ÃŽn iunie, post-TIFF, a fost lansată, în majoritatea ci­ne­matografelor din Å£ară, se­lecÅ£ia „Cinci succese mari pentru cinci filme mici”, simultan cu lansarea pe DVD. ColecÅ£ia cuprinde scurtmetraje româneÅŸti premiate la festivaluri (Berlin, Locarno etc.), sub semnăturile unor regizori din „noul” val nou al cinema-ului românesc, precum Bogdan Mustaţă, Alexandru Mavrodineanu sau Adrian Sitaru. Cele cinci filmuleÅ£e din selecÅ£ie arată precum o mînă de poker, indubitabil cîştigătoare la export ÅŸi probabil mai „tremurîndă” la publicul autohton, care trebuie să se privească pe sine cu o (prea) îndrăzneaţă sinceritate. ÃŽn ordinea intrării în scenă, hic sunt peliculas!

O zi bună de plajă

Premiat anul acesta la Berlin, filmul regizat de Bogdan Mustaţă, după un scenariu de Cătălin Mitulescu, e povestea a trei ado­lescenÅ£i terribles, fără trecut ÅŸi fă­ră viitor, care sechestrează o ca­mi­onetă ÅŸi pe ÅŸoferul acesteia, iar ulterior pe o prostituată. Conduc pînă la o plajă pustie, fac baie, fumează cu aere ÅŸi beau Coca-Cola, neuitînd să-i atragă în jocurile lor „funny” (ha, ha, Haneke!) pe cei doi prizonieri („Vino, fă, să facem baie!”). Dincolo de substratul mai puÅ£in intenÅ£ional hanekean (pentru că violenÅ£a n-a inventat-o nimeni), cei trei „derbedei” aduc vag aminte, ÅŸi la o scară mult micită, de tinerii infractori din Ciudade de Deus, ÅŸi nu numai prin „motivul” găinilor.

Lecţia de box

Următorul în linie, filmuleÅ£ul lui Alexandru Mavrodineanu are de-a face tot cu un soi de machism, de data aceasta însă pe coordonate mai familiare/familiale. Un tînăr yuppie român îşi duce plăpîndul fiu la prima lecÅ£ie de box, în urma repetatelor încăierări din curtea ÅŸcolii ÅŸi a cîte unui etern ochi vînăt, colorat de colegii mai voinici. Din aparent insignifiante gesturi (priviri, mai ales… recomand atenÅ£ie deosebită la secvenÅ£a din maÅŸină, de la început!), Mavrodineanu reconstituie mai mult decît constituie, dulce-amărui, o poveste a paternităţii, care poate face abstracÅ£ie de contextul în care se desfăşoară, dobîndind valenÅ£e de universalitate.

Alexandra

Cum reacÅ£ionează un bărbat părăsit de o fostă mare iubire (să zicem, prima soÅ£ie)? Cum reacÅ£ionează el cînd îi e frică să nu fie părăsit de actuala mare iubire (fiica sa), cu puÅ£in „ajutor” din partea fostei? Simplu: devine agresiv. Sau pasiv-agresiv. Paranoia nu-l îngheaţă, ci-l face să reacÅ£ioneze. Dar nu vă luaÅ£i prea mult după vorbele mele ÅŸi savuraÅ£i, mai bine, acest scurtmetraj al lui Radu Jude: e scris dumnezeieÅŸte ÅŸi jucat cu o plăcere – parcă – vinovată. O mică dramă de familie cu o alură isteriza(n)tă, pe de-o parte, ÅŸi de cvasi-penumbră, pe de alta, din care fiecare secundă miroase a est-europenism de înaltă clasă (cinema-ul ceh, polonez, sovietic…).

Acasă

Paul Negoescu, unul dintre cei mai tineri regizori (care, printre altele, a intrat în galeria privilegiaÅ£ilor care au regizat cele ÅŸapte super-clipuri de promovare a TIFF), încearcă, prin acest scurtmetraj, jucat inegal de Marian Râlea ÅŸi Gabriel Spahiu, să recompună drama românilor plecaÅ£i la muncă în străinătate. Din nefericire, nu reuÅŸeÅŸte prea bine să se desprindă de complexe. Unde e plecat? ÃŽn Spania. Ce lucrează? ÃŽn construcÅ£ii. Cînd vine acasă? Prea rar. Familia? ÃŽl aÅŸteaptă, dar deja îşi cam vede de viaÅ£a ei. BineînÅ£eles, la final, tot taximetristul ne-plecat e mai fericit. TotuÅŸi, în seria celor cinci, platitudinea sa funcÅ£ionează de minune, pentru că…

Valuri

Pentru că… producÅ£ia lui Adrian Sitaru (amintită în acest număr ÅŸi de colegul Tileagă, alături de cea a lui Radu Jude) e adevărata „lecÅ£ie de box” a acestei chinte, în care cinismul ÅŸi causticitatea observaÅ£iei ar trebui să rupă în carnea spectatorului român, cu metodă ÅŸi pe nesimÅ£ite. Scurta istorie a turistei din ElveÅ£ia („Je suis suisse!” „A, suedeză!”), bună ÅŸi luminoasă ca o rază de soare pe plaja românească plină de bădărani, ţărani ÅŸi „irinei”, e de fapt povestea acestora din urmă – a noastră, a tuturor, o naÅ£ie ce se pretinde ospitalieră, amabilă ÅŸi discretă. O fi aÅŸa, dar nu ne-am pretins niciodată responsabili; ÅŸi asta ne face Sitaru să vedem, în timp ce simÅ£im un gust de fiere în toată gura, numai bun de ieÅŸit cum trebuie dintr-o sală de cinematograf.

Megatron

Văzut în proiecÅ£ie specială la TIFF, în deschiderea Boogie-ului lui Radu Muntean, Megatron e un potenÅ£ial „bonus” la cele cinci mari, eventual în pandant cu LecÅ£ia de box a lui Mavrodineanu. Cîştigătoarea de anul acesta a Palme d’Or-ului pentru scurtmetraj, pelicula regizată de Marian CriÅŸan prezintă o bucăţică din aniversarea de opt ani a unui puÅŸti de lîngă BucureÅŸti, care vrea musai să fie tratat de maică-sa (care îl creÅŸte singură) la McDonald’s; dar nu – aÅŸa cum îi spune ei – pentru jucăria Megatron, ci pentru a se vedea cu tatăl său. Intimist în mai mare măsură decît LecÅ£ia… (mama, femeia e personaj central aici), ÅŸi Megatron dovedeÅŸte potenÅ£ial de esenÅ£ialitate. ÃŽnsă, paradoxal sau nu, vorbeÅŸte mai degrabă (tot) despre paternitate decît despre maternitate.