În goana noastră după „tipologi” în cadrul Generaţiei X-Man/Woman (tânăra societate „mutantă” ce cuprinde o multitudine de forme şi atitudini) am stat de vorbă cu un tânăr ce poate fi cheia uşii multicolore pe care dorim s-o deschidem. Şi iată-l:

Plouă. Suntem în maşină. În mijlocul drumului un tânăr, cu glugă pe cap. Pare că vrea să oprească maşina. De fapt pe el îl căutăm pe strada aceea obscură. Urcă în faţă unde cunoaşte şoferul.

- Bag pula în ea de Poliţie că de ei mă feresc! Vede o fată în maşină, are un moment de ezitare.

- Fetele‚ care’ le cunosc eu sunt obişnuite cu expresiile astea, chiar ele le folosesc. Toţi vrem să fie relaxat. Avem nevoie de el şi de confesunile lui.

- Stai calm, e OK. Pula, pizda, futai-de ce să ne ferim? Înconjurăm micul oraş de 3 ori, nu ştim unde să stăm să povestim, nu are încredere, e sceptic. Îi propunem, pentru a se calma şi a căpăta încredere, să-i dăm datele de pe un buletin. Atunci se relaxează cât de cât. Întrebăm ce e cu frica asta faţă de Poliţie. Spune că are un regret. Care?

- Ieşeam de la discotecă, beat şi am bătut pe stradă un tip.

Imposibil! Zicem că trebuie sa fi făcut tipul ăla ceva.

- Aaaaa, nu. Mi-a venit nebunia la cap. Şi l-am bătut. Acum regret. Am stat 2 ani prin tribunale, şi i-am platit la sfârşit 60 de milioane.

Regretul e oare pentru bani? timp? sau faptă? Apoi continuă:

- Acum nu mai fac eu din astea cu mâna mea. Dau un telefon, vine un tip, îl bate pe ăla de m-a supărat, scoate cuţitu şi-l sperie bine.

Alege,cu greu,un local puţin populat şi pe al cărui patron îl cunoaşte. Unde o să se simtă în siguranţă.

- Dacă e o problemă dau un telefon şi se rezolvă, apar băieţii.

Coborâm lângă o biserică, îşi face cruce.

- Da, sunt credincios, merg la biserică, mă rog. Am principii solide.

La terasă bea Cola, nu fumează. Deci un tânăr care nu e schimbat de societate?

Despre prieteni

- Sunt mulţi care au facut pârnaie. Acum o săptămână a ieşit unu’ dintre ei. Şi mergem într-un local unde începe o bătaie la un moment dat. Nu cunoştea pe nimeni, da’s-a băgat imediat. Atâta ură avea în el strânsă, că nu a putut să stea pe margine.

Ce se poate face în oraşul ăsta?

- Nu mare lucru. Ieşim în oraş să ne distrăm, numai că aici nu e nimic nou. Toţi oamenii se cunosc. Prietenii mei au maşină. Am făcut şi accidente cu ei, ne-am rostogolit. Eu n-am permis. Mi-a promis tata că, dacă fac şcoala de şoferi, îmi ia maşină. Oricum, dacă eu acum dau un telefon şi zic „hai, bă, să mergem la discotecă în alt oraş”, or sa vină. Mai mergem şi la cabanele lor, pe nu ştiu unde, prin munţi. Ne distrăm, luăm fete, nebunie, frate.

Fete, viaţă sexuală

- Am o prietenă de un an, aşa…stabilă. Da eu mai am încă douăzeci cu care mă întalesc şi pe care le plătesc. Şi apoi, dacă o tipă îţi face cu ochiu, ce, eşti prost să nu te duci cu ea? Aaaaa, dacă prietena mea m-ar înşela aş turba. Şi apoi, de unde ştiu că nu e aşa? Decât sa fiu eu ăla fraier, mai bine mă întâlnesc cu alte fete, ca să fiu sigur. Cu prietenii mei niciodată nu m-am certat de la o fată. Ce? Pentru o curvă? Mai sunt atâtea! Îşi alege un interlocutor cu care să vorbească. Se agită, încearcă să-i atragă atenţia şi să-i câştige încrederea. S-au schimbat rolurile? Cine pe cine convinge? Se mai pierde, ne mai pierde, dar încearcă să fie, pe cât posibil, coerent.

