În America se zice că, dacă pe vremea lui Roosevelt ar fi existat televiziune, el nu mai ajungea preşedinte, pentru că americanii n-ar fi votat niciodată un om în scaun cu rotile. La polul opus se află J.F. Kennedy. Atâta timp cât lupta electorală s-a dus la radio, viitorul preşedinte preferat al Americii nu s-a bucurat de cine ştie ce succes. Lucrurile s-au schimbat radical atunci când tânărul şi frumosul John Fitzgerald a apărut la televizor. Oponentul său (Nixon), nu prea înzestrat din punct de vedere estetic, n-a avut nici o şansă. Şi uite acum ce alt preşedinte tânăr şi arătos şi-au tras americanii. În aceeaşi ordine de idei, cât de mândri erau ruşii de al lor Putin cel cu corp fibros, de atlet, sau englezii de fermecătorul Tony Blair. Imaginea e, evident, importantă. Ne pierdem ani din viaţă ca să arătăm mai bine, ţinem cure de slăbire, tragem de fiare, ne cremuim, ne machiem, ne accesorizăm, ne chinuim să ne asortăm eşarfa la pantofi… Totul în slujba stăpânului nostru al tuturor, esteticul. Şi nu suntem singurii. Prietenii noştri necuvântători apreciază, la rândul lor, un penaj mai colorat sau o statură mai impunătoare. Cel înzestrat de natură cu gene bune va fi preferatul sexului opus în sezonul de împerechere. Doar pentru că ne gâdilă orgoliul de homo sapiens să scriem versuri sfâşietoare despre fix aceeaşi treabă, trebuie să recunoaştem că, cel puţin în privinţa asta, nu suntem cu mult diferiţi. Ne plac oamenii frumoşi pentru că ne inspiră sănătate şi putere, pentru că i-am vrea ca parteneri în nobila pornire de perpetuare a speciei, pornire care tinde să selecteze acele elemente mai în măsură să ne ofere urmaşi sănătoşi şi puternici. E natural, aşadar, să ne alegem în fruntea ţării un astfel de specimen. În fond, preşedintele nostru e imaginea noastră în lume şi vrem ca celelalte state să ne vadă drept elemente promiţător de potente ale speciei.

Care ar fi atunci explicaţia pentru faptul că românii şi-au ales ca şi conducător un bărbat care obişnuia să-şi mascheze chelia prin vechiul truc al şuviţei, care nu numai că nu păcălea pe nimeni, dar mai năştea şi momente penibil-caraghioase, în condiţii meteorologice (in)adecvate (când bate vântul, adică). Un răspuns ar putea fi că românul, tradiţionalist, se ghidează încă după ideea că bărbatul trebuie „să fie numai puţin mai frumos decât dracul”. Şi iată cum alegerea preşedintelui ţării arată preferinţele sexuale ale unei mari părţi din electorat. Nu, noi nu judecăm, superficial, oamenii, după aparenţe. Bărbatul trebuie să fie, în primul rând, „dăştept”: adică descurcăreţ, adică şmecher. E vorba de o mentalitate rămasă din vremurile când plăteam tribut turcilor: lasă, marile puteri să se mândrească cu genele lor nobile, nouă nu ne trebuie un leu, ci o hienă, cineva alunecos şi tupeist, campion la intrigi şi bun speculant. Cineva care să ştie ce mână trebuie linsă şi ce animal rănit devorat. E doar instinct de conservare, modul în care istoria ne-a învăţat să supravieţuim.

Altfel stau lucrurile când vine vorba de sexul frumos/slab. Numele spune tot. Mereu ne-am mândrit că femeile noastre sunt mai frumoase decât ale altora, e parte din imaginea pe care vrem s-o prezentăm lumii – ţara bărbaţilor şmecheri şi a femeilor frumoase. Ne-am folosit atât de mult de asta, încât am ajuns să le considerăm obiectiv turistic. Care e prima întrebare pe care o adresăm străinilor, spre uimirea multora dintre ei? „Cum vi se par româncele?”. Urmează întrebări de verificare a calităţii mâncării, vinului – a ospitalităţii neaoşe, de fapt, marea noastră mândrie. Vrem ca România să echivaleze în mintea străinilor cu petrecere, chef prelungit, cu „băutură şi femei”, cum cu luciditate remarca un grup muzical autohton.

