţiile prioritare ale cercetării pentru azi şi pentru mâine. Preşedintele ei de vreo câţiva ani era un domn care a cedat moral şi s-a făcut, pentru câteva săptămîni, ministru al educaţiei, înainte de trecutele alegeri, sub guvernul Tăriceanu. ANCS e însă, în practică, ordonatorul de credite direct al institutelor de cercetare moştenite de sub comunişti, atâtea câte-au mai rămas, inclusiv cele ale ACADEMIEI (noastre, româneşti!) ANCS aprobă, adică, programele de cercetare naţionale şi pe cele în parteneriat internaţional ale acestor institute şi, deci, le dirijază finanţarea de la buget.

ANCS ar fi trebuit să conceapă, în anii de cînd s-a înfiinţat, şi să facă presiune către legislativ, ca să se creeze un cadru legal şi unul economic favorabil pentru ca cercetarea, mai ales la nivel tehnologic, medical, biologic, economic etc. să iasă din condiţia de cenuşăreasă care se hrăneşte din firmitura bugetară şi să fie, din ce în ce mai pregnant, un palier socio-economic hrănit din fonduri private. ANCS nici nu cred că şi-a bătut vreodată capul cu aşa ceva. Legislativul nu cred că înţelege nici măcar suscitata definiţie de dicţionar, ce să mai vorbim de mecanismele de sprijin ale cercetării din fonduri private.

În schimb, fostul preşedinte (şi efemerul ministru de  carton) a devenit celebru în lumea academică, în noiembrie trecut, declarând că cercetarea din domeniul artelor nici nu e cercetare, deci ar trebui scoasă complet din orice schemă de finanţare; fiindcă (aşa a învăţat el de la dascălii lui politici ceauşişti)… nici nu aduce profit, nici nu interesează pe nimeni.

Cealaltă instituţie care guvernează fondurile cercetării, subordonată atît ministerului, cît şi ANCS, se cheamă CNCSIS (Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţămîntul Superior). Acest stimabil consiliu e format din universitari din mai toate domeniile, şi dirijează direcţiile de dezvoltare a ştiinţei şi culturii de pe tărîmul academic, inclusiv finanţarea centrelor de cercetare şi proiectelor (de grup ori individuale) care câştigă concursuri de proiecte organizate anual, pe diverse paliere. Spre deosebire de sora mai mare, ANCS, care poate finanţa  şi în continuitate şi în avans, nefericitul CNCSIS nu poate finanţa decât, preponderent, prin decontări. Asta înseamnă că universităţile bagă banul în cercetare şi creaţie, fac raportul şi nota contabilă, iar consiliul le dă banii înapoi.

Aţi înţeles ceva? E destul de complicat, ştiu, dar guvernanţii noştri, încă din  primele momente ale crizei, au înţeles esenţialul: ca să rezolvi (în relativă linişte) dezastrul în vreme de criză, dacă ai două instituţii care cer bani, le asmuţi una împotriva celeilalte. Ca atare, pentru cei care încă mai au memorie, una din cerinţele protestatarilor cercetători care pichetau parlamentul în săptămînile în care se cocea bugetul (toţi protestatarii bucureşteni, toţi angajaţi la institutele dependente de ANCS, într-o copleşitoare majoritate oameni maturi sau vârstnici, care de decenii s-au învăţat cu foametea subfinanţării de la buget) era… să se taie fondurile CNCSIS şi să li se dea lor. Fiindcă, nu-i aşa, universităţile se prefac că cercetează şi creează, şi sunt ale profesorilor universitari, care mai şi predau pe deasupra, pe cînd institutele „statului” sunt formate din „profesionişti”. Cu salar. Lasă că prezumţia de neprofesionism a universitarilor încalcă şi logica elementară şi practica internaţională!…. Însă, asmuţită de guvernanţii subculturali, fantoma caprei vecinului bântuia pichetele de lângă parlament, care, altminteri, s-au dizolvat în ploaie şi s-au făcut nevăzute la prima gogoaşă a Abramburicăi, cum că se suplimentează bugetul cercetării cu nu’ş ce miliarde. Probabil, dispariţia lor subită se baza pe ce se bazează, dintotdeauna, liniştea adaptativă a subcetăţeanului romîn: „o să am salariu, prost, mic, da’ al meu”. Şi, când or să fie bani, o să şi „cercetez” ceva.