Protejat

- O, clar. Păi ce?!…să fac de la una din astea ceva boală? Aş omorî-o dacă ar fi aşa! Aici de fete faci rost prin relaţii, nu stau la colţ de stradă. Da’ nu-s din alea de lux, numai că se feresc de Poliţie. Eu n-am dat niciodată într-o fată. Mai sunt din ăştia, de le bat. Eu nu, mai bine le zic „curvă” şi umplu oraşu’ de bârfe, de nu mai iese ea în oraş de ruşine. Da’să dau în ele- nu, am principii, ce naiba?

Părinţii

- Tata e cunoscut în oraş, eu l-am făcut de ruşine, că s-au umplut ziarele cu numele lui când eu aveam procesul. Şi el e apreciat aici în oraş, îl ştie lumea. E om de cultură şi politică. Nu vorbeşte aproape nimic de mama, doar trecător aminteşte de ea.

Bani

- Mi-e ruşine să le mai cer alor mei când ies în oraş, că-s deja mare. Aşa că mă descurc eu cum pot. Fac nişte combinaţii, câştig bine. Păi ne ştie deja lumea, ne cheamă când au nevoie. Am făcut de curând o recuperare. Ne-a chemat un ţigan să-i aducem fata înapoi, că plecase soţia cu ea, da’ copilul era pe numele lui. Şi am mers mai multe maşini şi am luat fata de la ţară, unde era. Şi am luat pe asta 500 de euro. Ăştia au cei mai mulţi bani.

Timp liber

- Merg la meciuri, ne mai batem, ne încurajăm. Păi şi în Bucureşti am cunoştinţe, cu fotbalu’. Când o să merg eu acolo, am oameni cu care să mă întâlnesc, nu sunt eu singur nicăieri: peste tot am relaţii. Uite, peste o săptămână sunt naş la o nuntă în Cluj. Şi acum am făcut nişte combinaţii, ca să am şi eu să le duc un ban, să mai dai şi la lăutarii de la nuntă.

Apropo-muzică

- Păi ascult orice. Adică şi manele şi hip-hop, da’ cel mai mult îmi plac lăutarii. Numa’din aştia, rockeri nu- mi plac mie. Da noi nu avem nimic cu ei, ei au ceva cu noi, nu ştiu de ce. Ne mai luăm de ei pe stradă, de fetele lor, mai râdem de ei. Şi nici ăia cu creste, punkerii, nu-mi plac. Da’ punkeri nici nu-s la noi în oraş. Oricum, ştii ce? Ăştia, cei mai mulţi, ştiu ei ce păţesc. Ajung în închisoare, că ăştia consumă droguri, nebunii d-ălea.

Şcoală

- Am 19 ani, da’ încă n-am terminat liceul, dacă am rămas repetent…Da’nu se leagă învăţătura de mine, nu, nu… Eu nu pot să învăţ. N-am ce să fac. Nu pot şi gata. Ce? Să mă oblige? O să mă descurc eu, nu-mi fac probleme.

Internet

- Nu stau eu pe messenger şi din alea, mai bine merg cu fraţii mei cu maşina, sau să vorbim cu nişte bagaboante, aşa…să ne întâlnim. Ştiu şi eu de tineri de-şi strică ochii şi timpu’ cu asta, stau la net zile întregi, da’ pe mine nu mă interesează. Şi nici nu se fac bani din asta.

Viitor

- Păi,… o să plec de aici. O să merg la Bucureşti, să fac facultatea, poate jurnalistică, eu ştiu? Sau ceva ştiinţe economice, că io-s cu afacerile. M-am mai maturizat acum, nu mai bat, aşa, lumea pe stradă, ca mai demult. Am mai crescut şi eu, gândesc înainte să dau. Şi, de cele mai multe ori, chem pe altcineva să-l bată pe ăla. Şi,… o să ma însor, o să fac neapărat un băiat, să-l cresc eu cum trebuie, să fie şmecher. Fac o sută de fete până fac un băiat al meu!

