Daţi de veste în cele patru zări, încă o moară de vânt a fost luată cu asalt! Nu mă hazardez să anim speranţe şi nu am pretenţia vreunei garanţii cât de firave. Dar cum, în faţa privirii mele tâmpe, defilează milioane de stindarde pixelate, vrând-nevrând, mă trezesc încolonată, cu degetele tremurând pe tastatură. Ei, ei! Nerăbdarea generală forţează la dezvăluirea mizei, a cărei suculenţă ar fi meritat, de altfel, o perpeleală mai lungă. Well... se încarcă în bara de jos, cu optimism, strategia schimbării cursului/ritmului temporal şi detonarea nesuferitelor coduri genetice. Pentru iniţiaţi, e vorba desigur despre operaţiunea Role-Playing Games, camuflată sub parola ENTER.
Recunosc, cu mâna pe mouse, că oricare muritor, iniţiat într-ale virtualităţii, s-ar lepăda cu greu de avatar pentru secătuitul cotidian. Să cugetăm analitic în faţa injustei înarmări a celor două tabere. Concurentul din stâââânga pune la bătaie o reţea de relaţii inter-umane cu susţinere permanentă a bagajelor ...
În ultimul deceniu, omul a început să-şi formeze o nouă realitate şi o nouă existenţă în această realitate paralelă. Milioane de oameni se dedublează în fiecare zi cel puţin de câteva ori sau pentru câteva ore, îşi ies din sine şi se proiectează într-un nou spaţiu-timp, fără ca măcar să-şi dea seama de acest lucru în mod conştient. Este vorba, desigur, despre realitatea virtuală – nu neapărat aceea înfăţişată în filme, ci mai curând una mult mai subtilă. Prezenţa individului în spaţiul virtual, de la e-mail şi sistemele de conversaţie instant (Yahoo Messenger, MSN, Google Talk) la jocurile pe calculator determină crearea automată a unei noi identităţi, definite de parametrii mai mult sau mai puţini rigizi ai contextului respectiv de interacţiune virtuală. Această personalitate virtuală multifaţetată tinde mereu spre complexitatea reală a individului pe care îl reprezintă, întrucât spaţiul virtual permite existenţa comunităţilor, a interacţiunilor profesionale (job-uri online), sociale (chat-room-uri, ...
Ce-ar fi dacă, mîine, te-ai trezi că ai dormit în patul califului din Bagdad, Harun al Rashid? Robii şi roabele ţi s-ar pleca, încă de cînd ai des-chis ochii, ţi-ar face vînt cu largile lor evantaie din pene de struţ şi ţi‑ar oferi cu plecăciuni şerbet de fistic, chefiruri răcoritoare şi cafele fierbinţi? Ce-ar fi dacă, dincolo de uimirea ta buimacă şi fericită, toţi s-ar strădui să te convingă că, da, eşti chiar el, Califul din Bagdad?
Sau poate nu! Ce-ar fi dac-ai fi chiar Tony Montana, Scarface însuşi, cu costumul lui deschis la culoare, poate alb, poate crem, cu camaşa lui neagră cu guler răsfrînt, cumparînd aşa, doar ca să impresionezi vreo pisicuţă răsfăţată, un Cadillac 118 DieCast supărat? Şi, pe urmă, ai scăpa ca prin urechile acului de tăiatul mîinilor cu drujba, disctracţia favorită a unor traficanţi colum-bieni săriţi de pe fix? Ca să nu mai vorbim de celebra ...
Moscova, 1919. Studentul Vadim Maslennikov a fost adus pe braţe la spital, în urma unei grave otrăviri cu cocaină, la care corpul său nu a mai rezistat. În buzunarul interior al hainei s-au găsit câteva monede de argint şi un manuscris. Împărţit în patru mari capitole, acesta povesteşte viaţa lui Vadea, din perioada liceului până la acel moment critic în care el a ales sinuciderea.
