Vă mai amintiţi? Programul de cercetare şi creaţie în Dramatugia Cotidianului, iniţiat şi coordonat de Centrul de cercetare şi creaţie teatrală „Vlad Mugur” al Facultăţii de Teatru şi Televiziune din Cluj, ajuns în al cincilea an de viaţă, combină cercetarea antropologică, jurnalismul, artele video şi, fireşte, scriitura dramaturgică cuprinsă în titlu. După începuturile de la Băiuţ-Maramureş şi Baia Mare, grupul nostru a poposit doi ani la Târgu Jiu. Anul acesta, continuînd tema de anul trecut, Generaţia X-Men & Women, peisajul s-a schimbat din nou.

Între Târgu Mureş şi Cluj sunt aproximativ 100 de kilometri. Târgu Mureş, dacă n-aţi fost niciodată acolo, e un oraş central european tipic, cu ştaif, bogat în verdeaţă şi cîrciumioare elegante, cu un teatru superb, transformat cîndva de Ceauşescu, din raţiuni pur naţionaliste, în… Teatru Naţional. Şi transformat de unii contemporani într-un fel de vas-fantomă. Nu numai ca o reacţie la această prezenţă masivă şi totuşi…disparentă, în oraş au apărut, nu de azi de ieri, alternativele teatrale: Teatrul de Păpuşi Ariel şi-a construit un propriu spaţiu şi o proprie ofertă repertorială extra-sistem, sub sigla Underground. În splendida cetate, treptat recondiţionată, un bastion a devenit, cu cîţiva ani în urmă, sediu al unei companii independente, care s-a impus hotărît prin producţii pe texte contemporane: Teatru 74. Mai nou, în acelaşi bastion, la parter, locuieşte şi „concurenţa” maghiară a alternativilor, Studioul Yorrik.

Cînd, printr-un accident nefericit cu final fericit, Grupul de cercetare şi creaţie în Dramaturgia cotidianului a bătut la uşa Teatrului 74 pentru a cere găzduire pentru tabăra sa tradiţională de vară, ne-am privit cu toţii parcă luminaţi de-o revelaţie: „Oare cum de nu ne-am gîndit la asta decît acum?” În fond, între Cluj şi Târgu Mureş sunt doar… 100 de kilometri! În fond,  atît grupul nostru cît şi Teatru 74 au o bază comună, care ţine de evidenţă: întoarcerea spre azi şi spre publicul tînăr. În fond, şi Clujul şi Târgu Mureşul au şcoli de teatru!

Cum lucrează programul de cercetare? În primul rînd coborînd în stradă, zece zile pe an, între 1 şi 10 august. Perioadă în care Tabăra de cercetare şi creaţie găzduieşte workshopuri de diverse categorii şi pentru diverse niveluri de competenţă,  ţinta fiind, pe de-o parte, constituirea unor grupuri mai mici care să investigheze direct anumite subteme, iar pe de alta adunarea, discutarea, prelucrarea şi dezvoltarea materialului brut cules. Cu schiţele deja definitivate, lunile august şi septembrie sunt dedicate finisajelor şi publicării, în suplimentul anual al revistei Man.In.Fest, a productelor finite. Octombrie-ia­nua­rie e perioada în care grupul se reîntoarce spre publicurile tinere, în sesiuni de spectacole lectură, prezentări de filme, lansări şi vernisaje de expoziţii, însoţite de dezbateri. Primii trei ani au fost de absolut voluntariat. Anul trecut şi anul acesta programul a primit o (subtilă, dar crescîndă) finanţare AFCN, iar sprijinul material şi logistic al Universităţii Babeş Bolyai, ca şi neaşteptatul şi generosul parteneriat cu  Universitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureş au devenit, în fine, cu adevărat foarte vizibile.

Decorul, personajele, situaţiunea

Teatru 74 e situat la cel de-al doilea nivel al unui bastion al cetăţii Târgu Mureş. Dacă n-aţi călcat niciodată prin oraş (lucru care ar trebui corectat de urgenţă, spre încântarea dumneavoastră) vă puteţi imagina un bastion doar niţeluş mai mic ca cel al ţesătorilor din Braşov, sau doar puţintel mai pătrat ca cel din spatele statuii lui Baba Novac din Cluj. La parter e o altă companie teatrală, de expresie maghiară, Yorrik; la primul etaj, mărginită pe o latură de un balcon de lemn, e cafeneaua teatrului. Un spaţiu cald, reamenajat cu delicateţe şi gust, prin care, pe o scară de lemn, se pătrunde în sala propriu-zisă de spectacol. Teatrul şi-a luat numele de la cele 74 de scaune care pot găzdui tot atîţia spectatori. Părintele acestei curajoase şi imaginative instituţii, actorul Nicu Mihoc (veţi găsi un interviu amplu cu domnia sa în corpusul revistei), ca şi entuziasta sa echipă (mulţumim tuturor, în special Ralucăi Bălan!) ne-au răbdat timp de 11 zile pline, ne-au oferit infrastructura lor, ne-au făcut viaţa veselă, au schimbat cu noi idei, ba chiar ne-au şi hrănit din cînd în cînd…

Ca să ajungi la teatrul din bastion, ai două posibilităţi: să foloseşti intrarea în cetate din imediata apropiere, care dă într-o stradă largă, cu castani şi ulmi pe mijloc, sau să foloseşti intrarea dinspre centru, cea oficială, şi să traversezi întreaga incintă. Cu doar cîţiva ani în urmă, aici era un soi de dezastru pietros,  sub oblăduirea armatei, care folosise toate spaţiile interne drept depozite şi arhive. Acum locul a înflorit, armata şi jandarmeria nu mai au în folosinţă decît un corp central, restul e împărţit între parc, spaţii de spectacol în aer liber, centre culturale şi sedii cochete de ONG-uri. Complet separată prin ziduri proprii, biserica cetăţii, o bijuterie de gotic transilvan, îşi vede liniştită de treburile ei.

În acest decor pe care l-a favorizat pînă şi meteorologia (am avut abia o singură zi de ploaie) s-a petrecut desantul echipei de cercetare din acest an, pe care îmi fac datoria (bucuroasă şi recunoscătoare) să o prezint în ordinea gradului de vechime în raport cu proiectul: Mihai Gădălean (MA, redactor Foaia Transilvană, vechime 5/5), Horaţiu Damian (MA, dar şi student CFM, redactor Foaia Transilvană, vechime 4/5), Rafael Oros (absolvent teatrologie, vechime 4/5), Mircea Laslo (absolvent regie, vechime 3/5), Bogdan Nariţa (student CFM, vechime 3/5), Mihai Pedestru (masterand, vechime 3/5), Timur Felix Mihancea (absolvent teatrologie, vechime 3/5), Andreea Chindriş (absolvent litere, student teatrologie, vechime 2/5), Alexandra Felseghi  (student regie, vechime 2/5), Alina Frâncu (student teatrologie, vechime 2/5), Cristiana Kerestesz (student teatrologie, vechime 2/5), Roxana Pântice (student teatrologie, vechime 2/5), Ana Sârbu (student teatrologie, vechime 2/5), Georgiana Truţa (student teatrologie, vechime 2/5), Ion Ileşoi (masterand, vechime 2/5); dar şi noii membrii Cosmina Pop (CFM), Ruben Kislaki (CFM), Alexandra Băcanu (teatrologie), Ana Cucu-Popescu (teatrologie), Cristina Iancu (teatrologie), Petronela Ionescu (teatrologie). Ni s-au alăturat cu caldură, competenţă şi mare poftă de muncă, trei absolvenţi ai secţiei de regie a UAT Târgu Mureş: Fana Cioban, Dorin Boca şi Mihai Panaitescu, dar şi un foarte simpatic şi talentat grup de studenţi actori, care ne-a uşurat ultimele zile, dedicate schiţelor de piese de teatru, prin lecturi şi dezbateri. Au coordonat întregul lucrărilor, aşa cum vă aşteptaţi, probabil, subsemnata şi Mihai Gădălean pentru partea jurnalistică şi de teren, şi C.C. Buricea Mlinarcic şi asistent drd. Raluca Sas-Marinescu pentru partea de dramaturgie.

Distanţa faţă de subiect şi apropierea faţă de subiecţi. Universul urban

Una dintre marile dileme, de atmosferă dar şi de abordare, cu care ne-am despărţit de cea dintîi abordare în teren a temei reprezentărilor şi inserţiilor sociale ale oamenilor tineri, cu un an în urmă, a fost cea a distanţei. Dacă, din biroul de lucru sau din fereastra propriului apartament, mutaţiile structurale, individuale şi de grup, petrecute în universul mental şi comportamental al generaţiei tinere păreau de natura evidenţei, în teren, la Târgu Jiu, cel mai dificil ni s-a părut să percepem şi să descriem în culori suficient de limpezi aceste mutaţii. Dincolo de dorinţa firească, mai mult sau mai puţin împlinită, de a produce texte şi filme coerente, bine articulare, plecînd de la faptele şi persoanele întîlnite în oraşul gorjean, o dublă barieră părea să se ridice în percepţia şi judecarea întregii teme.

Pe de-o parte, era evidentă dificultatea de a observa şi categoriza, în situaţia în care fiecare participant era, în aceeaşi măsură, şi subiect şi obiect al temei, venind cu propriul model de valori şi cu propriile prejudecăţi. „Suntem sau nu, noi înşine, reprezentanţi ai Generaţiei X-Men?”, răsuna, din ce în ce mai acut, întrebarea vecină cu blocajul. Iar dacă da, atunci cu ce legitimitate îi mai putem obiectiva pe ceilalţi? Cum poţi, în condiţii de implicare nemijlocită în sistem, să stabileşti o distanţă optimă faţă de oamenii şi faptele pe care le investighezi, fără să te laşi robit/orbit de inerentele simpatii şi antipatii, de stereotipiile locale sau de micile snobisme  de castă?

În paralel cu bariera subiectivităţii care înceţoşează privirea, un nou zid, destul de solid, a fost ridicat de însăşi obişnuinţa noastră cu locul. Un loc ofertant şi cochet (Teatrul Elvira Godeanu), prietenos şi primitor, altminteri. Dar într-un oraş parcă deşertificat în august de puştime, cu excepţia celor cîţiva tineri actori, proaspăt intraţi la facultate sau aspiranţi,  încă liceeni, care ne serveau, din cînd în cînd, de parteneri şi ghizi. Contactele păreau dificile, subiecţii, puţini, nu foarte cooperanţi; întîlnirile se amînau mereu, unele pentru totdeauna. Dialogurile se închegau cu greu şi parcă, neprimitor, nu ajungeau decît rar în adîncul fenomenului. Să fi fost oamenii nu tocmai interesanţi, să fi fost echipa încă insuficient de rodată în a produce contacte solide şi consistente? Să fi fost o stranie problemă de inadecvare a limbajului, între regiuni antropologic mai diferite decît am crezut în prima experienţă gorjenească, în 2006? Ori, poate, tema cea noua şi spaţiul cel vechi nu erau tocmai compatibile? O combinaţie căreia cu greu i-am fi putut da de capăt.

Luînd-o de departe spre aproape, lucrurile par, totuşi, să se limpezească. Prima noastră opţiune, metodologică, referitoare la investigarea grupurilor de adolescenţi şi tineri exclusiv aparţinînd spaţiului urban era, în sine, corectă. Numai că, atîta vreme cît grupul de cercetători nu se poate situa în exteriorul sistemului, discuţiile preliminare ale actualei cercetări au condus către un prim consens spaţial. Acela de a opta, în acest an, pentru un oraş transilvan, de preferinţă cu viaţă universitară, astfel încît să putem reduce măcar o parte din disconfortul pricinuit de specificitatea cutumelor locale în vreme de vacanţă, şi din timpii irosiţi cu ajustarea şi traducerea reciprocă a discursurilor inter-personale. Altfel spus, să găsim un loc care să nu fie „acasă”, dar nici radical diferit de Cluj, astfel încît să poată fi funcţionalizată  cu folos tocmai şansa pe care o oferă  limita prea subţire, strict individuală, dintre investigat şi investigator. Cum, la Târgu Jiu, greutatea de a găsi şi focaliza subiecţi a fost, pentru cîteva zile, provocatoarea unui soi de narcisism autoscopic, Tîrgu Mureşul putea fi o şansă, şi a şi fost, aşa cum intenţionasem, de echilibrare a viziunii. A-l privi pe celălalt ca şi cum te-ai privi pe tine însuţi, din afară, e o gimnastică obligatorie într-o asemenea călătorie scrutătoare. De aici aveau, probabil, să se nască şi cele cîteva surprize, confirmîndu-ne, infirmîndu-ne sau corectîndu-ne ipotezele de lucru.

Reducţia vocabularului şi realitatea discursurilor. Fete care tac, băieţi care vorbesc prea mult

Pentru cititorul care nu are experienţa de lectură a suplimentului dedicat Damaturgiei cotidianului de anul trecut,  trebuie să precizez că una dintre ipotezele noastre de lucru privitoare la mutaţiile survenite în structura reprezentărilor şi comportamentelor tinerilor între 14 şi 25 de ani era direct legată de o (prezumată drept drastică) reducere a practicilor de comunicare, care antrenează o limitare operaţională cu privire la vocabularul însuşi. Ceea ce am primit la Tîrgu Mureş, însă, ca răspuns la această ipoteză, este într-o bună măsură, mult mai rafinat şi mai surprinzător.

În primul rînd, în cele zece zile de investigaţie am constatat că se poate remarca o netă separaţie de gen, care nu credem că e datorată numai întîmplării: copleşitoarea majoritate a subiecţilor care au intrat în joc şi au dorit să dialogheze, pe diverse teme, cu oameni de vîrste compatibile, pe teme precis alese, erau băieţi sau tineri bărbaţi. Reluctanţa feminină nu se manifesta exclusiv în raport cu temele, ci părea să fie una… endemică: abia ieşite din copilărie sau studente, la plimbare în parc ori la cumpărături, singure sau în grup, pe cîte o terasă, fetele…refuzau cu obstinaţie să vorbească despre ele însele, sau despre orice altceva. Din suma interviurilor sau anchetelor realizate, abia cîteva pete de culoare feminine, şi acelea, atunci cînd sunt semnificative, marcate de intenţii propagandistice clare.

Paradoxal, cooperativitatea masculină a trecut cu hotărîre peste problematici, vîrste sau contexte. În plus, de această dată răsturnîndu-ne în bună măsură ipotezele iniţiale, marea majoritate a subiecţilor investigaţi nu aveau nici un soi de dificultăţi în expresie, controlul lor asupra propriei prezenţe şi asupra propriilor opinii răsfîngîndu-se,  adesea, şi asupra intervievatorilor. Cît despre limbaj şi capacitatea de a opera cu el, într-o comunicare interpersonală activă,  diferenţele şi gradul de relevanţă al chestiunii în sine ne-au obligat şi vor continua să ne oblige la radicale schimbări de abordare.

Fiindcă, acum, a devenit evident că fiecare persoană tînără nu dispune şi nu pune în uz doar cele două, tipice, dicţionare invizibile, cu care ne-am obişnuit, cel al limbii familiare şi cel al limbii normate: în funcţie de grupul de inserţie, de situaţie şi de intenţia de comunicare, bărbatul tînăr apelează la vocabulare conţinînd jargoane, gramatici şi retorici specifice, pe multiple paliere, iar gradul de adaptabilitate şi trecerile de la un palier la altul se dovedesc extrem de elastice.

Ce ar fi, pentru moment, de înţeles de aici? Pe de-o parte, e foarte posibil ca, cel puţin în spaţiul transilvan prin care ne-am mişcat, mediile adolescentine feminine să se constituie mult mai restrictiv decît cele masculine, din pricini legate atît de sistemele de educaţie, cît şi de cele de structurare a familiei. Dar şi din cauza unui mod mult mai compact, mai unidirecţional,  de a interacţiona cu mediile de informare, de la reviste şi cărţi (presupunînd că lectura încă mai funcţionează dincolo de litera obligatorie a manualului şcolar) pînă la televiziune şi internet. Nu ar trebui pierdut din vedere faptul că, în genere, chestiunea propriei construcţii de imagine e, adesea, mult mai acută la adolescente şi post-adolescente decît la adolescenţi. În acest sens, pasul înapoi şi reluctanţa faţă de dialog ar putea fi interpretată, bivalent, ca siguranţă în nesiguranţă; ca formă de apărare a unei imagini asupra căreia nu eşti încă sigur/ă că ai un control suficient.

În orice caz, în raport cu frecvenţa, calitatea şi stilistica discursurilor, corectarea ipotezelor obligă la lansarea altor ipoteze. Şi, desigur, a unor viitoare metodologii şi tehnici de investigare mai subtile, direcţionate coerent către subiecţii feminini.

