Argument: Brook re-vizitat „Îl numesc Teatrul Sacru pe scurt, dar ar putea fi numit Teatrul Invizibilului - Făcut Vizibil" Peter Brook1 Unul dintre cele mai consecvente, mai vitaliste-agresive dar şi, paradoxal, mai „mortale" stereotipuri care s-au instalat de aproape un secol în gîndirea teatrală este cel referitor la recuperarea ritualului şi la funcţia acestuia - aparent de substituţie - de prezervare a co­mu­nicării cu sacrul. Un nou (micro)eseu pe această temă pare curată pierdere de vreme, cîtă vreme, ple­cînd de la ceea ce numeam „Ches­ti­onarul Dabija", am glosat destul de amplu asupra subiectului, cu mai bine de un deceniu în urmă2. Şi totuşi, felul în care arată şi azi tea­trul românesc de mainstream, mai ales acela  cu valenţe universalist-exportabile, precum şi felul în care se reconstituie etosul religios la nivelul vieţii de fiecare zi, inclusiv la nivel mediatic, fac tema încă fierbinte şi sensibilă, cel puţin aici, pe aceste meridiane. În plus, eseul de ...

Cântarea cântărilor Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Scenariul dramatic şi Regia de Mihai Măniuţiu după Carl Gustav Jung, Sce­nografia: Valentin Codoiu, Co­re­grafia: Vava Ştefănescu, Dra­ma­turg: Visky András. Distribuția: SULAMITA-SOPHIA - Vava Şte­fă­nescu / Györgyjakab Enikő, BĂTRÂNUL - Senkálszky Endre, MAIMUŢĂ OM - Galló Ernö, FIICE ALE IERUSALIMULUI - Albert Csilla, Boldizsár Emőke, Kató Emőke, Kali Andrea, M. Kántor Melinda, Péter Hilda, Skorván Tünde, Tordai Tekla, Vindis Andrea, PAZNICII METEREZELOR NOPŢII - Balla Szabolcs, Bíró József, Bodolai Balázs, Buzási András, Dimény Áron, Fogarasi Alpár, Hatházi András, Laczkó Vass Róbert, Molnár Levente, Orbán Attila, Salat Lehel, Sinkó Ferenc, Szűcs Ervin, CEI UNŞI CU MIR - Albert Csilla, Bíró József, Bodolai Balázs, Boldizsár Emőke, Fogarasi Alpár, Kató Emőke, Laczkó Vass Róbert, M. Kántor Melinda, Vindis Andrea Interpretare a unui poem, spectacolul nu putea fi altfel decât... poetic. O poezie cu mesaj, ce-i drept, deşi unul destul de criptic. Probabil mulţi au plecat acasă năuci, cu mii de explicaţii posibile ...

When Ceausescu was dead, he was guilty of everything - Corneliu Porumboiu SCAPEGOATING AND ITS USES Brummet differentiates between Burke's theories "of the structure of the rhetorical experience" (the pentad) and "Burke's theories of the functions or process of rhetoric which the pentadic structure enacts". As a "major symbolic form", scapegoating is thus part of the latter category (64). In one of his earliest mentions of the concept, Burke notes that the scapegoat may carry the risk of erroneous interpretation: sometimes people establish a "deceptive linkage" between an event and its supposed cause. Consequently, the "disturbing agency" is mistaken or misnamed ("Permanence", 14). In "Attitudes toward history", he discusses the distinction between "factional" and "universal" scapegoat at the same time making evident that victimage is inextricably linked with the tragic frame (188). The concept is further shaped in "The Philosophy of Literary Form", where Burke is concerned with the rhetorical strategies that frame ...

