…ianuarie-februarie…

…Cea mai bună parte a acestei experienţe este oportunitatea de a avea la degetul mic mii şi mii de alte oportunităţi…în care trebuie să faci ordine…în funcţie de care trebuie să decizi…ale căror urmări trebuie să le anticipezi…mă duc la Chateau-Landon sau la un carnaval în Paris…mă duc la Hamlet la Bobigny sau la balet la Palais Garnier…aleg cursul lui Ryngaert sau al lui Sirrazac…mai rămân aici un an sau mă duc în Anglia sau mă duc la Bucureşti, sau mă reîntorc la Cluj şi fac copii…Sunt psiholog sau teatrolog, sau scriitor…detalii care trebuie clarificate…Sau nu?!…
…Occidentul te învaţă că da…trebuie să ştii ce vrei şi să go for it… nu ştiu de ce, poate de la aerul de Paris, de la oamenii pentru care viaţa este foarte clară, translucid de clară, am devenit din ce în ce mai conştientă de alegerile pe care le fac…god-damn-it! (citez Southpark)… De consecinţele acestora…Practic, însă, încă trec prin minutele, prin secundele, prin orele astea, la fel cum navighez prin pagini web…accesez linkurile în funcţie de titluri, de cuvinte cheie, de un feeling anume…Rezultatele mă uimesc şi pe mine…
…Am intrat în semestrul al doilea…Fac un curs MIŞTO pe statutul cuvântului în teatrul contemporan…adică pe vocile impersonale din texte…Nici aici nu scapi de decizii…cine vorbeşte, câte voci sunt, ale cui sunt, cui se adresează…? Am ajuns la Cartoucherie (la ultimul spectacol al Teatrului du Soleil a lu’ Mnouchkine)…Imaginati-vă un ranch american cu, imediat cum intri, pe stânga, un grajd cu cai şi terenuri pentru echitaţie…Câmp deschis şi multe clădiri numite teatre…, apoi un labirint de practicabile, scene pe care se mănâncă, se joacă, se stă… În pauză sunt aduse în spaţiul de joc două care imense, acoperite cu platouri cu biscuiţi şi pahare cu apă…pentru public, bineînţeles… Apoi, am linkuit out of orient, către timpuri foarte contemporane…către Louvre şi un performance de dans conceput de studenţi ai conservatorului din Paris, inspirat de picturile de secol XVIII din sălile muzeului… Tabloul şi trei, patru minute de dans în faţa lui… Am ales, tot la întâmplare, cuplul de îndrăgostiţi, pasărea rănită, fata din pădure… Au urmat La vie et mort d’un poet du merde, operă rock la Palais du Tokyo şi un carnaval retro la Institutul Maghiar din Paris, cu oameni bătrâni şi graşi, îmbrăcaţi în zâne roz, johni lennoni şi indieni, cu filmuleţe alb-negru din Ungaria comunistă şi tinerei going trippin’…Weird!…foarte weird!…
…simultan cu dezmăţul maghiar, un dezmăţ mai potolit, un diner intenaţional organizat la foyerul de baştină, de maicile imaculate. (Dacă aţi uitat din numerele trecute, stau la maici)…Fiecare naţie cu mâncarea ei tradiţională, deci şi eu cu mămăliga cu brânză: la care s-au ataşat unguroiaca (noua mea prietenă!!!) pe principiu de lene şi de neştiinţă în a pregăti gulaşul, şi italianca, pe principiu că pe cutia cu mămăliga instant cumpărată scria POLENTA…A doua zi: toată lumea greaţă generală de la mâncările asiatice pregătite în secret, trei zile şi trei nopţi, ca în poveste…A urmat, ca recompensă, o invitaţie gratis la spectacolul de dans – aniversar – al lui Maurice Bejart, amor 4 x vingt; care, în mod normal, ar fi costat 80 de euro, ăl mai ieftin belet, şi în care am văzut selecţii din cele mai bune coregrafii ale dansatorului octogenar… Şi  mai weird!…
…am spus “apoi”, “au urmat”…drumul post-linkuit pare linear, drept înainte, tăbăcit, fără deviaţii, fără mutaţii…aşa trebuia să se întâmple…nimic nu e întâmplător…tot ce se întâmplă are un sens…
…Postlinkuirea asigură şi justificarea… Am ales bine? am decis bine?…îmi pare rău?…să îmi pară rău?… Deşi, să se întâmple e un acident în sine, nu?…să mă trag de urechi şi să mă hotărăsc odată?…Să îmi refuz nostalgia paginilor neaccesate…
…Sorry, no jokes this time… Sau premeditarea linkuirii…and “no hot linking aloud”…ce voi alege…?…