Virtualitatea şi strada: trendurile „statului…pe-afară” şi dormitul în internet cafe

Punctul central al ipotezelor noastre de lucru, dacă nu cumva al întregii cercetări, e practica computeristică şi interogaţiile referitoare la devenirea universului mental şi comportamental al persoanei în funcţie de provocarea creată de noua tehnologie. Desigur, această perspectivă născută „din mantaua” lui MacLuhan ne-a influenţat şi motivaţia şi metodele de lucru, de la bun început. Dacă studiile de specialitate, psihologice şi sociale, sunt destul de limpezi în a sublinia faptul că omul tînăr suferă drastice modificări legate de sistemele de percepţie şi analiză vizuală, cum şi modificări comportamentale vizibile în ceea ce priveşte sistemul de relaţionare cu familia şi propriul grup de referinţă, în teren realităţile îşi estompează conturul net. Şi asta, probabil, pentru că presiunea mediului, în fiecare caz în parte, produce la rîndul său, negocieri, răspunsuri specifice, echilibrări şi dezechilibre.

Două dintre echipele care au mers pe teren şi-au propus, în moduri specifice, să întîlnească copii şi tineri cu care să abordeze simple probleme de „petrecere a timpului liber”, aducînd în joc, fireşte, şi practica de calculator, jocurile, comunicarea pe internet cu prietenii, construcţia de imagine virtuală, ş.a.m.d. Cea dintîi (Fana Cioban, Dorin Boca şi Mihai Panaitescu), care şi-a propus şi a şi realizat  un film despre tineri şi jocurile pe calculator, a avut o primă surpriză majoră: grupul de adolescenţi (12-14 ani) din… spatele blocului, un grup obişnuit, vesel şi comunicativ, prefera în mod făţiş şi asumat „statul pe-afară”. Desigur, aveau cu toţii calculator; desigur, fiecare se juca pe el zilnic. Însă acum, vara, distracţia favorită era întîlnirea cu prietenii, conversaţia, fotbalul pe terasa din spate a blocului gigant, unde chiar inventaseră un joc numai al lor, combinaţie de tenis la perete şi fussball. Mai mult, colegul de la etajul şase, taxat de ei drept „dependent” de propriu monitor, era un constant subiect de ironii, fiindcă le refuza prea adesea invitaţiile în stradă.

Întîlnirea cu cei patru vorbăreţi n-a împiedicat, însă, contra-argumentele: un tînăr angajat într-un internet cafe (cum ştim, moda lor e pe ducă) povesteşte mulţime de isprăvi cu dependenţii de jocuri în reţea, veniţi mai degrabă noaptea, cînd preţurile sunt reduse. În brutul din care puţine elemente s-au păstrat la montajul final, intervievatul dă ca exemplu maximal situaţia, petrecută cu ceva vreme în urmă, a unui cunoscut de-al lui care n-a ieşit din internet cafe, prins de ritmul jocului în reţea, cîteva zile, adormind, adesea, cu capul pe masă. Numai că, revelaţia avea să sosească din chiar judecăţile de valoare ale povestitorului: eroul excesului, un consătean de-al său, nu locuia în Târgu Mureş în mod constant, ci doar pe perioada şcolii, la cămin. Iar acasă nu avea calculator. Ceea ce, ca exemplu menit să radiografieze un fenomen, îl face să iasă mai degrabă spre periferia cîmpului de interes al cercetării.

Cel de-al doilea grup de investigatori (Georgiana Truţa, Cristina Iancu şi Petronela Ionescu, însoţite la filmare de Horaţiu Da­mi­an şi la construcţia viitorului film de Mircea Laslo) şi-a propus să poarte conversaţii despre moda profilelor individuale de pe HI5, un soi de strănepot colorat al oracolelor din adolescenţa părinţilor şi bunicilor. Oricît ar părea unghiul de restrîns, fireşte tema ar fi putut depune mărturie despre practicile de construcţie de imagine, de utilizare a timpului liber, ca şi despre preferinţele şi consumul cultural al subiecţilor, în directă relaţie cu spaţiul virtual.

Şi aici, din nou, surprize. Mai limpede ca oricînd, tema le alunga violent pe fete din faţa microfonului sau a camerei de filmat, în pofida faptului că, majoritar, fetele sunt cele care utilizează Hi5. După zile întregi de căutare, un zero absolut în materie de domnişoare dispuse să coopereze.

În schimb, grupul de adolescenţi (14-16 ani) intervievaţi recunosc cu toţii că au profil pe Hi5, însă îl folosesc foarte rar şi l-au construit „fiindcă aşa era moda” acum cîtăva vreme. O modă de care, evident, par să se fi desprins. Nici jocul pe calculator, individual sau în reţea,  nu pare să intre în zona lor de priorităţi de vacanţă.

Dimpotrivă, ceea ce îi uneşte sunt micile vagabondaje în gaşcă prin oraş, ieşitul pe terase, schimbul de păreri, muzica. Altfel spus… „statul pe-afară”… Mai mult decît atît, sunt foarte dispuşi să ironizeze cu superioritate practica de comunicare prin Hi5, lucru care deschide, pentru noi, membrii echipei, o nouă fereastră…

Palimpsestele RPG-ului social: parodia manga şi deconstrucţia preferinţelor culturale

Succesivele interviuri cu grupul de adolescenţi menţionat anterior  ne-au pus în faţa evidenţei unei situaţii care merită analizată mai profund. Din anumite puncte de vedere, o prefigurasem teoretic cu doar cîteva luni înainte, atunci cînd, într-o şedinţă de redacţie Man.In.Fest, am propus şi aprobat tema de dosar a numărului viitor, care să încheie anul 2008: RPG-ul social, sau negocierile cotidiene ale Role-Play-Gaming. Numai că, după un prim interviu, cu un tînăr simpatic, care pe toată zona de încălzire părea să răspundă cu glas şi concizie de roboţel,  a urmat prietenul său care, sistematic, a deconstruit în răspăr, cu umor şi evidentă implicare parodică într-un rol imaginar, întregul interviu: cu temă, chestionar şi intenţie de analiză luate laolaltă.

Stilistica pe jumătate naturală, pe jumătate artificioasă, seriozitatea alcătuirii de către subiectul nostru a propriului personaj imaginar, me­nit ironizării investigaţiei, dar şi abundenţa de stereotipii, clişee şi citate de cultură populară utilizate de el în construcţia posturii ne-a provocat mult mai mult decît toate celelalte interviuri obţinute pînă atunci. Fiindcă, întîlnirea cu tînărul şi talentatul cabotin avea să ne semnalizeze, pentru întîia oară, una dintre caracteristicile evidente, la nivel fenomenologic, ale generaţiei înseşi, cel puţin la nivelul grupurilor de băieţi-bărbaţi: versatilitatea operaţională în raport cu întruchiparea unor roluri sociale în cheie parodică, prin suprapunerea, într-un soi de palimpsest transparent, a zeci de fragmente de expresie culturală. În cazul dat, un amestec de platitudini voit „prefabricate”, topite într‑opoziţionare căutată, amintind de interviurile televizate ale Cîrcotaşilor, ori de falsele spon­taneităţi tip MTV, refrene din auto-apărarea în băşcălie a cantautorilor de tip Ada Milea sau Planeta Mol­dova, dar şi citate prelucrate din   hip-hoperi locali, toate într-un întreg cu foarte puţine, insesizabile con­tradicţii interne, dar cu efect me­reu deviator: un soi de tehnică ta­ran­ti­niană, tip Kill Bill, aplicată discursului public, spre a-l lua în răspăr.

Impactul acestui interviu, a cărui consistenţă s-a revărsat re­tro­spectiv asupra întregului grup de prieteni dornici de comunicare, ne-a provocat spre cîteva concluzii parţiale, deschizătoare de noi direcţii. Mai întîi de toate, ne-a obligat să reluăm măcar parţial discuţia, de această dată pe un teritoriu mult mai tentant pentru ei, cel al preferinţelor culturale, în special muzicale. Ce-a ieşit, veţi vedea. Apoi, ne-a determinat să medităm, în perspectiva următoarei etape de căutări, pentru găsirea unor metode specifice de investigare a discursurilor culturale de tip parodic. Dar şi pentru detectarea tipologiilor de roluri sociale pe care tînărul de azi găseşte de cuviinţă să le actualizeze în practica lui cotidiană, în funcţie de situaţiile/relaţiile de comunicare pe care şi le asumă.

Puseul religios şi negocierea statusului

Excluderea politicului dintre preocupările reale şi constante ale omului tînăr, în favoarea intereselor personale sau a celor cu „aromă” civică era, la rîndul ei, una dintre ipotezele de lucru, bazate pe observaţie directă, de anul trecut. Ea nu e, nici pe departe, infirmată de experienţa actualei tabere de cercetare, numai că suferă, la rîndul său, aprofundări şi nuanţări necesare.

Retragerea interesului faţă de spaţiul şi participaţia politice are cauze multiple, dintre care unele sunt la îndemîna oricărui observator. Bruma de educaţie civică din şcoală nu are şi un suficient de solid corespondent la nivelul culturii politice, nici măcar în timpul liceului. Pe de altă parte, în sînul familiei, cu foarte puţine excepţii, interesul faţă de dezbaterea şi decizia politică a scăzut simţitor în ultimul deceniu, măturat atît de marketingul electoral permanent şi inconsistent al clasei politice, cît şi de sosul gros al consumismului mediatic, bazat pe senzaţionalism şi pseudo-produse reality show.

Însă o asemenea retragere nu poate fi decît parţială şi, fireşte, temporară. Locul rămas gol e acoperit în parte de interese de cunoaştere de moment, mai mult sau mai puţin confuze, care se înscriu sau nu în zona formatelor ofertate de cultura de masă; dar şi de spontane, mai mult sau mai puţin conştientizate şi coordonate, interese de natură civică propriu-zisă. În plus, adolescenţa şi prima tinereţe au fost totdeauna spaţii propice interogaţiilor spirituale, ori măcar spiritualiste, iar aici peisajul românesc e unul foarte complex. Pe de-o parte, spre deosebire de copleşitoarea majoritate a vecinilor noştri occidentali, România rămîne, chiar şi la nivelul Generaţiei X Men, un teritoriu dominat de dis­cur­surile religioase cu potenţial agre­siv, iar cromatica diversă a tradiţiilor multiculturale intră, adesea, în raporturi tensionate cu discursul canonic ortodox. În plus, la nivelul practicii religioase ca atare, dimensiunea de supravieţuire culturală face din minorităţi şi din cultele neoprotestante factori de întreţinere permanentă a in­te­resului faţă de interogaţia spi­rituală. Dacă adăugăm acestui pe­i­saj şi ţesătura groasă, rezistentă, a tradiţionalismului populaţiei ma­joritare, nu atît la nivelul asumării propriu-zise a credinţei, cît la cel al conservării cutumelor obligatorii, poziţionarea omului tînăr, în cu­no­ştinţă de cauză şi cu voinţă proprie, devine un proces cu atît mai dificil.

Interesul faţă de problemă a fost o constantă a grupului de cercetare în decursul ultimului an, de aici şi pregătirea, deloc accidentală, a ultimului dosar Man.In Fest (nr.3-2008). Tabăra ne-a produs, din fericire, şi aici unele surprize, dar şi destule confirmări în raport cu propriile ipoteze. Ele sunt în bună parte acoperite de cîteva dintre reportajele, interviurile şi producţiile video la care au colaborat Andreea Chindriş, Roxana Pântice, Alexandra Băcanu, Bogdan Nariţa, Cosmina Pop, Ruben Kislaki şi Rafael Oros.

Ca primă concluzie, lăsînd însă poarta deschisă către viitoare in­ves­tigaţii, disponibilitatea către reflecţia şi devoţiunea religioasă este, mai ales la nivelul celor de peste 18 ani, paradoxal, destul de frecventă. Însă, adesea, motivaţiile profunde ale opţiunilor au acoperire mai ales la nivelul normativelor morale, chiar şi atunci când avem de-a face cu studenţi la teologie. În plus, un soi de vînt reformist, chiar dacă deocamdată cu putere de briză, pare să se facă simţit şi la nivelul practicii, atunci cînd ea e cu adevărat asumată conştient. Las cititorului şansa de a descoperi singur cum arată subiecţii intervievaţi şi care sunt punctele de vedere pe care le slujesc.

Puseul religios şi negocierea statusului

Excluderea politicului dintre preocupările reale şi constante ale omului tînăr, în favoarea intereselor personale sau a celor cu „aromă” civică era, la rîndul ei, una dintre ipotezele de lucru, bazate pe observaţie directă, de anul trecut. Ea nu e, nici pe departe, infirmată de experienţa actualei tabere de cercetare, numai că suferă, la rîndul său, aprofundări şi nuanţări necesare.

Retragerea interesului faţă de spaţiul şi participaţia politice are cauze multiple, dintre care unele sunt la îndemîna oricărui observator. Bruma de educaţie civică din şcoală nu are şi un suficient de solid corespondent la nivelul culturii politice, nici măcar în timpul liceului. Pe de altă parte, în sînul familiei, cu foarte puţine excepţii, interesul faţă de dezbaterea şi decizia politică a scăzut simţitor în ultimul deceniu, măturat atît de marketingul electoral permanent şi inconsistent al clasei politice, cît şi de sosul gros al consumismului mediatic, bazat pe senzaţionalism şi pseudo-produse reality show.

Însă o asemenea retragere nu poate fi decît parţială şi, fireşte, temporară. Locul rămas gol e acoperit în parte de interese de cunoaştere de moment, mai mult sau mai puţin confuze, care se înscriu sau nu în zona formatelor ofertate de cultura de masă; dar şi de spontane, mai mult sau mai puţin conştientizate şi coordonate, interese de natură civică propriu-zisă. În plus, adolescenţa şi prima tinereţe au fost totdeauna spaţii propice interogaţiilor spirituale, ori măcar spiritualiste, iar aici peisajul românesc e unul foarte complex. Pe de-o parte, spre deosebire de copleşitoarea majoritate a vecinilor noştri occidentali, România rămîne, chiar şi la nivelul Generaţiei X Men, un teritoriu dominat de dis­cur­surile religioase cu potenţial agre­siv, iar cromatica diversă a tradiţiilor multiculturale intră, adesea, în raporturi tensionate cu discursul canonic ortodox. În plus, la nivelul practicii religioase ca atare, dimensiunea de supravieţuire culturală face din minorităţi şi din cultele neoprotestante factori de întreţinere permanentă a in­te­resului faţă de interogaţia spi­rituală. Dacă adăugăm acestui pe­i­saj şi ţesătura groasă, rezistentă, a tradiţionalismului populaţiei ma­joritare, nu atît la nivelul asumării propriu-zise a credinţei, cît la cel al conservării cutumelor obligatorii, poziţionarea omului tînăr, în cu­no­ştinţă de cauză şi cu voinţă proprie, devine un proces cu atît mai dificil.

Interesul faţă de problemă a fost o constantă a grupului de cercetare în decursul ultimului an, de aici şi pregătirea, deloc accidentală, a ultimului dosar Man.In Fest (nr.3-2008). Tabăra ne-a produs, din fericire, şi aici unele surprize, dar şi destule confirmări în raport cu propriile ipoteze. Ele sunt în bună parte acoperite de cîteva dintre reportajele, interviurile şi producţiile video la care au colaborat Andreea Chindriş, Roxana Pântice, Alexandra Băcanu, Bogdan Nariţa, Cosmina Pop, Ruben Kislaki şi Rafael Oros.

Ca primă concluzie, lăsînd însă poarta deschisă către viitoare in­ves­tigaţii, disponibilitatea către reflecţia şi devoţiunea religioasă este, mai ales la nivelul celor de peste 18 ani, paradoxal, destul de frecventă. Însă, adesea, motivaţiile profunde ale opţiunilor au acoperire mai ales la nivelul normativelor morale, chiar şi atunci când avem de-a face cu studenţi la teologie. În plus, un soi de vînt reformist, chiar dacă deocamdată cu putere de briză, pare să se facă simţit şi la nivelul practicii, atunci cînd ea e cu adevărat asumată conştient. Las cititorului şansa de a descoperi singur cum arată subiecţii intervievaţi şi care sunt punctele de vedere pe care le slujesc.

Dexter-ita: freaks şi poeţi. Încheiere de etapă

Adesea, întîlnirile accidentale aduc cu ele excepţiile care vorbesc în numele regulii. Cele mai profitabile – dar şi mai hazlii – s-au petrecut în ultimele zile, iar ele ar putea să se adune sub o categorie de sine stătătoare: Dexterita. În traducere, fraţii vii ai celebrului geniu inventator, de-o şchioapă, din desenele animate ale lui Tartakowski, Dexter. Cu personajul emblematic vă puteţi întîlni în paginile următoare (mulţumită lui Ion Ileşoi) dar şi, desigur, în filmul portret. Variaţiuni ale aceleiaşi categorii au fost mai multe, însă cea mai spectaculoasă are chipul, specific românesc, al poetului. În descendenţă, desigur…fracturistă, fiindcă, fie şi vechi deja de un deceniu, fracturismul e, probabil, ultimul semn al vreunei grupări vizibile în poezia autohtonă. (Autorul rîndurilor de faţă îşi declină, însă, competenţa pentru cazul în care există, totuşi, şi curente mai noi).