Din sublim în vulgar şi înapoi
Crescut de o mamă fără personalitate şi fără autoritate asupra celorlalţi, Vadim este o persoană a contradicţiilor: elev bun, prieten fidel, fiu nerecunoscător, depravat, animalic. Îşi condamnă faptele imediat sau chiar în timpul comiterii lor. Vadim oscilează între tentaţia sublimului, de a îmbrăţişa lumea şi a‑i ajuta pe cei din jur, şi vulgaritate. De cele mai multe ori, atât sublimul, cât şi vulgarul se dizolvă unul în celălalt, lăsînd impresia de confuzie şi de inutilitate a celor două stări. Întâlnirea cu ...
Cartea lui Eco, tradusă anul acesta (la fel de urît ca de fiecare dată cînd i se distribuie acest rol) de Ştefania Mincu, a apărut cu mult înainte ca cititorii fideli ai revistei noastre – şi posibilii cititori ai cărţii pe care o recomand aici – să se fi născut. În 1964, Eco însuşi era un tînăr şi frumos universitar de stînga, într-o Italie în care fierbinţelile politice stînga-dreapta erau în toi, însă toată lumea bună din cultură era... de stînga rău. Şi, mamă, ce cultură: triunghiul De Sica-Moravia-Zavattini, cu La Loren pe afiş, araseră locul cu Ciociara, în 1960; Pasolini făcuse, în 1962, Mamma Roma şi tocmai termina Evanghelia după Matei; Fellini era încununat în 1960 cu lauri, pentru La dolce vita, dar şi în 1963, pentru 8 ½, şi tocmai scria Giulietta degli spiriti; după boomul mondial cu Rocco şi fraţii săi din 1960, Visconti tocmai se schimba ...
Înainte de Testamentul francez (Robert Laffont, 1995, traducere în română la Editura Univers, 1997), Andreï Makine nu era decât un alt azilant din exoticul est roşu în Parisul culturii cu mănuşi de dantelă, un imigrant a cărui franceză era, pentru editorii momentului, mult prea bună pentru a fi credibilă. Astfel, Fiica unui erou al Uniunii Sovietice, primul său roman şi Confession d’un porte-drapeau déchu (Belfond, 1996, netradus încă la noi) au apărut ca false traduceri din rusă şi s-au bucurat, în consecinţă, de o sublimă obscuritate.
Deşi e primul său roman, Fiica unui erou... a apărut în româneşte abia în 2008, la Humanitas, sub o copertă indecent de nepotrivită unei bucăţi de literatură absolut superbe.
Romanul, în cele 196 de pagini ale sale, panoramează şi aprofundează paradigma relaţiei dintre individ şi accident, reuşind să fie în acelaşi timp şi o subtilă deconstrucţie a războiului. Ivan, protagonistul, e un erou accidental. Grav rănit ...
În 2008, Fundaţia culturală „Camil Petrescu” a editat o nouă antologie de texte dramatice, de data aceasta având în centrul atenţiei un spaţiu mult mai apropiat şi în acelaşi timp mai puţin cunoscut nouă.
Dramaturgie contemporană din Balcani, o culegere de texte a căror selecţie este semnată de Andreea Dumitru, adună în ordine cronologică piese a şase autori din patru ţări sud-dunărene. Este vorba de Butoiul cu praf de puşcă al lui Deja Dukovski (Macedonia), Poveşti de familie de Biljana Srbljanovič (Serbia), Orchestra Titanic de Hristo Boicev (Bulgaria), Hotel Europa de Goran Stefanovski (Macedonia), Dumnezeu şi-a întors privirea spre noi (Şine) de Milena Marcovič (Serbia) şi Allegretto Albania de Stefan Çapaliku (Albania).
Ca punct comun celor şase texte, se poate distinge un oarecare recurs la clişeul Balcanilor violenţi, măcinaţi de conflicte sângeroase, o lume a războiului civil ce a destrămat Iugoslavia, a revenirii în forţă a vechilor tradiţii în fosta Republică Populară ...
