„Slumdog Millionaire” e fascinant prin structura sa, perfect lucrată, atît la nivel „macro” (cu cele trei paliere temporale pe care se spune povestea), cît şi la nivelul „lucrăturii din ac” (premiile pentru imagine şi montaj au fost binemeritate). Povestea e de o cutremurătoare banalitate: good kid has bad life; meets nice girl; nice girl disappears with bad brother; bad brother becomes bad man; good man tries to win woman back.

Mai fascinant e însă regizorul Danny Boyle – sau, cel puţin, el pare să creadă asta. Într-o poveste bună, se vorbeşte simplu despre lucruri complicate; dar, aici, se întîmplă tocmai pe dos. Hiper-structura nu reuşeşte să „funcţionalizeze” povestea. O acoperă cu paiete, cu sclipici, cu focuri de artificii, dar n-o poate „lumina” decît pentru puţin timp. O face entertaining pentru a acoperi lipsa de răbdare în a o face substanţială şi, ca atare, ea ia ochii spectatorului. Iar, pentru „artificii”, regizorul ia premiile.

Există o scenă în care, la o vîrstă fragedă, personajul principal rămîne blocat în latrină. Pentru ca totuşi să prindă un autograf de la idolul său, alege să se scufunde în rahat (singura variantă de ieşire). E o scenă emblematică – atît pentru personaj, cît şi pentru regizor – şi înrudită cu celebra superstiţie autohtonă potrivit căreia dacă eşti putred de bani (ori succes, ori noroc…) la maturitate, atunci cu siguranţă ai înghiţit cîteva linguri bune de căcat cînd erai mic. Boyle demonstrează că, uneori, etapa asta se prelungeşte pînă în viaţa adultă.

Slumdog Millionaire, Marea Britanie, 2008, Regia: Danny Boyle, Loveleen Tandan, Scenariul: Simon Beaufoy, Cu: Dev Patel, Anil Kapoor, Freida Pinto