“Alaltăieri, privind în farfurie la mormanul de spaghete de bostănei fripţi crocant, ne-am amintit de Marocco, jocul cu beţisoare ascuţite pe care trebuia să le iei din grămadă fără să le atingi pe celelalte. Ceva îmi zice că astăzi jocul ăsta ar fi considerat periculos pentru copii.” CRISTIAN MUNGIU 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile este, mai mult ca orice, o istorie subiectivă a comunismului, spusă din punctul de vedere al oricărui om aparţinător perioade, un fel de legendă urbană: o poveste nefericită şi crudă, trăită de unii, sau de alţii, mai mult sau mai puţin firesc. Ne aflăm în ultima perioadă a comunismului, într-o Românie dezumanizată, nu cu mult înainte de Revoluţia din 1989. Sistemul e totalitar, lupta cu mai marii nici nu-şi are sensul. Şi totuşi, viaţa ta e cea care e pusă în balanţă şi-şi aşteaptă verdictul... În centrul poveştii avem două studente la Politehnică, prietene foarte bune ...

Independenţa României / Restul e tăcere Vremuri Ce frumos era începutul de secol XX... România cunoaşte dezvoltarea pe multiple planuri. Nu toate meritorii, deoarece vîna balcanică moare greu. Atunci, ca şi acum, cîrnăţarii decid şi, din păcate, nu văd dincolo de mormanul de caltaboşi. Atunci, ca şi acum, bugetul culturii se distingea cu lupa. Atunci, dar nu şi acum, se mai găsea cîte un Leon Popescu, mare moşier şi apropitar, care să intre în rolul lui Mecena. Pe lîngă afaceri, girează proiecte numite astăzi pompos „de management cultural”. Importă pe cheltuială proprie cele mai moderne instalaţii scenice pentru Teatrul Liric, al cărui proprietar şi finanţator era. Aduce un laborator cinematografic nedepăşit nici în anii ’20-’30. Fără acest mare şnapan (căci a fost! Iar colaborarea s-a terminat cu proces şi scandal), echipa Aristide Demetriade-Petre Liciu-Constantin Nottara-Grigore Brezeanu, iniţiatorii filmului Independenţa României, în 1910, ar fi avut de aşteptat mult şi bine. 19 ani ...

The Birthday Party ± Nick Cave & The Bad Seeds = Grinderman La începutul carierei, pe la sfîrşitul anilor ’70, Nick Cave primea deja recenzii care spuneau despre stilul său vocal că este „mai înfricoşător decît Alfred Hitchcock şi John Cale”. The Birthday Party era o trupă cu un sound ca un ritual păgîn, un fel de fiinţă fără îndoială cerebrală care reuşea totodată să sune haotic şi visceral. Din Australia la Londra şi mai apoi în Berlinul de Vest, colaborînd o vreme cu membrii ai trupei Einstürzende Neubauten, Nick Cave şi The Birthday Party s-au găsit în situaţia tipică unor muzicieni cu un limbaj situat în acelaşi timp la mijlocul zeitgeist-ului şi la periferia mainstream-ului – ascultaţi de un public restrîns, format în cea mai mare parte din alţi muzicieni, gata să preia parte din spiritul abraziv şi abisal al trupei şi să-l dilueze pentru un public mai larg. The Velvet ...

Sau despre experienţă şi de(z)amăgiri Nu am să mă apuc să muşc mîna care m-a hrănit, însă nu îmi voi permite să vorbesc cu entuziasm despre experienţa de „lucru” de Art Scenico. Art Scenico (http://www.artscenico.de/) fiind o companie de teatru din Dortmund, cu ajutorul căreia am avut o experienţă de trei luni pe meleaguri nemţeşti. Rolf Dennemann, directorul companiei, este un om de teatru (actor şi regizor de teatru, dar şi de film) ce conduce „afacerea” de ani buni, cu ajutorul lui Kerstin Ortmeier şi Matthias Hecht, precum şi cu ajutorul unor studenţi de la Universitatea din Bochum printre care merită amintită prietena noastră din Taiwan, Yi-Chun Chen: una din persoanele dragi cu care am reuşit să facem paralele foarte pertinente între România ex-comunistă şi Taiwan-ul anilor trecuţi. Dar înapoi la modul de lucru nemţesc. Care este de fapt ideea cu pregătirea spectacolelor independente de teatru? Art Scenico nu are actori, nu ...

Pe-atunci, un blog entuziast... „Scriu din oraşul Dortmund, în Germania; am ajuns aici acum trei zile şi impresiile care se formează în mintea mea sînt atît de multe şi de aşa natură încît deja detectez o dilemă de rezolvat – o dilemă amplă, la analiza căreia acest blog va încerca să contribuie. Nu ştiu încă să o formulez mulţumitor fiindcă ea ţine pe de o parte de modul specific în care se face teatru în România, de mentalitatea care provoacă limitele şi angoasele şi pseudo-crizele de care ne tot lovim în săli, de aparenta lipsă de resurse care stoarce vlaga şi puterile artiştilor; iar pe de altă parte, aici în Germania, de o manieră total diferită de a vedea teatrul şi valenţele sale ultramoderne. Siguranţa financiară nu este mai grozavă decît la noi. Pentru regizorii independenţi este foarte greu să găsească actori dispuşi să joace, sistemul de casting încercînd să-l emuleze ...

Acest articol este o sinteză a câtorva idei dezbătute în studiul: L’Acteur dans le théâtre virtuel. Jeu théâtral et fi lmique dans les projets virtuels de Mark Reaney : The Adding Machine et Wings, realizat pornind de la problematica abordată în trei interviuri inedite, luate în februarie 2007 membrilor echipei creatoare a celor două spectacole : Ron Willis, regizor, Lance Gharavi, asistent de regie şi operator pe calculator, Jenny Nichols, actriţă. Fragmente din cele trei interviuri sunt atasate la finalul articolului Singura noastră şansă de a juca mai bine decît maşinile în această eră a maşinilor este să devenim o maşină. Robert WILSON Uneori am folosit tehnologia pentru a deforma imaginea interpretului. Dar poate imaginea fusese deja deformată prin juxtapunerea corpului viu al actorului alături de o lume virtuală. Alteritatea, naturile străine ale celor două dimensiuni au infl uenţat punctul nostru de vedere asupra fi ecăreia din cele două, sau poate chiar punctul de vedere al actorului asupra ...

Teatrul Naţional din Cluj: DON JUAN ÎN SOHO, de Patrick Marber. Un spectacol de Andrei Şerban. Decor: Adriana Grand. Distribuţia: Cornel Răileanu, Ionuţ Caras, Cristian Grosu/ Iulius Iorga, Ofelia Popii, Adrian Cucu, Ramona Dumitrean, Patricia Boaru, Dan Chiorean, Andreea Gavriliu, Petre Băcioiu Nu mai sînt Don Juani ca pe vremuri. Dar nici pe vremuri nu erau DJ-i ca acum. Acum Don Juan se numeşte DJ. Logic. Economiseşti timp. Time is money. Şi decorul costă money. Chiar dacă e format din pitici. Fiecare creier cu piticii lui. Piticii lui DJ nu sunt discurile, ci femeile. Mai ales femeile înalte. Femeile, înalte sau pitice, trebuie căutate. Spuneau vecinii de la nord ai lui Don Juan: „cherchez la femme”. Vecinii de peste Canal nu ziceau, scriau. Ce scriau? Piese de teatru scriau. Cuvinte potrivite. Potrivite de pus pe pereţi. Ca decor. Mereu ne întoarcem la decor. Deci la bani. Materialul primează asupra spiritualului, fuck! Un ...