Dincolo de glumă, dexterita repune în discuţie, pentru echipă, chestiunea raporturilor dintre omul tînăr şi familie, mai ales pe terenul lunecos al familiei uniparentale (mamă-copil unic, sau mamă-cuplu de copii) situaţie suficient de frecventă azi ca să necesite investigaţii bine orientate.

În schimb, materialul pu­blicistic din acest an e vast de­pă­şit de materialul dramaturgic, în care ex­pe­rienţele şi observaţiile per­sonale ale autorilor au dat viaţă unor si­tuaţii şi unor personaje în bună parte mai expresive decît cele de pe stradă. Dar, pe de altă parte, dexterita ridică – foarte timid, totuşi – colţul cortinei de pe alte două sub-teme, încă neabordate de niciuna dintre echipele de teren pînă acum: cea a circulaţiei şi valorii banilor în viaţa oamenilor tineri, şi cea a sexualităţii…

Etapa a doua a explorării Generaţiei X-Men & Women s-a încheiat. Paradoxal, abia acum tema se dovedeşte cu adevărat fascinantă, iar orizontul ei suficient de vast şi de incitant. Fiindcă potecile ne­bă­tute apărute pe parcurs sunt, în mod cert, mult mai seducătoare decît au­to­strada.

N.R.: În numărul 3-2008 al Man.In.Fest, ne-am început călătoria dedicată relaţiei tensionate dintre tineri şi religie cu o secţiune referitoare la spectacolul lui Andrei Şerban Spovedanie la Tanacu. Subiectul, ţinînd în mod  nemijlocit de aria de preocupări a Programului de cercetare şi creaţie în Dramaturgia cotidianului, care reuneşte în el majoritatea redactorilor Man.In.Fest, era, pentru noi, de neocolit. Întregul dosar tematic începea cu o scurtă scanare a reacţiilor provocate de spectacol şi apărute pe Internet (altminteri enorme), plecând de la anonimi şi sfîrşind cu citate din cronicile profesioniste. Ne facem datoria de onoare de a publica mai jos reacţia criticului de teatru Cristina Modreanu, selecţioner al Festivalului Naţional de Teatru, la anumite afirmaţii apărute în secţiunea dedicată spectacolului. (RED.)

Am citit cu interes în numărul precedent al revistei Man.In.Fest dosarul despre ti­neri şi religie, alcătuit de redacţie ca prelungire a co­mentariilor pe marginea spectacolului „Spovedanie la Tanacu”, în regia lui An­drei Şerban. Ceea ce m-a bu­curat mai puţin a fost să-mi regăsesc numele într-un mesaj anonim, reprodus într-o selecţie de comentarii despre spectacol apărute pe internet, alături de acuza că aş fi săvârşit  „o ticăloşie” în legătură cu acest spectacol. În acelaşi număr al revistei, un tânăr actor clujean afir­mă că spectacolul în care şi el joacă  a fost refuzat în Festivalul Naţional de Teatru şi selecţionat în schimb pentru Festivalul Uniunii Teatrelor Europene.

Pentru ca lucrurile să nu rămână în ceaţă, aş vrea să fac următoarele pre­ci­zări: în selecţia operată de mine pentru ediţia 2008 a FNT figura, la loc de cinste, spectacolul „Unchiul Vanea”, în regia dom­nului Andrei Şerban, spec­tacol desemnat pe bună drep­ta­te „cel mai bun al anului 2007″ de către juriul Uni­ter. Iniţial, regizorul a fost de acord cu refacerea spectacolului pentru un spaţiu bucureştean, pentru ca acesta să figureze în programul FNT 2008; după care, a condiţionat prezenţa acestei producţii de includerea în programul FNT a unei  „stagiuni Andrei Şerban”, cu spectacolele semnate de el în ultima vreme în România. Dat fiind că între timp întreaga serie de e-mailuri schimbate între mine, în calitate de selecţioner al FNT, şi domnul Şerban a fost trimisă de acesta, fără acordul meu, mai multor persoane din lumea teatrală şi din lumea presei, nu săvârşesc nici o indiscreţie dezvăluind aceste detalii. În aceste e-mailuri, am argumentat că spectacolul „Spovedanie la Tanacu” – un foarte interesant exemplu de „work-in-progress” (pe ca­re l-am invitat, de altfel, la Festivalul Dramaturgiei Ro­mâneşti, tocmai pentru că mi se pare a fi o bună şcoală pen­tru tinerii actori, dar şi un model de adaptare a unui text) – nu se ridică la nivelul pro­ducţiei cu „Unchiul Va­nea”, motiv pentru care nu aş pune aceste două spectacole unul lângă altul într-un festival care are, după mine, un anume public şi anume aşteptări. În replică, autorul celor două spectacole a decis să retragă toate producţiile sale din FNT 2008 şi să le „mute” în Festivalul UTE, care va avea loc în această toamnă la Bucureşti.

Aşadar, în cazul spec­ta­colului „Spovedanie la Ta­nacu” nu e vorba despre nici o selecţie pentru UTE, nici de rea-voinţă (sau „ticăloşie”) din partea mea, ci despre voinţa unei sin­gu­re persoane, domnul Andrei Şerban; voinţă pe care eu una o respect, aşa cum respect în continuare şi creatorul. L-aş respecta şi mai mult dacă şi el ar respecta adevărul.

Saviana Stănescu Off-Broadway

Women’s Project will open its season with Aliens with Extraordinary Skills, by Saviana Stănescu, a world premiere dark comedy that centers on a clown from the unhappiest country in the world, Moldova, who pins her hopes on a U.S. work visa by creating balloon animals, begins previews September 22, for a September 30, 7:00pm opening (for a run through October 26) at Women’s Project, 424 West 55th Street.

Aliens with Extraordinary Skills, however, could just as easily be described as an historical drama: it is written and directed by both a playwright and a director who are actually aliens with extraordinary skills and is inspired by a real event.

The director, award-winning theater artist and Bosnian emigre Tea Alagic, now has her green card, but she left, or rather escaped, her home country ten years ago for a different reason.

Women’s Project produces theater created by women, providing a forum for women’s perspectives on political, social, and cultural topics. Founded in 1978 to address the conspicuous under-representation of women in the American theater, countless artists have achieved significant recognition at WP, including Anne Bogart, Eve Ensler, Lynn Nottage, Maria Irene Fornes, Leigh Silverman, Suzan-Lori Parks, and Anna Deavere Smith. In its 30 years, WP has staged over 570 productions, and in 1998, WP purchased a historic off-Broadway venue, the Julia Miles Theater, making WP the first and only women’s theater company to hold the keys to its own stage.

În funcţie de preocupările tinerilor, fiecare aderă la un stil de a se îmbrăca ori de a relaţiona, de cele mai multe ori în concordanţă cu muzica pe care o ascultă (sau nu! căci am întâlnit şi exemple în acest sens…); stil prin care se identifică şi pe care îl înfăţişează pe diferite căi. Una dintre aceste căi este site-ul www.Hi5.com, în mare trend la ora actuală printre adolescenţii şi tinerii din orice colţ al lumii. Pentru cei care nu au auzit încă de acest site, sunt necesare câteva lămuriri.

Hi5 este un serviciu de reţea socială creat de Ramu Yalamanchi care, în prezent, se bucură de 50 de milioane de membri: dintre care mai mult de un milion sunt din România. Utilizatorii înscrişi pe Hi5 au un profil online, unde pot fi afişate informaţii precum vârsta, localitatea de reşedinţă, pasiuni, muzică, filme, emisiuni, cărţi preferate etc. De asemenea, sunt încărcate fotografii, create albume foto, unde ceilalţi utilizatori lasă comentarii. Există posibilitatea de a scrie un mesaj de stare, de a seta un player muzical în profil, de a trimite cereri altor utilizatori pentru crearea unei liste de prieteni, de a alege grupurile virtuale din care cei înscrişi aici vor să facă parte. Criteriile de selecţie sunt strict personale.

Întrebările esenţiale care reies din apariţia fenomenului Hi5 (pentru că este într-adevar un fenomen!, cifrele stau mărturie) sunt: E doar o modă pasageră? Poate fi vorba de o nevoie acută de noi prieteni, virtualul favorizând şi facilitând crearea acestor legături? Şi, nu în ultimul rând, îşi pune cineva problema identităţii reale?

Declarându-se un fan de hip-hop underground, înscriindu-se în acest stil prin look-ul său, Adi, tânar de 17 ani din Tg. Mures, poreclit de către prieteni Scooby, pare indiferent la fenomenul Hi5. Spune că şi-a făcut profil „ca să fie”, nu pentru că l-ar interesa prea mult,… pentru că nu consideră că îl reprezintă în totalitate. E de acord că Hi5-ul e un trend, dar răspunde, pasiv, că el nu se înscrie în acesta, deşi are profil… O contradicţie întărită  şi de ce ceea ce a afirmat anterior. La capitolul „interese”, are completate rubricile despre muzica şi filmele preferate. De asemenea, menţionează în profilul său că „Viaţa satului” e emisiunea lui favorită, o intenţie de autoironizare şi parodiere caracteristică grupului său de prieteni, dar şi a generaţiei înseşi. Răspunsurile sale, uneori evazive, alteori pierzându-se în platitudini, ne trimit cu gândul la o totală detaşare faţă de fenomen, deşi la întrebarea legată de identitate afirmă că Hi5 e un mod de autocaracterizare. Parţială însă, dezvăluind doar ceea ce Hi5-erul doreşte să arate pe pagina sa. Nu simte nevoia de a-şi face noi prieteni prin această cale, şi nu a încercat până acum, pentru că are gaşca sa, cu care stă prin cetate, prin puburi, sau cu care colindă prin alte zone de distracţie ale oraşului.

Gaby – sau Devil Kid pe HI5 – are 15 ani şi e proaspăt intrat la un liceu din Tîrgu-Mureş. Vestimentaţia sa e o combinaţie între stilul rock şi cel hip-hop, acestea fiind şi genurile de muzică pe care le ascultă. Pasiunea pentru mu­zica rock vine de la tatăl său. Dar… „eu nu ştiu ce întelege tata pentru că el nu ştie engleza”, ne spune Gaby, care crede că „rock-ul şi hip-hop-ul spun din realitate”. O altă pasiune de a sa sunt desenele animate japoneze, manga sau anime; şi, spre surprinderea noastră, Gaby ştie chiar şi câteva cuvinte în japoneză.

Revenind la profilul său de Hi5, acesta îl reprezintă în totalitate, susţine tânărul. Background-ul folosit este unul în flăcari, iar prima poză care apare la profil este „semnul rock-ului în flăcări”. Mesajul său de stare este, de asemenea, în concordanţă cu aceste elemente: „Life is a bitch and then you die, so fuck the world and let’s get high”: doar e un Devil Kid! Însă această imagine virtuală de „bad boy” nu corespunde cu imaginea lăsată de Gaby, după o mică discuţie: un băiat paşnic, sociabil, poate un pic inhibat la început de camera de filmat. Aşa că „teribilism ” şi „exagerare” sunt cuvinte care ţi se nasc imediat în minte. Dar asta nu constituie neaparat o problemă. Dacă Hi5-ul reprezintă unul din locurile în care poţi să afişezi ce personalitate vrei, atunci de ce ne-ar deranja dacă unii vor să pară mai mult decât sunt?

Pentru Gaby (deşi susţinea anterior că e exact imaginea lui) acest profil nu înseamnă prea mult; ba chiar e convins că în curând îl va şterge. Mai multă importanţă au pentru el prietenii săi, plimbările cu ei în alte oraşe, ieşirile la pădure şi alte lucruri pe care le fac împreună. În ciuda faptului că are doar 15 ani, părinţii săi îi oferă multă libertate şi au încredere în el. Nimic nu pare să disturbe viaţa acestui adolescent, în fond senin şi relaxat.

Absenţa totală a fetelor de la discuţii (deşi mari „consumatoare” de Hi5), ne-a îndrumat paşii către un alt vorbareţ al grupului, Hotza (pe Hi5, Hotza prietenul lui Figura) care mărturiseşte că şi-a creat profilul din plictiseală, pentru a se distra pe seama altora. De exemplu pe seama „fetelor grase, care se cred frumoase şi îşi trag burta la poze”. Micile comentarii răutacioase, permanenta tendinţă de cârcoteală au devenit o formă de exprimare generală în acest perimetru de vârstă, la care se adaugă şi ispita de a lua în râs tot ceea ce nu se aseamănă cu propriile modele, create dintr-un amalgam de vedete, citate şi versuri, cântecele şi videoclipuri de pe Youtube. În acest sens, mesajul de stare al lui Hotza, e preluat dintr-o piesă de rap underground românesc, „Nu aplauda un om dacă nu îl întelegi!” (Asemănarea dintre versul citat şi campania LiterNet, susţinută şi de revista noastră e, trebuie să recunoaştem, frapantă n. red.).

Discursul său se pierde în generalităţi şi de prea puţine ori iese din poziţia confortabilă, de autoapărare, pe care şi-a creat-o în timpul interviului, de indiferenţă în faţa temei propuse, de nepasare faţă de imaginea sa în raport cu ceilalţi. Pe alocuri, strecoară câte o glumiţă, tentativă de a trata cu ironie întrebările care îi sunt adresate, mărturisind, în unul dintre cazuri, că un sport pe care îl practică este „coniac-canoe”.

Revenind la Hi5 (deşi începe să fie vizibilă îndepărtarea faţă de temă, îndreptându-ne către noi orizonturi, de analiză a discursurilor de tip parodic ale Generaţiei X-Men), Hotza susţine că, mai nou, e la modă să nu mai ai un profil, pentru a sugera originalitatea şi superioritatea sa în faţa celor care, încă, deţin unul.

Surpriza  grupului, Andi (pe Hi5, Figura, prietenul lui Hotza) are 16 ani, este campion la carting, face versuri şi mai cântă din când în când. Profilul său de Hi5 e construit într-o manieră persiflantă,  „la mişto”. Mesajul său de stare sună cam aşa “<<S-a legalizat iarba>> e o farsă, Pe care mi-o fac toţi prietenii când sunt într-o pasă proastă”. Iar când l-am cunoscut noi avea pregătit altul, mai expresiv: „Muie!facem revoluţie!”.Coborând „în jos”(vorba poetului) pe profilul său, mai descoperim că „Răţuşca cea urâtă [vai săraca]” e cartea lui preferată, că emisiunea sa preferată e „CârcoCronica Cârcotaşilor” şi că are şi câteva citate preferate, ca de exemplu: „3 reviste  la 10 000″, „ce faţă de prost are ăla” şi „haideţi băh că vă ţine”. Mai interesante, însă, sunt cele două clipuri : „Andi.traia!” şi „Underground”.

În primul clip, Andi, într-o postură de folkist, cântă la chitară şi voce, o piesă compusă de el, care are 3 versuri : „Eu trăiam pe când nimeni nu exista/ Eu citeam pe când nimeni nu citea/ Eu fugeam pe când nimeni nu umbla” . Piesa, aparent absurdă, ne trimite imediat cu gândul la cântecele Adei Milea, pline de substrat. Nu ştim în ce măsură tânărul vrea să se apropie de stilul acesteia, însă observăm nevoia de a exprima ceva într-un mod cât mai ermetic şi codificat, de dragul amuzamentului. Pe alocuri, în interviu, chiar pastişează voit gesturi şi posturi ale cîntăreţei/actriţei/compozitoarei…Cel de-al doilea clip, „Underground”, îi are ca protagonişti pe Andi şi pe un prieten de-al său, într-un subsol, unde fumează la narghilea. Dar, între ceea ce vedem şi ceea ce ni se spune, apare o mare discrepanţă. De fapt, după spusele lui Andi, în această filmare, ei „suflă în varză”, luându-şi unul altuia „intreviu undreground”. Şi asta nu e tot; într-un moment de mare „profunzime”, Andi încearcă să prelucreze creator o replică din înregistrarea lui Andrei Gheorghe cu cei de la Paraziţii: „transpirăm de ne cad flocii şi dinţii”. În varianta lui Andi e ceva mai lungă şi mai expresivă: „Suntem la 2000m sub pământ, transpirăm de ne cad flocii din cap şi de la cur”.

În mod evident, aceeaşi atitudine o are şi de-a lungul discuţiei cu noi. Ba chiar, mai mult, ne vorbeşte cu ecou, folosit atât ca un soi de apărare, cât şi pentru propriul său amuzament.