Suveica de partid şi de stat

Urmarea reală a tratamentului cu excitante bătăioase pentru privitul peste gard, urmat de cel cu calmante salariale din parlament, pe vremea „construcţiei bugetare”, e simplă. CNCSIS a trebuit să îşi plătească, în primul trimestru, datoriile imense către universităţi, amânate din decembrie 2008. Datorii pentru sutele de proiecte de cercetare în plină desfăşurare, deja executate de către cercetătorii din universităţi, în anul trecut. Şi cu asta, „haţ”, a dispărut aproape jumătate din bugetul virtual promis. Apoi a trebuit să împartă puţinul între programele de cercetare  multianuale care trebuiau să continue (şi aveau, din anii trecuţi, un buget deja aprobat pe anul ăsta) şi programele de cercetare câştigătoare la licitaţia din 2008, care trebuiau să înceapă în ianuarie 2009.

Păi, cum să împarţi 3 paie la 80 de măgari? Şi să nu încalci legea, care ţinea instituţia naţională legată prin contracte stricte cu fiecare proiect în parte?! Simplu, fiindcă e criză. Constitui două entităţi, cea a „vechilor” şi cea a „noilor” proiecte. Te jelui că n-ai, amâni decizii, tragi de timp şi lunile trec, iar cercetarea, blocată, nu consumă. Tocmai timpul necesar ca să îngherăi, de data asta, „vechii” cu „noii” beneficiari ai contractelor de cercetare. Mai întâi încerci să rezolvi, cu satârul de oase, bugetul vechilor, care nu e doar raportat, ci diminuat în procente diverse, urmînd ca ce s-a pierdut pentru 2009 să se mute, tot în bani virtuali, pe 2010. Şi, uite-aşa, s-a făcut aprilie, patru luni s-au pierdut. Abia apoi, cu jenă, dar hotărât, îi rezolvi şi pe noii veniţi, care sunt obligaţi să îşi reducă, toţi, din toată România, indiferent de ce şi-au propus să facă, bugetul pe 2009 la 26,26% din ce aveau deja aprobat încă din octombrie 2008. Democratic, şi lor li se spune că restul de 73% vor fi mutaţi în 2010. Ce mai contează, e deja 1 iunie, 5 luni de economie s-au produs doar îmburdând căruţa în noroi.

Credeţi că s-a terminat? Vă înşelaţi amarnic. Păcăleala e mult, mult mai mare. Fiindcă, prin actul adiţional care trebuie semnat între fiecare grant de cercetare şi statul român, reprezentat de CNCSIS, prăpădenia asta de 26,26 e, la rîndul ei, împărţită în două felii. Una din „fonduri bugetare”, care trebuie decontată (adică cu activităţile executate şi plătite de universităţi) la 15 septembrie. Cealaltă felie e… „din credite de angajament”. Nu ştiţi ce-i aia? Nici eu nu ştiam. Toată floarea cercetătorilor universitari din România a avut prilejul să se instruiască acum în ce priveşte legislaţia contabilă românească. Creditul de angajament e un soi de împrumut al statului de către instituţia pe care statul o finanţează. Adică, dă mata, facultate, centru de cercetare, universitate, banii, şi noi, statul, îţi promitem că ţi-i dăm înapoi, cu acte în regulă, atunci când… o să-i avem, undeva, anul viitor. Dac-o să-i avem.

Şi, uite-aşa, guvernul Boc a adus procedura hoţomănească numită popular „suveică” la rang de lege (mă rog, e o hotărîre de guvern, care are putere de lege pînă nu e abrogată de cineva). Şi o aplică pe cercetare. Poate şi pe cocoaşele altora, cine ştie?

Ce-i o „suveică”? Păi, e infracţiunea prin care un poştaş hoţoman (să zicem) se împrumută din mandatul tău poştal până poimâine, apoi acoperă gaura împrumutându-se din pensia lui nea Petrică de la scara patru; apoi se împrumută din mandatul copilului Violetei de la scara doi, ca să completeze pensia lui nea Petrică. Şi aşa mai departe. Dacă-l prinde, statul îl bagă la-nchisoare. Pentru stat, însă, nu există închisoare suficient de mare. Ca atare, statul emite HG-uri frauduloase şi râde de noi: degeaba l-am prins cu suveica, şi-a dat voie el însuşi.

Dar, măcar… l-am „cercetat”. Dacă de proiecte tot n-avem bani…