Dacă, prin absurd, n-ar fi existat Marx, Engels şi Lenin, tot s-ar fi găsit cine să inventeze comunismul. Numele lui? Luis Buñuel. Nu ar fi făcut-o din cine ştie ce mare sete de dreptate socială, nu l-ar fi fript grija pentru lichidarea exploatării omului de către om. Pur şi simplu ar fi făcut-o din spirit de contradicţie. Geniul spaniol este, prin definiţie, ne­bun: Dali, Gaudi, Almodovar intră, într-o formă sau alta, în ca­te­goria creatoare, frumoasă, benignă, a tulburaţilor mintal. Şi nici Bunuel nu iese din acest tipar. Geniul spaniol este fie adîncit în tradiţie, fie ireverenţios. Cale de mijloc nu există. Iar lui Buñuel i se cam rupea de tradiţie. Totuşi, iconoclastul, anti-catolicul, comunistul Luis Bunuel a reuşit performanţa, deloc o­bişnuită pentru un ateu declarat, de a realiza unul din filmele cele mai încărcate de credinţă, Calea Lactee (1968). Alături de provocatorul Belle de jour (1967) acesta constituie apogeul artei cinematografice ...

Pe vârful unui munte sacru, localizat vag pe o insulă("Lotus Island") şi desigur, inaccesibil  muritorilor de rând, "nouă înţelepţi" aşteaptă nemuritori să fie ucişi şi uzurpaţi de către muritorii care, depăşind toate obstacolele puse în calea lor precum într-un parc de distracţii tematic, reuşesc să ajungă la ei. Nu, în film nu se pomeneşte cuvântul Shambala şi cel mai indicat ar fi ca, dat fiind desişul de referinţe culturale  impus spectatorului de bună credinţă,  curios să înţeleagă ce anume vrea de la el acest domn Jodorowsky, să nu se hazardeze în speculaţii ce servesc prea puţin firul epic al filmului. Prin urmare, alţi nouă se pregătesc să-i deposedeze pe nemuritori de nemurirea lor. Aceştia sunt antrenaţi de un personaj care, în ordine  invers cronologică, ia  înfăţişarea personajului Alejandro Jodorowsky - regizorul, invitându-şi cursanţii  să se întoarcă la "the real life", după ce  anterior a fost identificat ca fiind "Alchimistul"(şi ulterior, pe ...

Nimeni nu poate nega faptul că publicul de film a căpătat, în ultima vreme, un apetit remarcabil pentru tot ce e fantasy, eroic şi legendar. De la Stăpânul inelelor încoace, însă, s-a trasat o egalitate între scara ameţitoare şi o abordare „larger than life" a personajelor şi reţeta de succes, modul standard de a face un film de acest fel. Şi sunt foarte multe, de la celebra trilogie a lui J.R.R. Tolkien - via ecranizările recente bazate pe Cronicile din Narnia ale lui C.S. Lewis - pînă la cazul mult-contestatului 300. Aceste filme reuşesc uneori să stâr­nea­scă o gamă de sentimente care par a lipsi din ce în ce mai acut din sfe­ra emoţională contemporană: ide­a­luri de masculinitate nealterată de corectitudinea politică, aspira­ţii efemere spre eroism şi onoare, păstrate într-un anume soi de concret, nu proiectate într-un abstract conceptual neatractiv şi alte câteva asemenea fragmente de nos­talgie reactualizate. Filmele de ...

Par a fi din ce în ce mai puţini artişti care să se înhame la aşa-zise „albume conceptuale". Dacă în rock formula este aproape moartă, era nevoie ca un muzician dintr-o altă sferă să vină şi să demonstreze că abordarea unei culegeri de piese printr‑o viziune integralistă, nein­flu­enţată de rigorile industriei muzicale care cere hituri peste hituri, este în continuare un mod cel puţin viabil de a crea. Patricia Barber este o cântăreaţă de jazz modern, urban, rece şi surprinzător, albastru şi afumat discret cu fum de ţigară şi aburi de Martini băut de oameni singuri. Vocea ei joasă este sigură pe ea şi feminină iar atunci când încearcă s-o înalţe se dizolvă într-un tremur tensionat, imperfect şi minunat. Unele încercări aduc a Laurie Anderson, altele amintesc de a capella-ul halucinant al lui Suzane Vega din Tom's Diner, alte piese sunt animate de un groove patologic, insaţiabil şi pornit pe distrugerea ...