Are oricând replică la orice i s-ar spune şi aşteaptă cu nerăbdare să fie provocat, pentru a putea să dejoace la vedere aşteptările celui cu care vorbeşte, făcând trimitere spre cât mai multe tendinţe sociale, politice sau culturale. Tot discursul său e plin de gaguri, iar în puţinele momente când avem impresia că va fi serios, Andi răstălmăceşte cuvintele într-un mod caracteristic generaţiei. Vorbind despre pasiunea sa pentru citit, el ne mărturiseşte că citeşte foarte mult, dar citeşte…reviste porno! Asumarea unui rol imaginar şi parodierea acestuia, prin preluarea unor citate din diversele emisiuni televizate, de la trupe de hip-hop românesc, printr-o tehnică ce se vrea a fi  uneori de tip „stand-up comedy”,  prin asocierea unor cuvinte incompatibile, prin inventarea altora noi folosindu-se de confuziile paronimice din limba română, dar şi micile contradicţii (uneori voite, alteori nu), toate acestea, deschid – revelator – calea către o nouă anchetă: cea a tipului de discurs specific Generaţiei X-Men şi a codurilor de grup utilizate de ea, cu interferenţe din diverse câmpuri culturale.

Un fel de pastişă intenţionată şi asumată, care ar putea da, cu acuitate mult mai mare, măsura universului de reprezentare socială şi culturală.

Subiectul propus (în caz că aţi uitat, Hi5)  se pare că a fost doar un generator de energie şi de noi teme de meditaţie, lăsând în urmă problemele legate de trend-ul profilelor (de care tinerii intervievaţi se pare că s-au de­taşat).

Nevoia disperată de comunicare prin intermediul virtualului (să fim serioşi! l-aţi „ascultat” pe Andi?) sau problema identităţii (problemă?!  un fel de jocul de-a masca, la care care ne holbăm mai întâi, după care o luăm în râs …) s-a dezumflat ca un balon cu heliu uitat pe balcon. Hi5-ul a cam dat bir cu fugiţii, acum, la concluzie… Dar n-a ridicat el miza?

O cultură al cărei crez e showbizul, cum e cea americană, nu poate să dea mai departe decât tot un spectacol. Chiar dacă e vorba de fapt despre…religie? Nu contează, cu atât mai mult, e ceva „nou” care o să prindă. Şi, preferabil, o să întoarcă suma investită. Căci, oricât ne-am ascunde, orice nouă apariţie pe „scena” credinţei trebuie să aducă şi un profit cuiva. Se investeşte prima dată, iar apoi se recuperează.

Noua Generaţie e o biserică in­de­pen­dentă, neoprotestantă, înfiinţată acum şase ani la Târgu-Mureş de către un american (www.newgeneration.ro). Membrii ei sunt tineri care aveau pro­bleme pe plan social, de adaptare („Dacă simţi un gol în viaţă, umple-l cu Isus”). Adică religia intervine (şi) ca soluţie socială, căci doar acolo poţi să găseşti simpatia şi comunicarea de care duci lipsă. Dintotdeauna religia a fost un refugiu şi o scăpare pentru oameni, dar ea presupune şi un mod de integrare înapoi în societate. Se ştie, criminalii devin de multe ori credincioşi şi îşi găsesc în religie liniştea, dar mai ales prieteni, căci religia este adesea egală cu mila şi ajutorul.

Serviciul religios  se ţine într-un cinematograf (acum construiesc o biserică).  Se mizează, fireşte, pe  pro­mi­siunea fericirii. Într-adevăr, bucuria participanţilor, extazul lor în timpul slujbei e bizar, arată în unele părţi aproape regizat. De altfel, senzaţia e şi mai ciudată având în vedere că totul se petrece în sala de cinema, unde gradul normal de sacralitate e…zero. Nu simţi nici o prezenţă divină, aparent nu participi la nici un ritual. Nu e nici o istorie acolo. O catedrală are o poveste, fie că e vorba despre locul în care s-au refugiat oamenii, fie că e vorba de decor şi atmosferă, fie că e vorba de înţelegerea faptului că solemnitatea produce simboluri, locul s-a „umplut”.

Momentele maxime de „trăire” se fac mai degrabă în cadru privat, la întâlniri ale membrilor şi aspiranţilor, unde au loc şi „minunile”. Adică acolo unde se vindecă dureri de stomac, sau glezne luxate, prin rugăciunile celorlalţi. Cel mai extraordinar lucru din toate cele de mai sus e că…nimic nu se face pe cont propriu, ci doar împreună cu ceilalţi. Poate pentru că, astfel, se stimulează reciproc în a avea putere, sau în a vorbi în limbi necunoscute lor, în momentul în care Duhul Sfânt întră în corp?

Scepticismul vine din faptul că astfel de manifestări par a avea loc doar în public (ca şi cum se „dă” doar pentru mai mulţi, singur nu primeşti). Să fie oare nevoie de autosugestie? Cum ai arăta, într-o încăpere unde duhul nu mai răzbeşte să-i umple pe oameni? Cum ai arăta fiind singurul detaşat  şi fără vreo manifestare? Măcar în limbi să vorbeşti, dacă mai mult nu poţi….

Promisiunea: asta e ceea ce primeşti de la membrii organizaţiei. Fie că e vorba de promisiunea de a avea prieteni, fie că e vorba despre fericirea veşnică. Căci, până la urmă, Isus este prietenul tău. “Să-l aplaudăm!” E vorba despre ceva profan, fără greutate, o coajă fără miezul care ar trebui interiorizat, ca trăire personală. Aici vorbeşti tare: îţi strigi iubirea, nu o interiorizezi. Pentru că „God is fun” sau, în traducere,  „Dumnezeu e aventură”. Grandoarea imediată e cea care e importantă, nu adîncimea mesajului transmis.

La ceremonie, toţi sunt fericiţi; un om venit din afară s-ar simţi mizerabil. E vorba de o hipnoză în masă, din care ei nu pot să iasă, dar în care, ca în orice „utopie”, se simt fericiţi şi protejaţi. Apoi mai e şi modul lor de a se ruga: mâini întinse, ochi închişi, voce ridicată, totul se face la vedere şi cu ritm. Aşteptînd transa. Fiindcă, în fond, miezul acestei facţiuni neoprotestante pe asta se bazează: pe vizitarea, accidentală sau provocată, a persoanei de către Duhul Sfânt.

E clar, ţi-ar lua ceva timp să nu te simţi caraghios ştiindu-te urmărit de ceilalţi. În scaunul de „spectator” de cinema (asta ar fi prima valenţă a spaţiului) vezi, totuşi, un spectacol: echipa de închinare (o trupă de pop-rock creştin) începe rugăciunea. Totuşi, ce legătură are dansul cu Isus? De altfel, fiecare expresie, fiecare cuvânt trebuie să fie integrat într-o „formulă” de dans. Ceea ce conduce ca Isus să fie „interpretat” cu mâinile aproape în şolduri. Textele sunt din Psalmi, elogioase şi pline de energie, şi sunt proiectate pe cearşaful fostului ecran. Ritmul e cel care îi face de multe ori să se manifeste, să sară, să cânte. E ceva foarte plat, care nu ajunge nicăieri, pentru că e la suprafaţă. Rămâne la nivelul transpiraţiei de pe tricourile fetelor din trupă, organizate aidoma echipelor de majorete care deschid meciurile de fotbal american.

Miza acestei biserici este tocmai o libertate ce ar rezona cu tinereţea membrilor. Dar, stop! Să nu mergem prea departe cu imaginaţia. Căci e vorba despre Biblie, interpretarea ei „corectă” şi legile pe care le implică: libertatea pare a fi …cea a grupurilor din afara slujbei de duminică. Dar aici, „lume, lume!”: avem „Clubul purităţii”, „Cafeneaua”, excursii, festivaluri de cîntece religioase şi de teatru pilduitor, ca şi alte secţiuni care apar şi dispar. De reţinut că spaţiul este acelaşi, adică în sediul unde se întâlnesc să repete cu trupa de dans şi cu… cea de teatru. Care montează, înaintea fiecărui ceremonial de sîmbătă dimineaţa, cîte-o scenetă-pildă, din viaţa cotidiană, plecînd de obicei de la substanţa predicii care va fi rostită de pastor. Subiectul şi textul scenetei fie e tradus din cele prefabricate acasă, în America, fie e ales şi scris de membrii de frunte ai micii comunităţi.

Libertate de expresie? Poate… Ironia vine din faptul că, de cele mai multe ori, tinerii participanţi par nepregătiţi pentru a bea o cafea în oraş. Poate pentru că acolo subiectele sunt mai complexe, ori mai provocatoare, ies din strictul orizont al întăririi credinţei. Dar, oare,  cum arată libertatea celor care sunt îmbrăcaţi în tricouri pe care scrie, cu umor îndoielnic, Dependent de Isus?

Isus este, altfel spus,  a trademark. Cine s-a grăbit să propună o altă religie, plecată de la el, poate să creadă că „adevărul” e de partea lui. Cine înregistrează primul numele la tribunal are şi drepturile aferente: căci „în numele lui” se vor face toate. Biserica arată ca „scăldată” într-o imensă veselie, unde tinerii se simt bine, zâmbesc şi se cunosc, toate în timp ce sunt învăţaţi cum să citească Psalmii, după modelul „Hai să vă arătăm noi cum stă treaba”. Şi, ca orice biserică de import-export, ce are venituri suficiente, a condus misiuni şi misionari  în Kosovo(!), în diverse alte zone de conflict sau pur şi simplu paupere, dar şi aici, în ţară.

Din punct de vedere ştiinţific, s-a descoperit că avem cu toţii o genă care ne face să credem în existenţa unui Creator (vezi Science et vie, dosarul din august 2005). Dar această „credinţă” primitivă, comună tuturor, nu are legătură cu ceva atât de gol şi non-simbolic cum e Noua Generaţie. Cu toate astea, un mare entuziasm îi animă pe majoritatea oamenilor pe care i-am cunoscut acolo…De unde vine el, oare?

Ne întoarcem, după o experienţă parţială la Cluj, la studenţii de la Teologie Ortodoxă şi vorbim, pe rând, cu doi dintre ei, încercând să aflăm câte ceva despre această “normalitate” a studenţilor teologi. Până unde merge ea, dacă include sau nu ceva ce nu e “normal”, în sensul de “comun”: adică vocaţie. Sau, poate, nici nu trebuie să includă pentru ca  mecanismul să funcţioneze.

Fie că e vorba de curiozitate intelectuală (transformată poate şi într-o mică obsesie), fie că familia a avut un cuvânt greu de spus în alegerea unui drum (pentru că “dă” bine şi mai ies şi bani) sau că au planuri mari, să salveze suflete, cei doi tineri oferă două imagini diferite asupra pregătirii pentru preoţie – aşa cum este ea făcută individual, în fiecare dintre ei, dar şi de către instituţia de învăţământ în care studiază. Îmi părea uneori că E. şi A. (amândoi studiază la Alba Iulia şi se cunosc) vorbeau uneori unul despre celălalt, atunci când criticau “uscăturile”mecanismului. Dar au fost învăţaţi bine… n-au dat nume.

Lui E. i-am luat interviu în curtea casei sale: pardon, în cimitirul ortodox (graniţa dintre ele este aproape insesizabilă). Băiatul cu pierce în sprânceană şi brăţări la mâini m-a cam băgat în ceaţă: mi-a lăsat impresia că face Facultatea de Teologie, aşa cum ar putea să facă orice facultate cu materii “interesante”; pentru ca, apoi, să-mi spună că nu are vocaţie şi că ea vine cu timpul…Mai are timp…La doar o zi distanţă, îl intervievez pe A, un mecanism în sine, la care dacă apeşi ON, cu greu îl opreşti. O fire analitică, cu remiscenţe din visele copilăriei, care se “încumetă” (după cum spune el) să discute cu o studentă la Teatru şi Televiziune despre muzică rock şi televizor…Din raţiuni de ritm, vă propun să le încrucişăm intervenţiile…

E.: Mă numesc E., sunt din R., am 21 de ani şi studiez teologie ortodoxă la Alba Iulia. E destul de ok. La secţia asta m-au atras materiile. Poate am fost influenţat şi de familie…sora mea a terminat tot teologia şi am luat contact cu materiile încă din liceu. Mi-au plăcut cursurile, în special istoria religiilor, am mai citit şi despre secte…E interesant.

A.: Sunt A., din R., student la teologie Ortodoxă în anul II şi la Drept în anul I., la Universitatea din Alba Iulia. De mic mergeam la biserică şi la trei ani am văzut pentru prima dată un episcop. M-a intrigat modul în care era îmbrăcat. Pe atunci, ascultam foarte multe poveşti şi am crezut că el este Împăratul Roşu. Eram fascinat şi aşa m-am îndrăgostit de Biserică. Vedeam totul într-o sferă magică, era vorba de magia unui copil. Am crescut mai mare şi mi-am dat seama că e vorba de alte forţe care se învârt în jurul acestui aspect…

E.: Eu am şi fost de mic la biserică şi îmi plăcea,… când cântam în cor, de exemplu. Am studiat şi alte confesiuni şi ortodoxismul îmi e cel mai apropiat, din cauza unor prevederi din punct de vedere dogmatic şi a modului în care se slujeşte. Îmi place stilul, ca să zic aşa. Când trebuia să dau la liceu, am vrut să dau la Seminarul Teologic, numai că media mea de la capacitate a fost relativ mică şi nu am intrat. Am făcut liceul aici, nu că aş fi vrut, dar până la urmă, după ce am văzut care e viaţa de seminar, mi-am dat seama că e mai bine aşa. Viaţa acolo nu e chiar cum ar trebui. La vârsta la care ar trebui să fii liber, ei nu au două ore libere pe zi. Dacă stai cinci ani în lanţuri în seminarul ăla, normal că ieşi un sălbatic. Anul trecut, din 80 care au terminat seminarul, poate 20 au dat şi la facultatea de teologie. La facultate, majoritatea studenţilor termină pentru că bagă bani în buzunar. Mulţi părinţi îşi dau copiii la seminar ca să aibă anumite beneficii, camere bune de exemplu. Un student care voia să plece acasă o săptămână a dat bani şi l-au lăsat imediat. Iar altul, care ştiu că nu avea de unde să dea bani, nu a avut voie să plece.

A.: Am primit o Bibile pentru copii, colorată foarte frumos, am început să citesc anumite pasaje şi poveşti. Am terminat şi Seminarul Teologic Ortodox şi mă simt mândru de asta. E o şcoală deosebită. Când eram prin anul I sau II, am văzut pentru prima dată Harry Potter. Vreau să zic că nu îmi place, dar am asimilat anumite imagini. E vorba de un copil de 14 ani care se rupe de părinţi, de fustele mamei, şi pleacă într-un oraş necunoscut să facă şcoală. La fel cum Harry Potter mergea cu trenul spre locul ăla necunoscut, la fel mergeam şi eu şi mă simţeam foarte singur…
Când am intrat în seminar, eram sigur că vreau să merg pe acest drum şi am încercat pe cât posibil să mă potrivesc stilului de viaţă. E ceva aparte…nu înseamnă că nu te poţi întâlni cu prietenii, că nu poţi să ieşi la bere, dar trebuie să ai în vedere nişte principii foarte stricte pe care trebuie să le urmezi.

E.: Materiile sunt faine, dar oamenii – profesori, studenţi – sunt falşi, prefăcuţi. Nu mă prea împac cu ei sau, mai bine zis, ei nu se împacă cu mine. Am avut probleme cu profesorii. Am avut şi părul lung şi mi s-a spus de câteva ori să mă tund. Mi-e chiar scârbă de oamenii ăştia. Majoritatea studenţilor sunt falşi evlavioşi…”Vai, religia!” Sunt nişte exemple chiar de la mine din oraş. Pe de o parte, vor să termine magna cum laude, pe de altă parte pot să-ţi bage cuţitu-n spate. Dacă trebuie să treacă peste tine ca să obţină rezultate, n-or să ezite s-o facă. Dacă n-ar fi fost genul ăsta de oameni, materiile-s foarte ok.

A.: Eu am încercat să urmez regulile stricte, dar e evident că nu poţi să te încadrezi într-o structură, sută la sută. Poate uneori îţi vine să mai comentezi ceva la adresa profesorilor dar, trecând peste asta, e o experienţă care a meritat şi aş recomanda-o multor tineri. E o şcoală formativă. Pe lângă faptul că te informează despre anumite principii evanghelice,  te şi formează, îţi arată cum să aplici principiile în viaţă. Alte şcoli ar trebui să facă acelaşi lucru, dar teologia o face mai mult, pentru că este o ştiinţă ce se experimentează, e despre suflet, despre Dumnezeu. Se înrudeşte foarte mult cu filosofia.