Dintr-odată, se ridică de la masă şi spune celui ce are maşina să-l ducă până undeva. Nu ştim ce se întâmplă, dacă o să cheme pe cineva sau o să plece. Poate s-a speriat de ce am întrebat noi. Sau, mai degrabă, pare misterios dacă ascunde ceva. Suntem sunaţi peste cinci minute. Hai în parcare ! Ni se pregăteşte ceva? ne întrebăm. Acolo, nimic. Fiasco? Îşi ia la revedere şi alte urări. De parcă o să ne mai întâlnim.

- Da, da… ne-a făcut plăcere să stăm de vorbă cu tine. Am învăţat multe…

Mituri, legende, basme urbane, „umflat în pene”, doar pentru că se simţea în atenţia altor doi tineri, poate diferiţi în raport cu cunoştinţele lui. Sau adevăr piperat cu puţină imaginaţie şi spontaneitate? Oricum ar fi , poate, e unul dintre cei mai reprezentativi mutanţi ai noii generaţii.

În ceea ce ne priveşte, a fost un fel de „hardcore trip”, într-o lume care, iată, pe unii îi caracterizează: se simt în ea ca peştele în apă.

Nu am putut verifica ce şi cât e real din cele spuse mai sus. Minciună sau adevăr? La fel cum acest text poate fi unul de ficţiune. Sau nu…?

Eu în semestrul al doilea am fost plecată cu o bursă, Erasmus, în Portugalia şi am cunoscut studenţi din diferite ţări, m-am simţit foarte bine, chiar simt că m-am îmbogăţit sufleteşte, spiritual şi intelectual. Îmi părea rău că s-a terminat şi duceam dorul; am aflat de festivalul ăsta şi am zis: „De ce să nu aplic?”

Cum au fost lunile petrecute în Portugalia?

Eu am fost în sudul Portugaliei, în Faro, a fost foarte bine, nu mă aşteptam să fie aşa bine. Zicea un scriitor, Kundera, că trăieşti drama înstrăinatului într-o altă ţară, că nu mai ai o plasă de siguranţă. Eu eram în Iaşi, nu aveam rude, cunoştinţe, prietenii mei erau în alt campus, dar aveai ca plasă de siguranţă limba ta. Ei, dar nu a fost chiar aşa cum zicea Kundera. Chiar m-am adaptat şi mi-am făcut prieteni din mai multe ţări.

Spuneai că te-ai adaptat destul de repede. Eşti o persoană căreia îi place să socializeze?

Nu chiar. Nu mă consider foarte sociabilă, mai degrabă sunt o persoană timidă, încerc să-mi „tratez” timiditatea, dar faptul că eram într-o ţară străină, nu mă cunoştea nimeni… Eu am şi,… nu ştiu,… prejudecăţi, datorită faptului că vin din România. Am întâlnit foarte mulţi români în Faro şi din câte am înţeles nu aveau o reputaţie prea bună. Nişte români i-au furat bagajul unei fete care venise şi ea cu bursă acolo, şi i-au cerut bani pentru a-l înapoia. Dar ea, fată deşteaptă, a anunţat poliţia şi i-a prins. E cam aiurea. Ajungi într-o ţară străină şi eşti furată tot de conaţionalii tăi.

Revenind la prietenii pe care ţi i-ai făcut în Portugalia: mai ţii legătura cu ei?

Da, stăteam în acelaşi cămin. Am făcut un blog. Fiecare duce dorul Portugaliei, ne gândim ce bine ne simţeam şi acum acasă totul e aşa deprimant. Eu una am pierdut legătura cu câţiva prieteni, nu ne-am văzut timp de cinci luni. M-am schimbat, pot zice că m-am schimbat în bine. Adică, dacă nu te schimbi, asta înseamnă că nu evoluezi.

Ce schimbări ai observat la tine?

Am devenit mai încrezătoare în mine şi nu mai am prejudecăţile pe care le aveam; mă simt mai bine în propria piele, nu-mi mai pasă aşa mult ce zice lumea din jur,… Lumea, adică cei care zic lucruri rele despre mine. Chiar nu-mi mai pasă. Pe de altă parte, am devenit mai realistă, în sensul că eu sunt o persoană foarte optimistă şi văd faţa bună a lucrurilor; dar acum mă simt aşa,…cum să zic eu,… mai activă; adică atâtea lucruri avem de schimbat în ţara aceasta, până să ajungem în ţările din Vest.

