Lake Tahoe (Te acuerdas de Lake Tahoe?) e primul film intrat în competiţia TIFF 2008 şi al doilea film al regizorului mexican Fernando Eimbcke. Plecat din pole position, totuşi Lake Tahoe nu pare să aibă mari speranţe la premiu, deşi publicul s-a îngrămădit să-l vadă, iar coada la casa de bilete era de aproape 50 de metri în afara cinematografului Victoria. Deci... ne-am înghesuit. Dar, din păcate pentru filmul mexicanului, abia dacă a smuls cîteva aplauze întîrziate, cînd publicul deja era pe picior de plecare. De ce? Pentru că a fost pur şi simplu plictisitor, împotmolit într-o reţetă facilă care a sufocat intensitatea pe care i-o putea oferi tema. În încercarea de a da publicului senzaţia de vid, de moarte generală, cadrele fixe şi secvenţele foarte lungi l-au făcut de nedigerat. La fel şi absenţa soundtrack-ului şi jocul stîngaci al tuturor actorilor. Eimbcke ar fi putut cădea în extrema de a face ...

Film aflat în competiţie, Jamil, mergi în pace / Ma salama, Jamil (Danemarca 2008, regia: Omar Shargawi) confirmă un adevăr incomod: arabii sînt un mare popor nefericit şi aflat într-o criză spirituală şi existenţială profundă. Un popor care îşi cauzează nefericire sieşi, dar şi restului lumii. Dacă ne gîndim la 11 septembrie, la realitatea irakiană, la decapitări şi atentate sîngeroase, imaginile din Jamil ne apar extrem de familiare. Şi n-ar trebui să fie. În Danemarca atît de libertină (şi blasfemiatoare a islamului!) tînărul Jamil trăieşte aceeaşi viaţă ca şi un coreligionar din Beirut sau Bagdad: una aflată permanent sub semnul brutalităţii, al cruzimii, al vendetei. E împărţit între un tată tradiţional, care-şi primeşte musafirii ca în kasbah-ul natal şi un fiu cu care nu poate vorbi decît în daneză. Are o soţie dansatoare din buric şi dispreţuită pentru asta. E cetăţean într-o societate în care neînţelegerile nu se rezolvă prin camioane ...

După scurt-metrajul Remember Me? din 2001, de altfel debutul său în film, regizorul şi scenaristul grec Alexis Alexiou iese la înaintare cu lungmetrajul Istoria 52, selecţionat anul acesta în competiţie la Festivalul Internaţional de Film de la Rotterdam. Acolo, Istoria 52 a pierdut în favoarea unui film care se regăseşte şi el între pretendenţii la Trofeul Transilvania 2008 - pro­ducţia daneză Ga med fred Jamil - Ma salama Jamil. Istoria 52 e chiar despre asta, des­pre o „istorie", adică o poveste. O altă poveste cinematografică, ce poa­te să poarte numărul 52, la întîmplare, ca un număr dintr-o infinitate. Cel puţin asta a fost una din­tre „justificările" regizorului, în ca­drul sesiunii de Q&A de după pro­iecţie. Altfel, tot la întîmplare, e numărul apartamentului în care locuieşte personajul principal, Iasonas, în care se va desfăşura toată acţiunea - din film şi din capul eroului. Contrar a ceea ce ar putea deduce unii, filmul nu ...

Un documentar filmat cu mîna tremurată ar avea darul să te scoată din sărite. Shakespeare colţ cu Victor Hugo nu o face. Dar primele cinci minute îţi induc senzaţia că filmul ăsta cu o băbătie blondă şi pedantă o să te adoarmă în timp record. Chit că venerabila trebuie să fi fost o bucăţică bună în vremurile ei de glorie. Şi s-a căsătorit prin reprezentant, cînd pilotul de soţ n-a putut ajunge la propria nuntă. Realizatoarea, cu un frumos nume azteco-mayaş, Yulene Olaizola, a realizat o peliculă (nici măcar peliculă, că e pe video!) despre bunica proprie şi despre servitoarea acesteia. Ei na! îţi spui, asta mai lipsea, un family movie cu parfum de telenovelă. În film e vorba despre Jorge, un tînăr uşor sonat pe care bunicuţa l-a găzduit vreme de opt ani. Un tînăr venit de nicăieri, cu cîteva identităţi şi alte cîteva nume, cu un remarcabil talent la ...

Ultimul film prezentat în competiţia TIFF 2008 şi care, cum era şi de aşteptat nu a prins trenul premiilor, a fost „experimentul" regizoarei americane Anna Biller, Viva. Regizoare e puţin spus, întrucît - la fel ca personajul principal al filmului - Anna Biller nu e numai una, ci un fel de Napoleon al zilelor noastre. Pentru Viva cel puţin a fost şi scenarist, şi scenograf, şi actriţă, şi machior etc. etc. În traducere, filmul e unul de categoria low-budget completat cu posibila obsesie a tinerei cineaste de a controla tot ce se întîmplă pe platou. În cuvintele lui Biller, „cînd eşti atîtea lucruri în acelaşi timp, nu le poţi controla pe toate şi se pot întîmpla lucruri neprevăzute". Ca de exemplu, să te trezeşti cu două organe masculine bălăngănindu-se într-un mod hilar pe umeri sau să transformi o scenă de viol într-una foarte comică doar din cauza unui cap de leu ...

Când făcea Metropolis în 1926, Fritz Lang credea că filmează un SF. Într-o societate a viitorului, metropola urma să fie împărţită în cetăţeni de categoria întâi, bucurându-se de tot confortul şi protejaţi într-o zonă ferită de primejdii, şi restul, plebea, gloata, sărăcimea. A trecut aproape un secol şi zona imaginară din filmul lui Lang a devenit realitate. Se cheamă „bunkerville" - cartierul buncăr. A apărut în SUA, s-a extins în restul lumii, şi în Mexic, drept model de cartier rezidenţial privat, cu străzi private, poliţie privată, infrastructură privată, spaţii publice private (da, da!) protejate de ziduri şi bariere de securitate (private!). Ca regulă, orice locuitor al unui asemenea complex devine un fascist. Locuitorii din La Zona - un ansamblu rezidenţial minunat, curat, amplasat în mijlocul unor favelas din New Mexico, sunt fascişti. Au mentalitatea asediatului, văd în orice străin un duşman şi-l tratează ca atare. Pentru o crimă nedovedită, încep vânătoarea ...

Tot felul de filme pe la TIFF! Lungi, scurte, bune, nebune, să ai de unde alege... Atâta doar că nu apucai să vezi chiar tot - mai mult de patru pe zi nu puteai urmări, rămânând, totuşi, odihnit, lucid, dornic de film. Au fost, însă, unele care te storceau de puteri, de nu mai erai în stare să vezi altceva după ele. Vorbim aici de trei producţii (Doamnele de onoare, Cerul, pământul şi ploaia şi Delta), di­fe­rite ca valoare ca de la cer la pământ; pe care le-am văzut la TIFF în trei zile diferite. Şi asta fiindcă imaginea lor a avut o intensitate atât de pătrunzătoare a semnificaţiei şi un tempo atât de lent, aproape încremenit, încât se amestecau, oarecum, pelicula cu pictura. Hai să vedem, pe rând, ce a propus fiecare din filmele astea, de la poveste la picturalitatea imaginii de care ziceam. Ar fi în, primul rând, Las Meninas ...