E.: Mulţi dintre cei care termină sunt habarnişti, chiar nu rămân cu nimic. Ăştia sunt preoţi de fabrică, ies pe bandă rulantă. Unii au chemare şi n-au de ales, trebuie să facă teologia ca să fie hirotonisiţi. Din păcate sunt, însă,  mai mulţi habarnişti.  Se duc şi din cauza părinţilor, pentru că ies bani şi „dă” bine. Ei fac facultatea asta de râs! Oamenii din afară văd băieţii cuminţi, cum ies de la ore, în cămaşă albă şi pantaloni de stofă. „Uite, teologii, ce ascultători sunt!”. Dacă ar ştii toată povestea…Eu am avut un incident cu un părinte cu care mă înţeleg foarte bine. M-a prins în spatele facultăţii că fumam. Mi-a zis: „Eu pentru asta ar trebui să te dau afară din facultate, dar îţi propun un târg: dacă reuşeşti să fumezi o ţigară întreagă în faţa decanatului, nu zic nimic; dacă te prinde cineva, suporţi consecinţele”. Am fumat şi nu m-a prins nimeni.

A.: Când am intrat la seminar eram prostuţ, foarte naiv. Cred că sunt încă un copil foarte naiv, dar mi-a plăcut, şi-mi place. Sunt uşor obsedat de chestia asta. Credeam multe lucruri, dar acolo ţi se serveşte ceva pe tavă şi tu iei ce ţi se dă, abia apoi începi să gândeşti tu singur. Cu profesorii şi colegii m-am înţeles foarte bine; normal, ca în orice şcoală, existau tachinări, mai copiai. A fi teolog înseamnă a fi normal, nu un ciudat. Sigur că există şi rebeliuni, dar nu a fost cazul meu, pentru că, aşa cum spuneam, am fost o fire foarte naivă. Poate aş fi vrut şi eu uneori, dar nu puteam să mă integrez în anumite grupuri sociale, cum era cel al rebelilor. Făceam parte dintr-o categorie mai conservatoare. Acum, la facultate, mi se pare că s-au schimbat puţin relaţiile între colegi. Înainte eram o gloată, acum suntem grupuleţe. Cu profesorii mă înţeleg bine, dar relaţiile sunt foarte protocolare. N-am avut conflicte, a fost pace.

E.: Când am dat la facultate, m-am gândit că vreau să fac ceva în domeniu, dar asta s-a schimbat pe parcurs. Reputaţia unui preot e stricată din start. Care e primul lucru pe care îl asociezi cu un preot? Eh, ăsta ia bani de la babe. Toată lumea se gândeşte că e o meserie bănoasă, nu că ai putea să îi atragi şi pe alţii spre religie. Poate, după cinci sau zece ani, aş putea să profesez, dar nu imediat după ce termin, ca să dau două zeci de mătănii şi o rugăciune pentru iertarea păcatelor. M-am uitat ce materii se fac la jurnalism şi cred că mi-ar plăcea să fac asta. Aş putea să scriu un articol chiar despre teologie, despre cum e înăuntru, dar majoritatea oamenilor care l-ar citi nu şi-ar schimba părerea despre facultatea de teologie, ci despre Dumnezeu. Nu vreau asta.
Părinţilor încă nu le-am spus că nu vreau să continui acum pe drumul preoţiei. Nu ştiu cum or să reacţioneze, dar cred că o să fie înţelegători, pentru că acum ne înţelegem mai bine. Înainte ne certam des; eu nu vroiam să-i ascult, nu vroiam să mă întrebe nimeni unde merg şi ce fac. O săptămână am venit acasă din oraş pe la 1-2 noaptea şi s-au obişnuit cu ideea după aia.

E.: Cum se împacă teologia cu Dreptul? Destul de bine, pentru că ambele au ca „obiect de studiu” adevărul. La Drept nu am dat pentru că am simţit o vocaţie. M-am gândit că este ca un fel de portiţă, în ideea că poate aş putea ajuta vreodată Biserica prin asta; dar şi ca să îmi ajut starea financiară pe viitor. Mi-ar fi ajuns şi banii din preoţie, probabil, dar e bine întotdeauna să ai o a doua opţiune, ceva apropiat chiar. Nu poţi să fii preot şi să ai un bordel, de exemplu. Familia mi-a respectat libertatea de a alege la ce facultate să merg, dat mi-au sugerat că ar fi bine să dau şi la altceva, pentru că, dacă nu ai vocaţie, o dai în bară, dai în schizofrenie. Dintr-o oarecare frică, au insistat puţin să mă reprofilez.

E.: În timpul liber, citesc nuvele în engleză şi ies cu prietenii. În Alba Iulia, în Parcul Ciorilor, se adună rockeri. Luăm mai multe sticle de doi litri, bem, vorbim. E mai bine să stăm în aer liber, decât într-un club. Ocazional, am fumat şi marijuana, dar numai la ocazii speciale, de exemplu la Roşia Montană, unde se dă de la unul la altul.
De la facultate ar putea să mă dea afară pentru că am pierce, dar eu îl scot când merg la cursuri şi la examene. Unii preoţi spun că vreau să-mi cauzez durere, că e sado-masochism, dar duhovnicul meu mi-a dat altă explicaţie. Zicea că e doar o modalitate să arăt altfel, aşa cum altul se dă cu gel. Mie mi-a plăcut cum arată, dar alţii o fac pentru atenţie. Prin îmbrăcăminte nu vreau să ies în evidenţă, dar nici nu vreau să fiu ca roboţii societăţii.
Am avut şi eu perioade: am fost rocker, cu păr lung şi haine negre, nu neapărat cu formaţii… Îmi plăcea aşa. Ascultam Disturb, de fapt şi acum ascult tot asta, doar că acum mă îmbrac altfel. A trecut vârsta. Oricum, sunt mai mute feluri de rock, iar ăia care spun despre ei că sunt satanişti sunt fakeri. Au pentagrame la gât şi spun că nu cred în Dumnezeu, dar de fapt se contrazic. O fac şi ei ca să fie altfel. Eu ascult uneori formaţii care sunt anti-religie, dar nu le ascult pentru versuri, ci îmi place cum sună, mai ales că eu cânt şi la chitară şi mă inspir. Sora mea ascultă orice fel de muzică. Îşi face idei ciudate despre ce facem noi la petreceri. M-a întrebat în faţă: „Tu eşti satanist?” Am întrebat-o: „Tu eşti proastă?” Mi-a spus că sunt mai libertin decât trebuie, şi că asta vine din cauza muzicii. Mi s-a părut absurd. Muzica rock se trage de fapt din muzica clasică şi din muzica veche bizantină. Şi, după mai mute sondaje, s-a văzut că promovează cultura mai mult decât alte genuri muzicale.

A.: Timpul meu liber e foarte puţin, pentru că eu şi lucrez, sunt paracliser la XXX şi ghid. Ies cu prietenii, citesc, mă uit la filme. Îmi plac filmele cu tentă psihologică, dar mă uit şi la comedii, la filme de acţiune, de groază.  Îmi place muzica clasică. Pe mine mă enervează acei aşa-zişi tineri intelectuali care îşi dau aere şi au fiţe, dar de fapt nu ascultă ceea ce spun. Îmi place Queen, fără a fi un rocker declarat şi cu acte în regulă. Îmi place Freddy Mercury, a fost un tip genial, în ciuda faptului că a fost gay. Dar nu criticăm persoana, ci muzica. Şi dacă omul cântă bine….
Rockul e o muzică interesantă, care trebuie studiată, în ideea în care băieţii ăştia se joacă cu nişte energii foarte puternice. Te prinde, îţi intră în sânge, deschide nişte zone ciudate, în care pot intra frecvenţe negative. Am văzut manifestări de-ale lor care sunt uşor sataniste. Am văzut şi teologi rockeri, cunosc teologi rockeri. Sincer, e păcat de ei, dar îi înţeleg pentru că e ceva în muzica asta, e o muzică puternică, dar ei sunt victime. Muzica rock şi cu atitudinea din biserică nu se împacă. E o atitudine de răzvrătire, contrară voii lui Dumnezeu. Se folosesc foarte multe ritmuri care provin din Africa, care instigă la anumite stări. O pot pune în contrast cu muzica bisericească, ce într-adevăr îţi dă o anumită stare. Eu ascult multă muzică bisericească, dar asta nu înseamnă că umblu în haine lungi.
Cum trebuie să arate un preot adevărat? Să fie o oglindă a lui Hristos, să aplice în viaţa lui principiile pe care le-a aplicat El. E trist că există şi teologi rockeri dar, ca în orice sistem, există fisuri. Muzica rock îţi creează o doctrină, un crez, ori chestia asta nu merge în biserică.

E.: Cei din generaţia mea care merg în discoteci şi în internet-cafe-uri se iau după alţii. Un copil de 12-13 ani, când vede un videoclip cu manele, cu maşini şi femei, spune: „Gata! Acolo vreau şi eu!” Sunt uşor de influenţat. Majoritatea din grupul care ascultă manele şi au până în 18 ani, ascultă manele pentru că prietenii lor ascultă. De la 18 ani încolo, vai de ei dacă nu-şi dau seama.

A.: Generaţia din care fac parte are foarte multe posibilităţi de afirmare, de informare şi poate să schimbe lumea. Totuşi, este o generaţie foarte ciudată. Tinerii au multe exemple negative pe care le urmează. Televizorul joacă un rol foarte dubios în formarea tinerilor. Mă uit şi la mine, care am crescut cu televizorul şi se văd anumite efecte. Televizorul te formează prost. Îţi dă pe pâine anumite informaţii gata digerate, dă o proastă orientare. În loc să te călească pentru viaţă, te îndoctrinează prost. Manualele de acum câteva zeci de ani aveau mai puţine imagini, pentru că pe atunci copiii erau capabili să gândească… Dar azi, din cauza televizorului, ele arată ca o revistă, ca Popcorn. E o constatare personală. Încearcă să te uiţi la un film bun şi apoi să te rogi…nu mai poţi!
Nu zic să ne izolăm total de televizor, nu vreau să-l bag pe dracu în toate. Televiziunea, internetul, mass-media. Nu se mai poate fără. Avem nevoie să comunicăm, dar e nevoie de multă grijă, în special la copiii mici. Spun asta pentru că eu am crescut cu televizorul, cu desene animate, şi văd acum cum se schimbă generaţia. Nu se mai uită la desenele clasice – pentru mine clasic e Dexter’ s Laboratory, care încă îmi place. La desenele de acum, eu nu mă pot uita. Alea erau mai inocente, poate mai stupide… Johnny Bravo…Dar astea care sunt acum nu-mi plac. Sunt mai agresive, mai ciudate. Eu prin desene animate am învăţat engleza. Folosesc internetul, e foarte important să comunici şi să fii actual. Cristos a fost foarte actual pentru timpul lui, de ce n-am fi şi noi? Biserica nu e o instituţie blocată în proiecte, nişte oameni cu batic în cap, care se uită urât la tine, o adunătură de plângăcioşi. Biserica e cu oameni normali.
Vreau să mă dedic structurii care este Biserica, preoţiei. Îi înţeleg pe tineri că nu merg la biserică, aş da mâna cu ei şi aş zice: „Bravo!”. La ţară, cel puţin, nu se ştie cum să se atragă tineri, aşa că ei merg în schimb la discotecă. Mie mi se pare că toţi preoţii au har, dar nu toţi ştiu să profite de el. Adică, mulţi primesc o pensulă, dar nu toţi ştiu să picteze.

Vânătoarea de subiecţi: Dramaturgia Cotidianului 2008, august, Târgu Mureş. Subiectul ţintă: oameni relaxaţi, cât mai relaxaţi, extrem de relaxaţi…în ceea ce priveşte  unul dintre cele mai tabu subiecte  ale ameţitoarei şi încă oarbei noastre ţărişoare: iarba. Cine, cât, cu cine, cum şi, mai ales, cu ce idee de produs cultural asociază tinerii mutanţi ai Generaţiei X-Men & Women consumul de droguri. Nu orice fel de droguri căci, dacă ar fi fost să scot o declaraţie, măcar la fel de consistentă ca aceasta, de la un heroinoman sau cocainoman, în Târgu Mureş, poate ar fi trebuit să mă fi mutat acolo cu tot cu „familia”, pentru câţiva ani. Dar chiar şi aşa, după patru zile de dat telefoane în diverse părţi, tot am rămas cu impresia că oraşul e mort şi ar cam fi timpul să-mi schimb ţinta. După lungi zile de bătut la uşi închise şi multe piste moarte, am încercat să vorbesc cu cîţiva studenţi, care erau toţi extrem de reticenţi în ceea ce priveşte perspectiva unui interviu pe o astfel de temă. Să nu mai vorbim de faptul că majoritatea erau doar la început cu consumul şi aveau o idee prea vagă despre cum şi cu ce se manâncă întrebările din chestionarul meu. Şi da! Multă, multă reticenţă pentru aproape nimic, fiindcă nu era vorba ca vreunul dintre ei să fi fost dealer sau heavy smoker, aşa că nu se prea explica lipsa lor de colaborare. Cine ştie? Dupa ce intri în contact cu mai mult de zece persoane, care la rândul lor te trimit la alte persoane, şi aşa la infinit, începi să te întrebi dacă bate vântul  făr-de iarbă în oraşul ăsta, sau adevăraţii „conaisseurs” sunt toţi plecaţi… Şi iată că veni şi ziua în care să-mi apară el, studentul care a spus din prima: „ DA!…se rezolvă!”  Şi s-a rezolvat. Am stabilit o întâlnire cândva seara, căci la telefon ştim cu toţii că NU putem vorbi ce ne taie capul. Ba mult… se pare că aici, în Cluj, pereţii chiar au urechi. Cu vreo două seri în urmă stătusem de vorbă cu trei tineri şi  aflasem că există în oraş un sediu de dezintoxicare pentru cazuri mai acute. Dar care, aparent, este secret, căci acolo sunt duse pentru „reparare” doar persoane din înalta societate şi copiii acestora. Centru care îşi doreşte păstrarea anonimatului celor internaţi. Curios lucru!

Subiectul, intervievat pe terasa Teatrului 74 (o să-l numimi XY) s-a dovedit foarte cooperativ şi relaxat în faţa reportofonului, sigur pe sine şi conştient de fiecare afirmaţie. Din căte am înţeles stând de vorbă cu el, majoritatea relatărilor se referă la un trecut nu atăt de îndepartat, dar care lasă de înţeles faptul că, actualmente, nu mai consumă droguri cu o aşa mare frecvenţă. E bine şi aşa, atât timp cât a avut contact cu ele în perioadele de consum, cel puţin săptamânal. Râdem, împărtăşim idei, imagini, “flash-uri”, toate cu un singur scop…descoperirea unei legături, poate universal valabilă, între consumul de droguri uşoare, cannabis sau H, şi consumul cultural. Căci, din câte îmi spun unele pesoane, drumul este de la produs cultural, la drog, iar de acolo înainte cine ştie?

I.I.: O să începem standard: vîrstă, sex, ocupaţie…

X.Y.: Am 25 de ani, masculin…ne oprim…

I.I.: Cât eşti de deschis sau de reticent în ceea ce priveşte o discuţie cu ceilalţi despre droguri?

X.Y.: Cu ceilalţi, necunoscuţi nu sunt chiar aşa deschis. În situaţia de faţă, sunt deschis sa vorbesc oricând şi orice.

I.I.: Cât eşti de familiarizat cu consumul de droguri?

X.Y.: Recunosc, nu am încercat majoritatea drogurilor, dar pot spune că am încercat.

I.I.: Văd că ne plasăm în trecut…Cu cine şi cât de des consumai?

X.Y.: Cu prietenii, cu oameni pe care-i cunoşteam, cu oameni din anturaj, ca să nu zic gaşcă.

I.I.: Anturajul tău?

X.Y.: Persoane foarte apropiate… Adică, în perioada în care fumam, ieşeam cu acei oameni. De       fiecare dată, însă, erau oameni cu care ieşeam în acel moment, nu erau mereu aceiaşi.

I.I.: Erai reticent faţă de persoanele nou-venite în grup?

X.Y.: Nu, pentru că nu s-a întâmplat să vină persoane noi, adică… nu erau racolate. Când şi dacă se întâmpla, nu eram absolut deloc reticent, adică veneau „hai încearcă şi tu”…  Ok, nu vrei, e treaba ta, noi oricum o facem.

I.I.: Bănuiesc că şi acum consumi.

X.Y.: Da, dar am avut o perioadă când consumam mai frecvent. Pentru că acea gaşcă s-a dispersat, apoi n-au mai fost ocazii… În momentul în care sunt ocazii, nu dau înapoi.

I.I.: Ce localuri preferi să frecventezi exclusiv cu prietenii „consumatori”?

X.Y.: În localuri nu cred s-a întâmplat vreodată… dar nu ieşeam foarte mult. Exista un local în care mergeam atunci, era un local de rockeri. În rest stăteam ba la unu’, ba la altu’ acasă.

