Regia: Lukas Moodysson, cu: Maria Esmeralda del Carmen, Perry Dizon, Gael García Bernal, Rudina Hatipi, Thomas McCarthy, Marife Necesito.
Un Lukas Moodyson mainstream, cu Gael Garcia Bernal şi Michelle Williams (fata blondă din Dawson’s Creek), într-un film care n-are cum să nu-ţi fie drag, corect şi coerent, într-o estetică în care nu se mizează pe şoc (inclusiv la nivel vizual): Mamut.
Povestea este spartă în două (iar spre final, se deschide o a treia pistă): pe de o parte, e povestea cuplului de succes Vidales (el, proprietarul unui site de gaming popular, ea, medic chirurg), care, deşi tineri, fericiţi şi încă foarte îndrăgostiţi, trăiesc alienarea dată de un job care le monopolizează tot timpul şi nu le lasă timp să se bucure de fetiţa lor; pe de altă parte, povestea menajerei familiei, Gloria, care lucrează în SUA ca să poată să-şi întreţină cei doi băieţi din Filipine şi să pună bani deoparte ...
Amintiri din Epoca de Aur, România, 2009, 155’, Producător: Cristian Mungiu, Regie: Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu, Constantin Popescu, Cristian Mungiu, Scenariu: Cristian Mungiu, Cu: Vlad Ivanov, Tania Popa, Ion Sapdaru, Alex Ponoran
OK, am înţeles: TIFF-ul e cu vedete, covor roşu, fotografi. Trecem peste. Nu de alta, dar bliţurile te pot păcăli la fel de bine ca recomandările elitiste la te miri ce ţepe de filme... Mai apare şi presiunea aia că tre’ să-ţi placă dacă nu place „masei” sau, invers, e naşpa dacă are succes. Cam greu să fii sincer. Dar merită, pentru că, decât să intri bucuros şi să ieşi pleoştit, mai bine taci, înghiţi şi aştepţi să înceapă. Iar dacă filmul e românesc, proaspăt premiat la Cannes, înfofolit în publicitate şi lăudat de toată lumea, apoi gata cu sincerităţile. Acolo să vezi presiuni; parcă musai să-ţi placă.
Vorbim aici de Amintiri din Epoca de Aur, care a ...
Gomorra, regia: Matteo Garrone, cu: Salvatore Abruzzese, Simone Sacchettino, Salvatore Ruocco, Vincenzo Fabricino, Vincenzo Altamura, Italo Renda, Gianfelice Imparato. 2008, Italia.
Să ne amintim întrebarea aceea din joacă: „Tu ce crezi că ai fost în altă viaţă?”. Răspunsul vine instantaneu: pirat sau prinţ. La fel de bine s-ar fi putut răspunde: mafiot. După Gomorra nimeni n-o să mai vrea să fi fost mafiot.
Gomorra, senzaţia festivalului, e un film care parcă nu începe. Aşezat în fotoliul tău de spectator cuminte, pregătit mental pentru cele trei ore şi ceva de film, entuziasmat de subiect, aştepţi să se întâmple ceva.
Primele zece minute sunt de acomodare cu camera, care fuge, nu urmăreşte centrul unei scene, nu se concentrează pe subiecte, îţi dă dureri de cap, alunecă spre detalii. Detalii care dau senzaţia de real: casele sunt murdare, sărăcia este deranjantă, familiile mari.
Filmul prezintă viaţa ascunsă a mafiei din Italia, cu poveşti întretăiate, cu familii cu ...
Articol început în data de 07.06.09, ora 01 :23
Spectatorii au fugit imediat ce s-a terminat, ca hăituiţi de film. În drum spre ieşire, muzica reîncepe tare, oamenii se îmbulzesc. Oricum degeaba te uiţi la ei întrebându-te: Care ar putea să fie „răul”? Pentru că filmul miră prin schimbarea de tipul: Poţi să fii chiar tu. „As simple as that”. Şi asta te sperie şi mai tare. Cel mai bine ar fi să te întâlneşti cu oameni care nu au văzut filmul, care să vorbească despre cu totul altceva.