Intervine aici un alt rest rămas în memoria colectivă, care deja nu mai datează din vremea turcilor, ci merge în urmă, până înainte de orice organizare statală, în timpurile când trăiam încă în peşteri şi ne mai chinuiam să domesticim câinele: ideea de femeie ca monedă de schimb, femeia – ca simbol al puterii. Am ieşit din peşteră, mai că n-am învăţat câinele să şi vorbească dar, în mintea unei părţi mai puţin evoluate a populaţiei, femeia îşi păstrează acelaşi statut ca pe vremea străbunului din Neanderthal. Cu ce se înconjoară în videoclipuri un hip-hoper ca să arate că e şeful cartierului? Cine-şi scutură buricul, gudurându-se lasciv pe lângă taţii manelelor? Exact, acelaşi, etern feminin (dacă eternitatea a început când omul a învăţat că vede mai departe dacă stă în două labe).

Cu cât bărbatul e mai urât, cu atât vrea mai mult o femeie frumoasă, care să-i compenseze lipsurile şi să-i probeze puterea. Din aproape în aproape am ajuns unde ne doare, adică în ograda proprie. Că Irinel şi-a luat-o pe Monica „la bine şi la rău”, nu ne afectează foarte tare, poate eventual doar pentru oripilanta perspectivă că există deja fete care o consideră un model demn de urmat în viaţă. Dar deja când fetele-imagine sunt aduse, aproape pe sus, în poziţii de unde pot lua decizii care să afecteze o populaţie de 20 de milioane de oameni, gluma se îngroaşă. Sigur, veţi spune, oricum nu ele iau deciziile, ci bărbaţii „dăştepţi” din spatele lor. Dar cînd frumoasa devalizează Ministerul Tineretului, sau pe cel al Turismului, cine e în spate? Pardon?

Totul se face foarte pe faţă, ca la teatru: se stabileşte o convenţie între politicieni şi popor, între actori şi public. Ei ne oferă spectacol, noi le oferim voturile noastre. Şi ce dacă vedem sforile marionetelor? Nu ne pasă, atâta timp cât doamnele poartă fuste scurte şi îşi umflă buzele cu botox. Cuplul masculin care conduce ţara în acest moment are două serioase motive de complexe: calviţia şi cvasi-piticismul. Totul ţine însă de atitudine: ei oferă un anumit tip de spectacol, unde gălăgia, pe lângă faptul că amuză, devine semn de inteligenţă. Dar oamenii au nevoie şi de altceva, au nevoie de frumos. Poporul cere, poporul obţine, e modul în care ni se spune că actuala guvernare are de toate, şi creier şi frumuseţe, chiar dacă separat repartizate. Iată reţeta „succesurilor”. Se încearcă, de fapt, obţinerea unui monopol politic cu aparenţă democratică. Capitalistă, mai exact: totul se bazează pe raportul cerere-ofertă, varianta politică a supermarketului, felia de putere obţinută fiind proporţională cu varietatea ofertei.

Se mizează pe ideea că informaţia reală ne parvine greu, e nevoie de răbdare şi de o intenţie clară de a o obţine. Can-can-ul, în schimb, ne bombardează, fie că vrem, fie că nu. Imaginea e mai uşor de transmis decât ideea.  E o stare de lucruri indusă de lene şi dezinteres: luăm, pur şi simplu, ce ni se dă, pentru că ne e prea greu să căutăm alte variante. Fie suntem atât de dezamăgiţi de tot ce ţine de politic, încât facem totală abstracţie de existenţa lui, fie alegem, ca şi copiii, ce străluceşte mai tare. Nu prea ştim pentru ce se organizează alegeri, dar ştim pe cine votăm: vedetele, bărbaţii gălăgioşi şi femeile frumoase. Adică ceea ce ne reprezintă.