I.I.: Cum ai început să consumi?

X.Y.: În liceu auzeam despre asta. Toată lumea discuta, eram evident curios. În momentul în care s-a întâmplat prima dată, prietenul meu cel mai bun avea la el. Era ziua lui, cumpărase de undeva, eram în faţa blocului, noaptea. Şi am încercat. Ce s-a întâmplat a fost mai ciudat pentru cei ce consumă regulat, da’ nu pentru cei care consumă prima dată. O perioadă am stat acolo, apoi am mers spre casă. Am coborât să-mi duc căţelul şi am devenit foarte-foarte paranoic.

I.I.: Efectul a venit după cât timp?

X.Y.: Până în treizeci de minute.

I.I.:  Te crezi mai cool faţă de alţii? Ţi se pare că poţi fi acceptat mai uşor într-un alt grup dacă deja consumi droguri, sau ai consuma droguri?

X.Y.: Nu, nici vorbă. N-am făcut-o pentru a epata, sau pentru a mă da mare. Pur şi simplu pentru că am vrut. Apoi am zis că e ok, nu-mi creea nici un disconfort, doar prima dată. E pur şi simplu un lucru pe care vreau să-l fac.

I.I.: A fost pe măsura aşteptărilor tale?

X.Y.: Nu cred că am avut aşteptări. Am fumat pentru că am vrut să văd cum e. Prima dată a fost, cum spuneam, o întreagă paranoia: adică, să nu mă prindă cineva, să văd oamenii mişcându-se. Faţă de mama, să nu simtă… După asta am dat afară. Apoi, am zis, hai să văd dacă e tot aşa.

I.I.: Aşadar, prima paranoia a fost faţă de părinţi, fiindcă stai cu ei.

X.Y.: Evident că faţă de ei… Adică, de exemplu, copilul nu poate să creadă că părintele l-ar lăsa să încerce. Paranoia de atunci nu era legată de ce ar zice mama…Ştiam doar că e ilegal, şi-mi era frică să nu mă prindă cineva.

I.I.: Ai povestit despre cum a fost prima dată când ai fumat. Nu ai avut aceeaşi temere şi când te-au văzut ai tăi beat pentru prima oară?

X.Y.: Nu, prima dată când am fost beat nu aveam absolut nici o frică. Adică…, eram beat, m-au văzut ai mei, trebuiau să mă vadă odată şi-odată. Termenul de comparaţie era altfel, pentru că la droguri e ceva mult mai „grav”.

I.I.: Cu ce produse culturale asociezi cu predilecţie consumul de droguri?

X.Y.: Primul care-mi vine în minte e muzica. Se vorbeşte mult despre cei care consumă droguri şi fac muzică, sunt ascultaţi şi azi, după decenii: trupe mari, mai sunt şi care au murit, cum ar fi Morrisson, Cobain. Nu am auzit, nu mă pricep, nu ştiu cât poate să fie asociat consumul de droguri cu teatrul, eventual cu filmul. Altceva, nu ştiu.

I.I.: Crezi într-o simbioză între droguri şi muzică?

X.Y.: O simbioză presupune ca unul să-l ajute pe celălalt. În ideea în care creaţia duce la drog şi invers… Nu cred că e simbioză, poate că uneori, când te dorghezi, unele lucruri ies mai bine… În acea stare autorul are probabil impresia că va crea ceva mai pe gustul publicului.

I.I.: Dar declaraţiile unori artişti…

X.Y.: Nu ştiu. E ca refuzul pe care ţi-l oferă alcoolul, au impresia că dacă beau un pahar înainte să urce pe scenă scapă de inhibţii, de emoţii. E doar o impresie. Am văzut-o, am trăit-o, nu ajută! Adică, zici că bei o sticlă de vin şi te urci pe scenă. Crezi că ajută să scapi de limitele care, neconsumând droguri sau alcool, te-ar autocenzura. Fiind drogat, ai impresia că eşti „foarte tare”.

I.I.: Ţi s-a întâmplat, în perioada în care consumai mai mult, să preferi un anumit produs cultural, adică să ai o fixaţie pentru ceva anume? Album de muzică, film.

X.Y.: În grupul meu de prieteni, nu puteam să fumăm fără să ascultăm The Doors, Nirvana… Atunci mi s-a părut genial, a fost perioada în care urmăream filme horror.

I.I.: Ce gen?

X.Y.: Le urmăream şi râdeam foarte mult, vroiam filme horror proaste! Apoi, după ce fumam as­cultam Metallica, noi eram un grup de rockeri… Dar nu cred că drogurile sunt doar în grupurile de rockeri, deşi mulţi aşa îşi închipuie. Eu nu asociez drogul cu nici un gen anume, adică până şi cei care ascultă manele se pot droga. În momentul în care au ieşit pe piaţă, toţi a vrut să încerce pentru că erau curioşi, sau ca să epateze. Dar se întâmplă să fie oameni care fumează doar ca să facă o altă impresie. Am şi eu prieteni care  se laudă cu „Eu fumez!” Sau: „Am fost în club şi am luat extasy, ce tare a fost!”

I.I.: Care este drumul pe care crezi că l-ai parcurs: de la drog la produsul cultural sau de la produsul cultural la drog?

X.Y.: Aici abia se naşte simbioza despre care vorbeai. Adică, înainte să mă droghez, ascultam muzică rock, după la fel. Mă face să vreau să văd mai mult, să fiu mai receptiv. Cu alte cuvinte, am făcut aceleaşi lucruri, am rămas la ideea mea, nu am fost influenţat de Paraziţii sau alţii care vorbesc despre asta, încît să încep să ascult şi genul ăla de muzică. Am început să fumez într-un cerc de prieteni, iar ulterior, dacă se discuta undeva despre droguri, ma înfigeam la discuţie, nu pentru că mă dădeam mare, ci ca pură conversaţie. Adică unul spunea “Marijuana creează dependenţă” şi eu spuneam că nu e aşa.

I.I.: Ţi-ai deschis orizonturile?

X.Y.: Da, în momentul care am început să fac chestia asta, am fost mai interesat de muzică şi vroiam să caut mai mult după aceea.

I.I.: Deci, eşti reticent la schimbarea gusturilor?

X.Y.: Da, dar pentru că am rămas la ceea ce-mi plăcea în momentul acela, adică mă făcea să mă simt bine. De asta se fumează şi tot atunci se fac lucrurile care-ţi plac.

I.I.: Ce eviţi cu predilecţie să faci sub influenţa drogurilor? Există situaţii sau obiecte care iţi creează spaimă?

X.Y.: În acel moment nu ştiu cât de mult te poţi controla. Singurul lucru care m-ar putea readuce în acea paranoia pe care o aveam la început e Poliţia. Adică, nu neapărat să discuţi despre ea, dar în momentul în care ştii că ieşi din casă s-ar putea să te întâlneşti cu ei…S-ar instala paranoia.

I.I.: Ai consumat şi altă formă?

X.Y.: Doar fumat.

I.I.: Doresti să ţii această experientă pentru tine, sau vrei să o împartăşeşti şi cu ceilalţi?

X.Y.: Nu sunt egoist. Dacă aş avea la mine, aş chema prietenii apropiaţi, despre care ştiu că ar fuma.

I.I.: Crezi că există un cod vestimentar cât de cât comun la consumatorii de droguri?

X.Y.: Depinde, poate la cei împătimiţi există. Dar repet, cred că oamenii sunt atât de variaţi, încât nu cred că e un cod, există consumatori de toate genurile, din toate straturile.

I.I.: În ce măsură asociezi fenomenul de street art/urban wear (graffitti stencil) cu consumul de droguri?

X.Y.: E uşor să le asociezi, mai ales că vezi destul de des stenciluri cu frunza de Marijuana. Dar nu ştiu în ce măsură cei care fac asta şi consumă, ori invers. Am cunoscut oameni care practică sporturi de genul ăsta, dar nu sunt toţi consumatori. Mai degrabă e vorba de o legătură cu muzica, nu cu drogul. Sunt mai mulţi consumatori în rândul celor care fac streetart şi nu altceva…dar… E, totuşi, posibil să fie.

I.I.: Ce consideri că îţi aduce  consuml de droguri “în plus”, în ceea ce priveşte senzaţiile, experienţele şi modul cum îi vezi pe alţii?

X.Y.: Nu i-am arătat niciodată cu degetul pe cei care nu o fac. Am trăit experienţe, adică de fiecare dată e o senzaţie nouă sau despre care nu credeam că se poate întâmpla. De fiecare dată e altceva.

I.I.: Descrie-mi relaţia ta cu părinţii? Ce părere au?

X.Y.: Nu se pune problema să vorbim despre asta.

I.I.: Cum te descurci cu banii pentru a le achiziţiona, sau nici despre asta nu se pune problema să vorbim?

X.Y.: Neconsumând ceva ce produce dependenţă, nu am avut probleme. Dacă aveam bani cumpăram, dacă nu, nu.

I.I.: Ai fost în situaţia de a deţine o cantitate mare şi să mergi pe stradă?

X.Y.: Nu, fac asta doar acasă.

I.I.: Cunoşti cazuri, ai cunoştinţe care au avut probleme cu Poliţia?

X.Y.: Nu, nu cunosc. Mai ales că, în grupul meu, se consumau doar droguri uşoare.

Problemă existenţială: cine ia deciziile?

Păi, spun ei, pot, că sînt tineri. „Cu cît te-nhami la mai multe chestii cînd eşti tînăr, cu atît te dezvolţi mai uşor şi mai rapid”, crede Radu. La politică, s-a înhămat acum patru ani, pentru a afla mai multe despre realităţile oraşului, despre comunitatea care-l înconjoară. „Întotdeauna am fost curios, întotdeauna mi-am pus întrebări: cine ia deciziile, cine le urmează, ce înseamnă să fii un factor de decizie, ce înseamnă să fii un executant? Întotdeauna mi-am pus problemele astea existenţiale, de ce se întîmplă unele chestii. Ca să mi le explic, am intrat în politică”, detaliază tînărul. Nu a activat în alt partid înainte, zice că nu e genul care să circule în funcţie de diverse chestii. „Nu sînt un traseist, n-am fost niciodată. În caz că, politic, o să am probleme să mă realizez în acest partid, nu cred c-o să urmez altul”, apreciază Radu.

În partidul lui Boc, i s-au „definit din punct de vedere practic” unii termeni: fidelitate, capacitate, putere de organizare. Spune că activitatea asta l-a maturizat. A învăţat să relaţioneze cu diverşi oameni. Comunicarea e totul – şi unde mai pui că nici nu mai are timp să se înmoaie. „Am remarcat în anul I-II de studenţie, erau vacanţele, nu făceam nimic şi nu mă simţeam chiar bine, mă simţeam aşa… inutil. O dată cu intrarea în partid, am simţit cum se lipeşte de mine, am un rost, am o gîndire, îmi formez nişte reflexe, inclusiv în comunicare, în limbaj, intri în contact direct cu oamenii”, zice el. În ce fel de contact? De exemplu, prin strîngere de semnături pentru diverse cauze.

Generaţia blazată şi apartenenţa

Ciprian Todea mai are, pe lîngă firmă, spital şi partid, o vilă în Sovata, intrată în circuitul turistic, pe care o dă în chirie. Şi cu asta, a fost ca şi cu firma. Ideea de curăţenie by professionals le-a venit în timp ce Radu făcea un masterat de management sanitar, cînd a conştientizat că un rezident are un salariu mizerabil, din care „efectiv nu te poţi descurca”. Acum, firma merge destul de bine. Profitul se reinvesteşte. „Pe termen lung, se vede luminiţa de la capătul tunelului. E un domeniu care merge şi dacă nu eşti toată ziua acolo. Tu poţi să-ţi vezi liniştit de meserie şi de spital”, spun cei doi, chiar dacă admit că au concurenţă. Ce să-i faci, e multă mizerie în ţară…

Lui Ciprian i-au plăcut întotdeauna chestiile de organizare. Să facă ceva. A activat, alături de Radu, desigur, în cadrul ligii studenţilor. Spiritul de echipă, spun ei, le venea din voleiul de performanţă. Nu prea mai există aşa ceva în rîndul tinerilor… mai tineri ca ei. „Să nu stai deoparte… Asta le lipseşte la tinerii din România. Sînt blazaţi, mai ales cei din generaţiile astea după 86-87. Sînt cam acaparaţi de calculator, de comunicarea online, de tot felul de siteuri, tot felul de chestii, care într-adevăr au şi ele rolul lor în educaţie, dar sportul ar trebui să fie nelipsit. Mai ales sportul de echipă”, susţin ferm cei doi.

Aşa şi-au satisfăcut ei nevoia de apartenenţă: implicîndu-se. În sport, în ligă, în partid. „Fiind tot timpul implicat, cu mulţi oameni în jurul tău, avînd activitate, simţi tot timpul nevoia să aparţii la un grup, să fii legat de ceva”, aduce Ciprian justificarea.

Valori fără aplicabilitate politică

Familial, aparţin unor familii de intelectuali. Părinţii lui Radu sînt ingineri, iar ai lui Ciprian sînt medici. Le-au pus la dispoziţie tot ce aveau nevoie şi, cred ei, nu a trebuit niciodată că calce pe alţii în picioare ca să ajungă la locurile lor. Dar Ciprian crede că valorile astea nu se aplică în politică. Se mai ciondănesc cu membrii familiei, chiar şi pe aspecte politice, deşi bunica lui Ciprian, fostă contabilă, nu mai votează cu PSD, ci cu PD-L, mai nou. Tatăl lui nu concepe ca acesta să renunţe la medicină. „A plecat dintr-o familie de ţărani şi tot timpul a vrut să fac mai mult decît a reuşit el”, explică preşedintele OTPD-L Târgu-Mureş.

Şi la Radu, o lecţie bună de viaţă a venit din partea tatălui: recunoaşterea greşelilor. Cînd era mic, a spart o vază şi, încercînd să şteargă urmele, s-a tăiat. Atunci i-a spus tata: „Orice faci, dar absolut orice, primul lucru vii şi-mi spui. Totdeauna părinţii au ştiut realitatea, ce se întîmplă cu mine. De la consiliere pînă la un ajutor sau înţelegere, acuma trebuie să-l lăsăm să-şi vadă de treabă…”, povesteşte Radu. Ciprian Todea spune că familia e cel mai important lucru din viaţa unui om. Cînd ai un impas, te îndrepţi spre familie, e singura care te poate ajuta. În liceu, din pricina baschetului, avea destule probleme la şcoală. Ca să-l ajute, tatăl l-a mutat la „alt liceu”.

De ce nu se aplică valorile astea în politică? „A, la noi se aplică… Nu se aplică în general în politică”, explică el.

Răul bun şi respectul celorlalţi

Deşi le pasă atît de tare de soarta comunităţii încît s-au implicat în politică, se conving că activitatea lor de bază e medicina. „Politica se poate face mai mult sau mai puţin pe lîngă, fără nici o problemă. Cariera politică o faci dacă ţi se dă şansa”, crede Ciprian. Unde mai pui că politica nici nu e o meserie clară, că nu poţi să spui „ăsta e medic, ăsta e politician”. Modele politice au, mai ales în partid: primarul Dorin Florea, în viaţa căruia s-au regăsit mult, pentru că şi el e medic de profesie. Şi Blaga. Vasile Blaga. „Pentru mine, Vasile Blaga reprezintă, cum să spun, întruchiparea funcţiei de secretar general”, afirmă Radu Todoran. Un om politic, în viziunea lor, trebuie să fie un om reprezentativ pentru o arie cît mai largă de oameni. Sau, măcar, pentru o clasă socială. Valoarea sa, a omului politic, e dată de numărul de voturi pe care le primeşte.

Politica nu mai corupe, cum spune o vorbă veche, dar te transformă. Într-un rău bun. Adică? „Te-nrăieşte puţin eventual, dar asta poate fi bine”, zice Ciprian. Şi Radu: „Există şi rău în sensul bun al cuvîntului. Nu mai poţi să fii bunul absolut, că nu ajungi să realizezi nimic.” Pentru o mai bună înţelegere a acestei idei, completează cu exemplul personal. „Înainte să intru în politică, eram mult mai credul. Mult mai bun, considerat de unii bleg, sau chestii de genul ăsta. Odată cu intrarea în politică, am început să-mi dau seama de mai multe chestii, raporturi interumane, cum comunici cu cineva, cum cîştigi respectul cuiva. Sînt mai conştient de realitatea francă. Realitatea nu e roz. E viaţă, e oarecum o luptă. Politica îţi insuflă şi curajul ăsta. Ai puterea să zici ce simţi, ce gîndeşti”, consideră tînărul pedeleu.