…martie…

1. ESENŢIALUL ESTE INVIZIBIL PENTRU OCHI. E ca în teatrul oriental. Malheureusement, nu cunosc tehnici orientale pentru a ajunge la acest invizibil. Şi chiar dacă aş ştii, aş deţine doar umbre (n-am zis-o eu… brook şi mnouchkine, printre puţini alţii).
Şi totuşi, esenţialul trebuie intuit. E important pentru devenire. INTUIRE ŞI DEVENIRE.

prin artă sau prin religie. the choice is yours.
ce nasol că occidentul pune accent pe « sau » !
ce cool că orientul nu !

2. Fără să mă repet, the choice is yours. Şi, de mai mult timp, mă obsedează nebunia acestei decizii. Nebunie, nebunie, trebuie să scap de tine. Aşa că m-am luat după drogaţi şi alcoolici cu dorinţă de dezintoxicare şi am recurs la metoda celor 10 paşi. N-ai auzit de ea? Aia în care te împaci cu toată lumea, îţi rezolvi conflictele interioare, îţi ceri iertare, spui tot ce nu ai putut spune în trecut…alors, îmi rezolv problemele şi mă voi lumina.
STAY IN THE LIGHT AND BELIEVE THE LIGHT. Sarah Kane sau terapie prin lumină, sau preotul Răzvan de la biserica ortodoxă din catacombe. E interesant de pervers cum toate se leagă.
Păcat că nu am decât două mâini despre asta. Păcat că nu pot să scriu pe cât de repede gândesc, şi gândesc foarte mult în ultimul timp…Mi-aş spune : ozana “fugă de idei”, dar e prea coerentă şi lucidă această numire. Nu rentează.
De fapt, adevărul e că mi-e frică să nu rămân ÎNTRE…înţelegi? Între…şi, pe urmă, după ce am ales, să nu pot să îmi asum alegerea până la capăt.

3. E un soare ORBITOR în Paris. Din nou trimitere referenţială. Cine înţelege, înţelege. Mai explicită de atât nu pot fi. Clarificarea banalizează. Désolée, dar la Sorbonne am învăţat că în new writing nu se mai folosesc două sisteme enunţiative. Discursul personajelor este implicit. Soarele, orbitor de explicit este, însă, un remediu excelent pentru depresie. Depresia e la modă în Paris. Toate prietenele mele o experenţiază. Cred că e din cauza lunilor de iarnă ploioase care înfundă urechile şi împiedică lumea să mai asculte. Au secour, sunt în depresie! cum să fii în depresie, doar eşti în Paris?! Ştiu că nu înţelegi. De-aia, fiecare iese din ea cum poate. Se doarme. Se merge la biserică. Se vorbeşte. Se scrie. Eu mănînc ciocolată şi stau în soare. Fericire artificială. Ce tot dramatizezi atât, doar eşti la Paris! NU ?

4. Parisul e un script. Nu există în realitate. Parisul e un scenariu cognitiv neutru. Tot ce contează este cum mă trezesc dimineaţa, în lumină sau în întuneric (citeşte soare sau înnorat) şi cum mă raportez la el. Mi s-a cerut la Palais des Affaires Étrangers, la recepţia dată de ministră pentru celebrarea a 20 de ani Erasmus, să îmi împărtăşesc experienţa la Paris. Am răspuns  cuvinte. cuvinte. cuvinte. cuvinte. cuvinte. cuvinte. cuvinte. cuvinte. cuvinte. cuvinte. (…te-ai prins?).

dar, darea de seamă se apropie.
experienţa ERASMUS mă determină să mă suspend ca în « suspension of disbelief » şi să mă pun între două paranteze. Înăuntru, cu mine, bineînţeles, alte cuvinte :
ce contează cu adevărat? ce devenire contează cu adevărat?
intelectuală . spirituală . sufletească . nu uita, the choice is yours.
ce fel de restructurare cognitivă este mai eficientă.
ce fel de sinceritate/ipocrizie este mai eficientă.