O săptămână după
Te enervează faptul că nimeni nu a văzut filmul. Îţi începi discuţia cu oamenii povestind despre el. Şi, pentru că nu vrei să strici surpriza nimănui (pentru că bănuieşti că filmul o să intre în cinematografe), nu faci decât să rozi într-una subiectul. Şi, mai ales, jocul actoricesc a lui Charlotte Gainsbourg, grozavă şi credibilă, pentru că nimic nu o trădează ...
Musai să recunosc că anul acesta, la TIFF, am nimerit la cele mai întunecate filme. La propriu şi la figurat. Ideea era să văd cât mai mult şi mai divers, însă după vreo patru zile de vizionări, am făcut o descoperire sinistră. Aproape toate proiecţiile, pe care le încercuisem în program, erau din secţiunile „Umbre” şi „Fără limită”. Parcă o căutam cu lumânarea.
Fără limită...
Shirin (r. Abbas Kiarostami, Iran, 2008). Avea să fie bomba ediţiei. Cel puţin aşa auzeai peste tot la TIFF, ca un avertisment de cod roşu, de parcă te poţi pregăti pentru aşa ceva în materie de film. Din prima secundă până la capăt, experimentul lui Kiarostami te pune în faţa unui public de femei iranience, care la rândul lui e pus în faţa unui spectacol, probabil de teatru sau chiar film. Adică ceea ce începe ca în Habla con ella, cu câteva primplanuri de oameni care urmăresc ...
Jose Saramago, Anul morţii lui Ricardo Reis, Polirom, 2008
Înainte să vă povestesc, aş face două remarci de gust: cred, în general (şi mă aşez de partea lui Bogdan Ghiu în această afirmaţie, fiindcă el a dezvoltat-o eseistic), că traducătorii adevăraţi (specie pe cale de dispariţie, cred) se dedică autorilor lor favoriţi, şi ajung într-un anume fel să se confunde lăuntric cu aceştia. Nu e schizofrenie, e muncă din amor... E cazul traducătoarei constante a lui Saramago în româneşte, Mioara Caragea. În al doilea rînd, cred că Saramago, aşa livresc şi comunistoid, e un autor care nu merită ratat, fiindcă face parte din familia rară a prozatorilor care sunt şi inteligenţi, şi fermecători stilistic, şi consistenţi în ceea ce au de spus.
Cartea asta, uşor cam lungă pentru substanţa ei, pare a fi o replică la replică la replică. Dar ăsta nu e un defect, ci e un „efect intenţional”, un soi ...
Măştile de Fumiko Enchi, editura Humanitas, 2007
Viaţa cea nouă de Orhan Pamuk, editura editura Curtea Veche, 2007
Pe meniul de astăzi se regăsesc două romane: Măştile de Fumiko Enchi şi Viaţa cea nouă de Orhan Pamuk, ambele extrem de diferite, dar la fel de fascinante pentru cititorul român, şi nu pentru că ar fi vorba de nişte poveşti extraordinare ci, mai ales, pentru că ne plonjează în două culturi necunoscute nouă.
Prima dintre ele, Măştile, apărută la Humanitas, în colecţia Raftul Denisei, prezintă povestea unei scriitoare japoneze, Mieko Toganō, fascinată de miturile şi ritualurile vechii Japonii. Uşor telenovestilstică pentru gustul meu, povestea se concentrează în jurul unei iubiri eşuate şi a pierderii fiului, evenimente ce o fac pe protagonistă să comploteze plină de cruzime împotriva oamenilor ce se apropie de ea, folosindu-se în permanenţă de ciudata iubire împărtăşită pentru nora ei, Yasuko.
Dar fascinaţia abia acum apare: cartea pare greu de citit datorită ...