Despre limite, în viaţă şi-n politică

Radu crede că, în viaţă, precum în organismul uman, totul e o sumă de echilibre. „Exact la fel şi cu răutatea de care vorbeam. Trebuie să fie un echilibru între răutate şi naivitate. Cum zicea şi Tudor Arghezi, între credinţă şi tăgadă. De multe ori, trebuie să fii şi rău, să fii şi agresiv. Nu trebuie să fii impertinent. E exact limita dintre tupeu şi nesimţire. Există o limită fină”, explică el.

Tot despre echilibru vorbeşte şi Ciprian. Regretă că nu au timp să citească, să meargă la filme, la teatru. „Ca să nu patineze”, revenind la ideea subordonatului, ies cu prietenele (long-term relationships) la munte sau în oraş. Şi cu alţi prieteni. Mai petrec, din cînd în cînd, dar fără excese. Excese au fost în liceu, chiar şi în facultate, dar acum au mai îmbătrînit. Nu, nu politica i-a restricţionat, spun ei, ci vîrsta. „Am mai sărit şi calul, dar nu ne considerăm mari petrecăreţi. Social, nu ne-am schimbat. Decît foarte puţin”, apreciază cei doi.

Acum, învaţă pentru examenul de rezidenţiat. Citesc, totuşi, ceva. Pînă începe campania, o lasă mai moale cu politica, atît cît pot. Oricum, cred ei, e prea devreme să se lase afectaţi de mersul politicii, în general. De aceea se şi concentrează mai mult pe cariera medicală. „Ar fi culmea ca toţi tinerii care trec printr-un partid să ajungă oameni politici sau lideri politici”, spune Radu. Sînt mulţumiţi totuşi, convinşi fiind că au făcut destule lucruri pozitive de cînd sînt în PD-L. Îi mai ştie şi lumea prin oraş, dar acesta nu e neapărat un lucru rău… Ciprian conchide: „Oamenii te judecă oricum, chiar dacă nu spun nimic. Cred că oamenii au o părere destul de bună despre noi.”

L-am cunoscut la terasa Teatrului 74 din Târgu Mureş, într-o toridă după-amiază, în vreme ce tocmai aşteptam un tânăr  care îmi promisese că va veni cu câteva cunoştinţe/prieteni care m-ar  fi putut ajuta în a găsi subiecţi pentru tema mea principala de anchetă: consumul de droguri în rândul Generaţiei X-Men/Women. Dar am avut o surpriză de proporţii. Nu era deloc vorba de persoane care să consume narcotice. Ba chiar mai rău, nu puteam să mă bazez pe nici unul dintre ei ca să găsească pe cineva destul de dezinhibat încât să îmi dea un interviu. Mi-am dat seama de la început că nu sunt ceea ce căutam. Aşa că am continuat să trecem peste subiect şi să ne destindem la o şuetă. Şi  nu la orice soi de şuetă, fiindcă printre cei trei se afla şi Alex. Care mi-a spus că venise din pur hazard, întâlnindu-se pe drum cu tânarul X. Era clar ceva aparte faţă de toate persoanele pe care le-am întâlnit la Târgu Mureş, şi nu numai. Se vedea, după primele cuvinte, că e extrem de educat, cu maniere exagerat de academice şi cu un limbaj bine controlat. Despre orice am fi vorbit, nu se abţinea să nu introducă în frază un citat, făcâd referinţe la mii de lucruri care, sincer, mă depaşeau amarnic. După o jumătate de oră în care am devenit eu interveviatul, îmi spune cu ironică părere de rău că a fost pus pentru prima dată în viaţă în faţa regretului că nu este consumator de droguri, pentru a-mi da el însuşi un interviu. Am izbuncnit în râs. Alex e mai mic de statură, puţin îndesat, poartă brackeţi…E  proaspăt absolvent de liceu şi admis la Universitatea de Medicină şi Farmacie Tg. Mureş (vă veţi da seama mai încolo cum şi de ce). Nu are mobil, stă cu părinţii şi, pare-se, a avut mari probleme cu socializarea în ultima vreme. Deşi acum şi-a revenit, să sperăm. Ironic şi auto-ironic, dar nu cinic, vesel şi riscant de curios (mai ales la anatomie)…vine din acel univers pe care, poate, nici unul dintre noi nu l-a experimentat. Asta la prima vedere, la a doua vedere urmează interviul în sine.
După ce, sincer, de abia am aşteptat să termin conversaţia cu cei trei şi să îi las în voia sorţii, încercând să caut în continuare subiecţi pentru investigaţia mea, mi-a “picat fisa”, în sfîrşit. Am realizat că nu pot lăsa să îmî scape un astfel de “one of a kind”. Ce a urmat după a fost o poveste de detectiv, poate nu chiar à la Poirot dar, totuşi… Individul era greu de găsit şi nu  ieşise din casă mai deloc în ultimii patru ani (cu excepţia plimbării până la liceu). Din telefoane în telefoane, consultând listele de admitere de pe net ale UMF Tg.Mureş, am reuşit să dau de el. Picantele detalii pe care mi le-a oferit în acea după-masă, pe traversa zidului cetaţii, le reproduc în integralitatea lor în paginile ce urmează… Enjoy the ride.

Ion Ileșoi: Servus Alex şi bine te-am regăsit! Ne poţi spune numele tău complet?

Alex: Mă numesc G. P. N. Alexandru. I de la iniţiala tatălui şi întotdeauna îmi place să fiu cât mai mare posibil.

I.I.: A, OK. Ne poţi descrie cum te vezi tu în cinci cuvinte?

R (accentuând academic fiecare cuvânt în parte): Mare, interesant, plictisitor, magic şi iertător.

I.I.: Am înţeles. Din câte am discutat cu tine înainte, ştiu că ai petrecut şi încă petreci mult timp în casă. De unde opţiunea asta, să te retragi?

A.: Am considerat că atunci când o serie de opţiuni ţi se închid, cea intelectuala ţi se deschide mai mult…

I.I.: Poţi să îmi spui care au fost acele căi care ţi s-au închis şi când?

A.: Din nefericire, de la vârsta de patru ani sunt asmatic, ceea ce înseamnă că nu prea am voie efort fizic, nu am voie mişcare, nu am voie tabere, nu am voie… Efectiv, e vorba de lucruri care ţin de socializare când eşti copil… Nu te poţi juca cu alţi copii şi nu te simţi bine, şi atunci trebuie să compensezi cumva. Să faci tot ceea ce ei învaţă prin joc. Aia înseamnă Discovery Chanell, Animal  Planet, National Geographic, carţi. Am avut o mamă care întodeauna a considerat că a vorbi ceva înseamnă să dai un rost vieţii tale, atâta timp cât poţi să trasmiţi o idee interesantă, o idee magică dacă chiar asta doreşti. Să exprime ceea ce simţi sau crezi că simţi.

I.I.: Sunt unele cuvinte care mi-au atras atenţia, am observat că le repeţi: magic şi mamă. Descrie-mi mai mult relaţia ta cu părinţii.

A.: Mama are mare grijă de mine, uneori cam prea mare.

I.I.: Spune-ne de ce şi cum?

A.: Pentru că îmi place să citesc, atributul din cărţi este de genul: mama cloşcă. Cea care doreşte să-i ofere copilului ei tot ce e mai bun.

I.I.: Dar nu ţi s-a părut asta puţin sufocant?

A.: Ea doreşte să-şi exprime dragostea aşa cum ştie ea mai bine. E cicălitoare, e enervantă. Uneori te face să crezi: eşti nebun? nu eşti nebun? eşti Hamlet poate, dar nu!… Pur şi simplu vrea să-ţi spună că tot ce vrei ţine de propriile tale forţe, tot ceea ce gândeşti poate deveni realitate. Dar, ca să ajungi acolo, trebuie să accepţi ideea că lumea nu te doreşte, nu te place. Şi sunt zile în care orice ai face, nimic nu e destul de bine.

I.I.: Şi ea a contribuit la ideea că tu nu eşti plăcut, nu eşti dorit? Sau nu?

A.: Ea a fost cea care îţi dă realitatea; ai făcut 90%, perfect, dar eu vreau 100%, sau 110% ! Iar acel lucru nu am reuşit să îl fac. De aceea în faţa ei sunt întotdeauna o dezamăgire totală, iar în faţa celor din jurul meu, mai ales profesori, auzi : “Doamnă aveţi un copil de excepţie, felicitări!” Am terminat ca şef de promoţie, am primit diplomă peste diplomă, oamenii care mă cunosc încă de la naştere şi au avut grijă de mine i-au zis mamei: “Dacă pentru atâta nu îl feliciţi acum, atunci ce mai trebuie să-ţi aducă?”

I.I.: Ai amintit de şcoală, spune-mi puţin despre traiectul tău şcolar. Ce liceu ai terminat, care sunt opţiuniile tale de viitor? Am înţeles că eşti proaspăt admis la Medicină generală, aici, la Tg. Mureş.

A.: Da, da… Generală 2 a fost locul în care am terminat gimnaziul şi am continuat cu Liceul Gheorghe Marinescu, Grupul Şcolar. Am înţeles că o să devină colegiu, directorul e foarte fericit pentru asta. Dar mi-a plăcut că în fiecare dintre acestea am putut face ceva nou.

I.I.: Adică?

A.: În şcoala primară eram cel mai adorabil dintre copii. În sensul în care fetele de a opta veneau la mine şi mă pupau, şi îmi spuneau că eram adorabil. Colegii erau invidioşi pe asta. Făceam lucuri normale, alergam după un coleg, după altul. La orele de educaţie fizică aveam întotdeauna două perechi de pantaloni, unul lung pentru toamnă sau iarnă, şi unul scurt. Şi, atunci când fugi în timpul pauzelor pe coridor, unde sunt optzeci de fete, şi îţi cade prima pereche de pantaloni, toată lumea râde de nu mai poate. Da, întodeauna s-a întâmplat ceva cu prima mea pereche de pantaloni. Ei fugeau înaintea mea, şi eu după ei.

I.I.: În gimnaziu nu ai avut o viaţă extrem de separată de ceilalţi, nu? Adică, te-ai integrat cât de cât?

A.: Întotdeauna mă integrez oriunde. De ce? Pentru că în­tot­de­auna am considerat că asta e li­mita. E mare, e zisă de doctori, de părinţi, de bunici, de oricine, dar eu consider că  pot întodeauna mai mult, dacă cred că asta este posibil. Şi iată ce se întâmplă cu credinţa: până la urmă e pe bază de hormoni. Atât de multă adrenalină ai în tine la un anumit punct, încât explodezi. Asta înseamnă multă energie, multe idei, multe posiblităţi. Iei una, străluceşti ca o stea. În gimnaziu alergam ca un nebun, eram un drac împieliţat în timpul pauzelor. Colegii se uitau la mine: ăsta trăieşte, moare, gâfâie aici, doamna dirigintă ce facem?!

I.I.: Şi la ore?

A.: La matematică îmi plăcea foarte mult să gâfâi, pentru că nu îmi plăcea profesoara. Era aidoma mamei mele, cu cât îşi dorea ea să‑şi arate dragostea faţă de elevi, cu atât era mai cicălitoare, plină de vorbe de ironie… Da’ mie-mi plăcea la nebunie, aşa eram obişnuit, eram pregătit acasă. Era un joc de ping-pong nemaipomenit.

I.I.: Spune-mi puţin şi despre tatăl tău?

A.: Părinţii mei sunt oameni cu facultaţi, intelectuali. Mama mea a lucrat aici, la combinat, la Azo Mureş, iar tatăl meu ca inginer la Bucureşti şi aici la Azo Mureş. Dar ce a fost interesent? Mama e o enciclopedie ambulantă, aşa i se spunea şi la serviciu. Ştia orice dacă o întrebai, cu excepţia matematicii, fizicii, şi la fel de puţin din chimie. Lucruri pe care le-am aflat de la tatăl meu, care m-a ajutat foarte mult în clasa a XI-a cu matematica. El fiind inginer mecanic. Ştie să explice foarte bine probleme complicate.

I.I.: De ce nu ai ales să continui cu matematica sau cu informatica?

A.: Părinţii m-au instruit să fiu doctor de când aveam trei ani. Între ghilimele instruit: în sensul în care mi-au vorbit despre ce înseamnă să ai grijă de oamenii din jurul tău, ce presupune puterea de a vindeca. Lucru care se întâmplă prea rar în ziua de azi. Un medic bun trebuie să comunice cu pacientul. Cum vine el în cabinetul acestuia, pe jumătate trebuie să fie vindecat, adică moral, spiritual, asta ajută enorm pentru vindecarea fizică.

I.I.: Ai acceptat cu uşurinţă să parcurgi drumul ăsta oarecum impus de ai tăi? Sau ai fi avut şi altă opţiune? Ce ţi-ar fi plăcut să faci?

A.: Orice, efectiv orice. Dar am considerat că trei elemente ţin de individ: ereditatea, având în vedere că m-am născut cănd mama avea 46 de ani. Înseamnând că a existat, acolo sus, cineva care i-a zâmbit pe toată perioada în care a fost însărcinată… Ori are nişte gene extraordinare. Nota zece aici. Pe urmă vine educaţia: la vârsta de trei ani am fost trimis la grădiniţa de limba engleză… Mi-a fost foarte greu în clasa I şi a II-a să învăţ să scriu şi să citesc în limba română, pentru că ştiam să le fac în limba engleză. Iar apoi a venit şcoala care a avut ideile sale interesenate şi amuzante, dar care m-a plictisit în primi ani. Liceul nu m-a plictisit. Chiar dacă erau lucruri simple, erau foarte interesant predate. Odată ce cunoşteai profesorii, ţi se deschidea o lume nouă.

I.I.: Înţeleg că ai avut o legătură bună cu profesorii. Cum te priveau ei?

A.: Ca pe un elev model, poate de aceea am primit şi diplome de excelenţă.  Pentru că, într-adevăr, am avut cele mai bune medii timp de doi ani de zile. În fiecare zi trebuia să fiu elevul care vorbeşte despre ce a învăţat. Părinţii spuneau că, dacă vrei să cunoşti lumea, trebuie să ştii un pic din fiecare. Acel un pic însemna că trebuie să ai un liceu de minimum nota 10. Lucru care, din păcate, la mine a însemnat 9.50. N-a fost de ajuns pentru părinţii mei. Punct negru din partea lor, punct roşu din partea tuturor celorlalţi, pentru că vedeau eforturile mele.

I.I.: De când ai început să îţi accepti condiţia, pornind de la boala pe care ai acuzat-o la început?

A.: Până la vârsta de opt ani mi-a fost foarte greu cu astmul. În sensul în care începeau crizele de la ora patru dimineaţa şi pâna la ora şase. Era o plăcere să simţi cum ceva te strânge de gât,… şi te întrebai: Mori? Nu mori? Eşti în altă parte? Noroc că mama a fost întotdeauna cu mine, calmându-mă tot timpul. De aceea spun magic. Atunci când zici magic, e un lucru banal, dar atunci când simiţi că tragi tot acel aer în tine, e incredibil. Poţi să simiţi ceea ce pentru mulţi oameni pare un lucru normal.

I.I.: Mie mi se pare că vorbeşti cu un patos fantastic.

A.: Păi, viaţa e fantastică!

I.I.: Tocmai la viaţă vroiam să ajung. Te-ai retras în casă atât de mulţi ani şi ai explodat, ieşind brusc în societate? Pentru că tu vorbeşti de viaţă, dar mi se pare că ai petrecut-o foarte mult în cărţi.

R  (începând să se cam încurce): Ǎăă… Păi stai să vedem. Trei luni pe an sunt cu nasul prin cărţi …sau pe afară o oră două, hai şase în cel mai bun caz. Noua luni pe an sunt la şcoală. Cărţile pot     să-mi fie ori cei mai buni prieteni, ori cei mai mari duşmani. Gândeşte-te la o mie şi una de întrebări care vin din partea profesorilor – fiecare are un singur scop: tu ai un 10 mare în mână, ei vor să taie din el, cât mai repede, să facă 1 sau 2. Mie îmi place 10 mare! E ca un tort de ciocolată, delicios. Iar când ajungi acolo, la sfârşit, unde se aruncă săgeţile, te uiţi la profesorii care aruncă săgeţi în cei care nu vor ajunge prea departe… Ori se uită ei la tine, şi zic BRAVO!

I.I.: Ai conştientizat, deci, că eşti printre cei mai buni?

A.: Da’ eu sunt unul dintre cei mai buni… Sunt doar un om care are foarte multă imaginaţie şî îi place să o utilizeze.

I.I.: Unde ai călătorit cel mai mult în cărţi?

A.: Mi-a plăcut Jules Verne. Pentru că face dintr-un vis realitate. A permis ideea că omul poate ajunge departe dacă visează 10% din timp.

I.I.: Visezi mult?