5. În martie, Parisul este PSIHEDELIC. Pentru că te lasă să amesteci într-o singură zi proiectul la café partout: pac, ieşirea culturală, pac, cafeaua la final (din nou citat), cu nocturnele de la Louvre, gratuite, fiecare vineri seara, pentu tinerii sub 26 – ce bine că n-am 30! – şi cu viitoarele nuits blanches – mai aşteptăm încă să se încălzească.
În martie, Parisul este PSIHEDELIC. Pentru că te lasă să amesteci Rusia (sau Tania, care îşi cumpără cărţi, pe care, apoi, le înveleşte în ziare) cu România (sau eu) cu Vietnam (sau Alicia, care emană linişte orientală) cu Bolivia (sau Vanessa, care munceşte, munceşte, munceşte) şi cu Ungaria (sau Szilvia, care crede că negrii au cele mai senzuale buze din lume) într-o singură chambre a cinq din foyerul maicilor imaculate; cameră în care toată lumea îşi doreşte să ajungă, pentru că noaptea se mănîncă îngheţată şi se spun poveşti cu fantome.
În martie, Parisul este vraiment PSIHEDELIC. Pentru că te lasă să mergi cu metroul, să asculţi muzică, un remix daft punk, par exemple, să te uiţi pe geam (la metrourile de suprafaţă) şi să ai impresia că eşti într-un videoclip, în care toţi vorbesc şi se mişcă în ritmul muzicii din timpanele tale. Îmi calmez vocile cu muzică. E singurul moment când toate fredonează aceeaşi melodie. Nu te speria, n-am înnebunit. Nu sunt vocile woolfiene, ci vocile selfurilor mele multiple, alea, care, dupa katherine hayles şi How we became posthuman, sunt prima dovadă a postumanităţii.

6. Sunt postumană într-un post prezent, când am aflat, deja, că viaţa te forţează să iei o decizie, să ţi-o asumi, să îţi rezolvi disonanţele cognitive şi să move on.
HEI ! dar, cel puţin, am avut o metacogniţie asupra situaţiei (auch!, doar cuvinte mari azi).
Acum, însă, beau un café au lait, îmi injectez propriul sens în cuvintele lu’ “TANTI KANE ”[1], vorba lu’ Andreea (Iacob), şi stau liniştită: Stai liniştită. nu mai analiza atît. Nu

ratezi nimic pentru că nu e nimic de ratat.
deprimant, nu ?
să răsuflăm cu toţii uşuraţi…

7. Ce am devenit, ce devin încă ?
O PARTE DIN SISTEM. Paris has become my new hometown. Cînd eşti o parte din sistem, nu mai simţi putoarea de pe străzi, nu te mai deranjează boschetarii… et, parfois, j’oublie que je suis a Paris. Îmi aduc aminte vag, când văd Turnul Eiffel, în timpul joggingului de dimineaţă.

8. Unde este teatrul în toate astea?

Mai tare!
UNDE ESTE TEATRUL ÎN TOATE ASTEA?
poate în TRĂIESC ŞI VĂ POVESTESC ÎN ACELAŞI TIMP. VĂ povestesc în acelaşi timp. în acelaşi timp.
poate în Raconter avant d’exister.
şi asta este o caracteristică a new writing-ului.
actorul e, de fapt, un povestitor (tot de la orient citire)
alors, ce-am devenit?
ce-am povestit?
ON VERRA.

[1] life happens like flowers, a motion away, not a motion towards, as if the direction makes any difference. crave. sarah kane.