Inland Empire

Arta cinematografică e una dintre cele mai onirice cu putinţă. Nu atît prin conÅ£inuturile sale (deÅŸi probabil că Buñuel, ca să dau un singur nume mare, m-ar contrazice aprig), cît prin tipul de trăire în care îl scufundă pe spectator. Oarecum aceeaÅŸi ca în vis: spectatorul vede personaje ÅŸi situaÅ£ii, le „trăieÅŸte” ca ÅŸi cum ar fi ale lui. Iar, la sfîrÅŸit, se trezeÅŸte. ReÅ£ineÅ£i: se trezeÅŸte!

Fără îndoială, domnul David Lynch face ÅŸi el parte din galeria „oniriÅŸtilor” cinematografici. Åži îşi merită cu prisosinţă acest loc. Åži ce să facă un onirist dacă nu încă una „de-ale lui”? A mai pus de-un vis. Se numeÅŸte Inland Empire, tradus la noi ca Imperiul minÅ£ii. Splendidul titlu original a fost cu uÅŸurinţă „demetaforizat” în traducerea românească. Ca atare, nici o surpriză nu-l mai aÅŸteaptă pe spectator – cu condiÅ£ia să bănuiască, totuÅŸi, cît de cît, cam cum ar putea arăta un imperiu al minÅ£ii.

Dacă nu bănuieşte, cam aşa arată: avem o Laura Dern care primeşte un rol alături de Justin Theroux într-un film regizat de Jeremy Irons. Află că e, de fapt, un remake al unui film niciodată terminat, pentru că leazii anteriori se duseră pe copcă. Începe să se confunde cu personajul ei, la fel cum Theroux se confundă cu personajul lui. Plus că infidelitatea dă iama în căsnicia blondei. Pînă aici, e de bun-simţ. De-aici începe să alunece.

Arăturile minÅ£ii mai ascund poveÅŸti poloneze ÅŸi cu polonezi (pe modelul cu norvegienii, patentat în Twin Peaks) ÅŸi o Julia Ormond (într-un rol menit să-i revitalizeze cariera cinematografică – eÅŸec total!) cu o ÅŸurubelniţă în burtă. Haos oniric de la un capăt la altul. Dar cineastul îşi pune justificarea în gura unui personaj (cel de 30 de secunde al lui William H. Macy): „This is Hollywood. Where dreams make stars and stars make dreams!”

Filmat în întregime pe digital (de Lynch însuÅŸi, care a mai fost director de imagine doar la alte trei scurt-metraje proprii), filmul dă imagini frumoase (sau, mai degrabă, sensibile), dar incomparabile cu alte vise lynchiene (Mulholland Drive sau Blue Velvet, de pildă), în care, cel puÅ£in, imaginea era curată, „pură”, oferind oarecum o alternativă la coÅŸmarescul din conÅ£inut.

Domnul Lynch ÅŸtie că arta cinematografică e onirică. ÃŽnsă domnul Lynch pare să uite (dacă a ÅŸtiut vreodată) că starea de vis nu e conÅŸtientizată decît post-mortem (mortemul ei). Da, cînd e în desfăşurare, visul se ia ca atare, se „trăieÅŸte” sub iluzia de nestrămutat că e realitate. Åži, probabil, chiar asta se gîndeÅŸte Lynch cu Imperiul lui: „Ei, nu vă bateÅ£i capul. Enjoy the beautiful images. Don’t try to make sense. Not everything is connected. RelaxaÅ£i-vă ÅŸi bucuraÅ£i-vă de ce vi se dă.” ÃŽnsă, tocmai pentru că sînt „trăite” ca realitate, în majoritatea cazurilor în care cad în labirintic, visele (de felul celor pe care Lynch le pune pe ecran) intrigă! Visătorul luptă cu neînÅ£elesul, cu penibilul, cu durerea onirică. ÃŽn aceste situaÅ£ii, el e chinuit de neputinţă ÅŸi de limitele cuprinderii cu mintea a conÅ£inutului „trăit” în vis. Nu ia acest conÅ£inut pur ÅŸi simplu, aÅŸa cum este. Nu-l prea savurează dacă – îmi cer scuze, dar tata psihanalizei tocmai îmi ÅŸopteÅŸte în cască – nu-i împlineÅŸte o dorinţă. Or, Lynch pare, cu acest Inland Empire, că-ÅŸi îndeplineÅŸte lui singur dorinÅ£e. ÃŽl chinuie propriul inconÅŸtient ÅŸi-ÅŸi scoate visele la vînzare – da de!, da de! se-ndură cineva ÅŸi-i face terapie. ÃŽn fond, ce mi-e onirismul, ce mi-e onanismul?…

Visele l-au făcut pe Lynch mare şi, acum, el îşi face filmele ca pe nişte vise. Dar ce e de făcut atunci cînd visul ne irită în timp ce-l visăm? Soluţia e una singură. Să ne trezim.

PS: De remarcat într-un infim rol e Diane Ladd, mama Laurei Dern, cu care reiterează, preţ de cîteva minute, dar sub alte coordonate şi în alte circumstanţe, acelaşi fascinant cuplu hăituit-hăituitor din Wild at Heart.