A.: Da, 10 % din timp. Sunt multe activităţi în viaţă. La fel, sunt unele activităţi banale, de exemplu să vezi o floare. Dar, dacă o uzi şi îi vorbeşti, s-ar putea ca într-o zi să înflorească.

I.I.: Ţi se pare că ai o latură creativă, sau doar acumulezi informaţie?

A.: Păi, mă joc foarte mult pe calculator. În urmă cu ceva timp erau la modă jocurile de strategie, apoi cele gen Civilisation… Adică ai un oraş, studiezi politica şi cultura,… Îţi dădea informaţie despre egipteni, sau despre alte culturi. Mi-a plăcut mult, pentru că mă capta şi pentru că m-a ajutat şi în afară. Extraculicular am făcut doar teatru, cu colegii. Patru ani a fost frumos. Există concursuri interliceale. Am intrat pentru că profesoara de română e vecină cu mama mea. Iar mie îmi place mult să vorbesc. Pe scenă m-am simţit ca în elementul meu.

I.I.: Deci,… nu te-ai simţit inhi­bat?

A.: Ba da, în primul text am fost Lulu Popescu. Trebuia să folosim lucruri cât mai reale. Aşa încât colegii mei de teatru au adus şampanie, o sticlă de vodk㸠pui prăjit, cartofi prăjiţi. Eu, din păcate, beau doar la Revelion, aşa că toleranţa mea era scăzută.

I.I.: De ce din păcate, pentru că îţi era interzis?

A.: Nu, ci pentru că m-am îmbătat pe scenă în faţa directorului, oamenilor de la inspectorat, altor directori de la alte licee, profesori cu toţii. Iar eu ziceam la replici, n-aveam nici o treabă. Colegii ţineau şi ei pasul. Mi-a fost dată toată piesa şi mi s-a spuns că pot să aleg orice rol; dar profesoara  a zis că ea îmi sugerează rolul filosofului. Colegii mei râdeau, aşa eram eu, natural, nu amestecam nimic, nu luam de la alţii.

I.I.: Care sunt cele mai frumoase obiecte din camera ta?

A.: Patul, covorul, biroul, fereasta. Adică tot acolo te culci, unde te-ai culcat. Şi aşa mai departe….

I.I.: Ce domenii ai explorat în atâta timp?

A.: Mi-a căzut în mână Atlasul cu corpul uman, colorat şi cu fotografii. Acum şi reviste speciale care prezintă pentru copii corpul. Partea cea mai frumoasă:  până la şapte ani vrei Walt Disney, apoi vrei filme…mai explicite. Iar după aceea, vrei să pui în practică: să farmeci,…

I.I.: Ai pus în practică?

A.: Da, şi am fost foarte satisfăcut de rezultatele fizice (ea zâmbea), intelectual (ea râdea) şi spiritual (o dădeam pe spate).

I.I.: Care e relaţia ta cu biserica?

A.: De pe la opt ani am renunţat. E frumoasă, stă acolo…da’ nu mă interesează.

I.I.: Ai o formaţie mai degrabă ştiinţifică.

A.: Din păcate nu e aşa. Să zicem că trebuie să iei un lucru (o sticlă). Poţi să-i dai cuiva în cap, e şi ăsta un scop. Dar poţi să-i dai o conotaţie pozitivă. Îi iei o sticlă de suc, când auzi că îi e cuiva sete. La fel e şi cu Dumnezeu. E o entitate, există, pentru că nu poţi să prezici nişte lucruri fără un Dumnezeu care să nu fie lângă tine… E greu să crezi că nu există.

I.I.: Drumul care a fost? De la cunoaştere la conştientizare?

A.: Cam da,… L-am cunoscut, apoi stăteam de vorbă cu el, pe la cinci ani… Adică eram de acord cu adulţii: Dumnezeu e prietenul imaginar.

I.I.: Foloseşti messengerul?

A.: Am, de şapte luni, Internet. Înainte aveam o carte şi eram mulţumit cu ea.

I.I.: Cât de mult vrei să vezi lumea prin ochii ştiinţei?

A.: Deloc, eu cred că dacă întrebi de câţi newtoni e nevoie ca să duci un om într-un pat la etaj, nimeni nu ştie. Eu zic că e nevoie de 5: patru oameni care se numesc Newton şi un al cincilea care stă şi dă indicaţii. Dar când îl întrebi pe Newton, îţi dă o explicaţie ştiinţifică. Totuşi, chiar şi el, şi Lincoln, şi Darwin credeau într-o entitate superioară. Prea multe coincidenţe: deci, Dumnezeu există.

I.I.: Crezi că eşti creativ?

A.: La desen sunt un monstru, la muzică nu sunt bun, la dans la fel. Pot să scriu poveşti. Despre lucruri simple şi efemere: punctul de vedere al unui elev din bancă. Profesorii s-au amuzat. Am auzit o frază la agăţat,… adică sunt lucruri pe care le poţi auzi oriunde şi să-ţi placă.

I.I.: Spune-mi, cât de des ieşi în oraş. Ai… vicii?

A.: Eu am un mare viciu: sexul. Mi-a plăcut să citesc despre el, mi-a plăcut şi propriu-zis. Având în vedere câte lucuri trebuie luate în considerare când e vorba de o relaţie: a) o relaţie stabilă, b) înţelegere bună, c) fericirea. Primele două le treci cu mai mult sau mai puţin sex; dar pentru ultima e nevoie de dragoste. Asta înseamnă că ea trebuie mereu stimulată, are nevoie de orgasm.

I.I.: Şi nu crezi că poţi?

A.: Aia e partea uşoară. Acum vine partea grea: ai labiile mari, labiile mici şi clitorisul. E ca o scenă, dai la o parte perdeaua care sunt labiile mari, apoi dai de labiile mici, după care dai de protagonistul de pe scenă… Care stă acolo şi aşteaptă mesajul celui care se uită. Care e, de fapt, o limbă cam umedă. Presiunea produce plăcere.

I.I.: Ai avut prietenă?

A.: În liceu eram înconjurat de cincizeci  de fete. Eu treceam din clasă în clasă, eram ca o albinuţă care căuta o nouă aromă, mai interesentă. Şi vedeam o fată care strălucea, dar de fapt nu era nimic. Mai erau şi cele care îşi vopseau gardul, şi înăuntru… Puteai să intri şi să nu mai ieşi niciodată, dar pentru cei care aveau un instrument mai mare, nu era nici o problemă.

I.I.: Ce aşteptări ai de la Facultatea de Medicină?

A.: Să cunosc mai bine femeile. Femeile au trei funcţii principale: să fie foarte bune în ceea ce fac, să fie conştiente de sine şi să aibă acel ceva, aidoma gheişelor. Adică să stimuleze bărbatul – spiritual şi intelectual – iar fizic doar în ultima instanţă. Pentru că aceea e o comuniune totală, până într-un punct.

I.I.: Am înţeles că ai opta pentru neuro-chirurgie, ori chirurgie plastică. De ce? Care e dragostea ta pentru bisturiu?

A.: O…, el e lung şi subţire, eu sunt mai scund şi mai gras. Dar ne înţelegem, el îmi vine pe mână, eu îl conduc, el taie, el face treaba. E dorit de mulţi şi multe. Pentru neuro-chirurgie locul e strâmt, aia îmi place şi mie. Trebuie să tai o bucăţică mică, satisfacţie totală. La chirurgie plastică, depinde, dacă cobori de gât ai ce lucra. Dacă lucrezi la cap, un pic la nas, un pic la buze,… Dacă îi faci buze frumoase, ea nu ştie că e din grăsimea de pe coapse. Mă înţeleg bine, sper să ne înţelegem bine, depinde cât de bine gâdilă.

I.I.: Cum te vezi peste zece  ani?

A.: În primul rând mă văd la întâlnirea de zece ani, mai ales din partea profesoruilor mă aştept la flori. Când am ajuns la liceu, am crezut că o să fie foarte rău, colegii or să mă iubească,  profesorii or să mă urască,… Dar a fost un succes total. O colegă îmi spunea: Dexter, aşa de bine poţi să suceşti şi pe o parte şi pe alta profesorii…

I.I.: Dexter ai zis?

A.: Da, pentru că nu se mai poartă poreclele lungi, gen Enciclopedie, sau Enciclopedie ambulantă. E mai greu şi, pentru ei, astea-s cuvinte dificile. Aşa că a rămas Dexter. Mi-au zis că la sfârştitul liceului vor fi două petreceri, serenada şi banchetul pe de-o parte, şi a doua, momentul când îţi iei diploma de Bac şi profesorii sărbătoresc şi ei. Depinde şi de ce profesori dai în facultate, sunt unii amuzanţi, care vin cu biciul.

I.I.: E vreo cauză pentru care te-ai sacrifica?

A.: Hmm, eu am vrut să ştiu cum e să ai o relaţie, iar Aristotel mi-a explicat clar. Orice relaţie e bună, atâta timp cât ambele tabere au de câştigat. Atâta vreme cât găseşti oameni ca Alexandru Macedon, cred că merită.

I.I.: Eşti colecţionar?

A.: Da, sunt colecţionar de monede şi timbre. Majoritatea primite de la mama, care le avea de mult timp. Mă întrebam dacă au viaţa lor, pentru că asta mi-ar fi plăcut să fac, să le dau eu viaţă. Şi să crească în ceva.

I.I.: Ai făcut parte din ceva club, grup?

A.: Am fost colaborator la revista liceului, actor în trupa de teatru,… am fost şi elev model.

I.I.: Cum arată o zi din vacanţa ta?

A.: Mă trezesc la 5:30, până la 7 toaleta, un mic dejun interesant, cu multe fructe,… Apoi intru pe wikipedia pentru 2 ore, tastez ceva la întâmplare şi poate să iasă ceva interesant.
Intru pe messenger să vad dacă am mesaje: Nimic, asta e un lucru bun! Apoi iau o carte în mână, acum de exemplu citesc Dr Ruben: Tot ce vrei să ştii despre sex dar ţi-a fost frică să întrebi.
Ultimul capitol a fost Perversiuni sexuale. Adică, n-am ştiut că oamenii pot să-şi facă atâtea lucruri unii altora. Să bagi o mână, să deschizi pumnul şi persoana în poziţia pasivă strigă: Da, îmi place!

I.I.: Cum o să faci faţă când o să ai o problemă… gravă?

A.: De obicei e aşa: ea nu are destulă dragoste, el are prea mult sex, da’ nu face nimic pentru asta. Răspunsul e la mijloc.
El când vrea să o impresioneze, “munceşte” pentru ea; iar ea, dacă e fericită, comunică. De aceea unii bărbaţi au capul-calendar. Ei, dacă ea nu vorbeşte cu tine, va vorbi cu grupul ei de prietene, cu vecinele, mai ales dacă o satisfaci sexual, intelectual şi spiritual. Şi nu ai vrea ca toată lumea să ştie tot ce faceţi.

I.I.: Cât consideri că eşti de auto-ironic?

A.: Întotdeauna îmi place 50%- 50%, aşa că o să zic 40%.

I.I.: Mulţumim.

A.: Distracţie plăcută în conti­nuare.

Sistemul şcolar, universităţile mai apoi, îi tratează ca pe nişte vite şi le ignoră, dacă nu chiar stârpesc definitiv, individualitatea. Piaţa locurilor de muncă e la fel. Un număr într-un şir de numere, forţat să dea socoteală unui alt număr, într-o ierarhie de numere, toate la fel de neimportante.

“Dating-ul”, apoi, la fel. Hi5, messenger, chat, mirc, toate relaţionări virtuale pentru oameni virtuali. Cluburi şi discoteci în­tu­necate, pline de efecte de fum şi pulsări de stroboscoape menite să şteargă chipuri. Combinaţii de numere, la hazard, şi atât.

Vorbeam mai sus de subiecţii investigaţiilor taberei de Dra­ma­turgie a Cotidianului. Primul lucru demn de luat în seamă este tocmai acceptul lor de a deveni subiecţi, care traduce o nevoie de a fi relevant, undeva, pentru cineva.

Noua Generaţie – imponderabilitatea în grup.

Pentru tinerii enoriaşi ai bisericii Noua Generaţie, libertatea primită e una dublă. Pe lângă libertatea religioasă incontestabilă, dobândită după revoluţie, majoritatea pro­venind din cultul penticostal, ei au fost eliberaţi şi de rigorile extrem de restrictive ale acestui cult. Deşi uşurătatea, sau imponderabilitatea, nu presupun superficialitate, aceasta din urmă este, totuşi, un generator important al primelor, iar “NG-iştii” au căzut în capcană. Plasându-şi existenţa în orbita acestei superficiale libertăţi, ei au pierdut tocmai ancorele identitare pe care comunitatea tradiţională li le dădea. Se pot îmbrăca oricum. Cântă, dansează, au proiecţii video şi majorete. Autorizarea devoţiunilor lor nu vine, însă, de la nici o autoritate recognoscibilă şi respectabilă, ci de la alţii asemenea lor. Numere girând numere, fără sens pentru lumea din afară. Asta îi face să plutească.

Dexter, imponderabilitatea izo­lă­rii.

Tânăr inteligent, cu un număr bun pe lista proaspeţilor admişi la facultate, cu un număr la fel de bun în topul elevilor liceului său. Din discursul său transpare un individ sigur pe sine, pe viitorul său. Fals. Obsedat de o mamă anacronică dar extrem de autoritară, fără alte repere decât cele livreşti, Dexter a devenit un monstrişor captiv al unui erotism imaginar patologic. Pasiunea lui e matematica, sau nu e matematica, sunt cărţile, sau sexul, e mama. Sau nu. Oscilează. Pluteşte. E imponderabil.

Andrei, imponderabilitatea sufi­ci­en­ţei.

Andrei e un tânăr scriitor exemplar. De fapt,  e un tânăr dramaturg, cineast, regizor, eseist, poet şi prozator exemplar. E artistul total, geniul absolut fără cusur în genialitate. În lumea lui imaginară, toate aceste lucruri sunt perfect adevărate. Arta este pentru el un viciu, iar el, după cum singur recunoaşte, un mare vicios. A publicat două cărţi: un “roman de eseuri” şi un volum de poezie. E un personaj extrem de ambiţios, cu zeci de proiecte ferme de viitor. Aceste proiecte, însă, sunt toate lipsite de substanţă. Ele se bazează pe o iluzie de relevanţă, pe o suficienţă nejustificabilă şi, într-o oarecare măsură, pe un delir de grandoare.
Andrei e încă foarte tânăr. Până când reperele sale axiologice vor fi supuse unui test real, Andrei va continua să plutească.

E., imponderabilitatea ipocriziei

Spre deosebire de adepţii Noii Generaţii, E. are repere de autorizare profund tradiţionale. Student la Teologie Ortodoxă, potenţial viitor preot, el ar trebui să fie un adevărat exemplu de conştientizare a propriului rol. Ceea ce îl face, însă, pe E. imponderabil, asemeni celorlalţi, este exact ceea ce ar trebui să-l ancoreze: şi anume credinţa. Mai precis spus, lipsa acesteia.

E. nu crede în sistem. Îşi conştientizează rolul de număr, de ro­tiţă impersonală într-un mecanism oa­recare, dar nu face nimic pentru a ieşi, pentru a-şi construi un propriu drum. Pluteşte încotro îl duce cu­ren­tul, fără convingeri, fără curaj. Are pierce, ca să iasă din comun. Şi-l scoate la examene.

Exemplele pot continua. Întrebarea care se iveşte acum este dacă această plutire e dezirabilă sau nu. E o judecată de valori dezbătută de când lumea, căci problema însăşi e veche de când lumea. Pentru oc­ci­dentali, ea este “insuportabilă”, în timp ce pentru orientali ea e un ţel de atins.

Îngrijorător, pentru România, e faptul că această problemă s-a acutizat şi generalizat la “Generaţia X-Men”, ajungând la un nivel de la care începe să pericliteze buna funcţionare a întregii societăţi.

Cazurile de depresie în rândurile tinerilor s-au înmulţit alarmant în ultimii ani, iar odată cu ele şi cazurile de suicid. Dezorientarea existenţială e deopotrivă cauză a şomajului sau instabilităţii profesionale, precum şi a exceselor de muncă din mul­ti­na­ţionale. În lipsa unor modele locale viabile, X-Menilor nu le rămâne decât să-şi acopere uşurătatea cu importuri superficiale. Nu e vorba aici de eterna chestiune a formelor fără fond, departe gândul; ci, mai degrabă, de forme fără conţinut.

Cultura corporatistă prost înţeleasă, contraculturile adoptate peste noapte, prost înţelese şi ele, atitudinea aberantă faţă de educaţie, sex şi bani, toate acestea nu pot umple golurile lăsate de extrem de brutalele schimbări cărora tinerii sunt obligaţi să le facă, singuri, faţă.

Sclavi ai propriei libertăţi, “X-Men & Women” devin tot mai virtuali, tot mai irelevanţi şi tot mai imponderabili.