Era un sondaj în care se zicea că România are nevoie de cincizeci de ani ca să ajungă în ţările din Vest. Râdeam cu un bulgar pe tema asta, el mă consola spunând că Bulgaria are nevoie de o sută de ani. Ei da, na, nu-s genul care să se consoleze cu gândul că şi capra vecinului e bolnavă! M-am schimbat, în sensul că vreau să încep să activez într-o asociaţie ecologică, şi aş vrea să-mi deschid o afacere pe partea asta cu ecologia, reciclarea. Sper să-mi reuşească.

Ecologia se numără printre interesele tale?

Acum este mai conturat scopul meu, să zic. Eu aveam şi am ca vis să deschid o afacere la mine în orăşel şi să atrag forţa de muncă de acolo. Bine, când eram în liceu, eu vroiam să mă fac medic, să ajut oamenii, dar mi-am dat seama că Medicina nu este o facultate rentabilă, că stai ani de zile şi-i petreci învăţând şi ai un cabinet ordinar, şi scrii reţete… Dar n-ai legătura aia,… bine… o au psihologii. Eu vroiam să mă fac medic de familie, că nu mă vedeam chirurg, să zic…

Când ţi-ai schimbat decizia?

Cred că eram în clasa a XI-a, când vecina bunicii era bolnavă de diabet şi era paralizată la pat. Bunica mă trimitea cu prăjituri la ea, şi eu făceam tot posibilul ca să nu o văd: pentru că nu suportam ideea ca o persoană care era înainte foarte vioaie şi activă, acum este imobilizată la pat şi, practic, nimeni nu poate s-o ajute. Adică pur şi simplu stai aşa şi aştepţi sfârşitul.

Până la urmă ce facultate ai ales să urmezi?

Economie, Finanţe-Bănci, dar nu doresc să lucrez într-o bancă. Pentru că este o meserie foarte plictisitoare şi nu ajungi decât să pui cinci întrebări pe zi. Bine, ai asigurată o anumită situaţie financiară şi cu situaţia fi- nanciară îţi asiguri un anumit nivel de trai. Îţi permiţi o căsuţă faină, maşină, concedii în străinătate,… Dar eu cred că pot să-mi găsesc o slujbă care să-mi şi placă şi să am o situaţie financiară asigurată. Nu cred că am făcut o alegere greşită urmând Facultatea de Economie.

Spune-mi care sunt hobby-urile tale.

Îmi place să citesc, să absorb cât mai multe informaţii, să ştiu cât mai multe lucruri, din toate domeniile… Şi, cum zicea un psiholog: ca să fii fericit trebuie să ai în echilibru următoarele patru lucruri: cunoaştere, afectivitate, voinţă şi…. Nu mai ştiu care era al patrulea. Ei, unul din ele este cunoaşterea, şi mă simt foarte bine când descopăr lucruri noi.

Consideri Internetul o cale de acces către cunoaştere?

Ah, sigur. Păi eu locuiesc într-un orăşel foarte mic şi sunt doar trei utilizatori de Internet. Am făcut tot posibilul să am Internet cât stau acasă şi-l am de trei zile. N-am reuşit să mă dezlipesc de calculator, că aveam nevoie să comunic, să caut diferite chestii. Mă consider o persoană dependentă de Internet.

Messengerul îl foloseşti?

Da, încerc să nu-mi ocupe prea mult timp.. În ultimul timp intru pe invisible pentru că mă „atacă” mai mulţi prieteni, dar nu apuci să comunici prea multe lucruri pe messenger. Mai mult pierzi timpul. Alta e cand te întâlneşti cu prietenii şi vorbeşti pe îndelete.

Crezi că nu e o comunicare adevărată?

Nu, nu e.

Cum arată camera ta?

Păi, într-un apartament cu trei camere, camera mea e aşa simplă, mică, foarte călduroasă, cu ceea ce trebuie să aibă orice cameră: pat, dulap, calculatorul,… Aveam televizor înainte, dar l-au mutat ai mei. E şi bibliotecă.

Ce se găseşte în biblioteca ta?

Cărţi, de la manuale de liceu până la colecţia Cotidianului; şi cărţi în limba portugheză…dicţionare de italiană, spaniolă, portugheză, franceză, engleză, dicţionar de medicină şi biologie.

Ce preferinţe ai în materie de citit?

Ca orice tânără, de douăzeci şi doi de ani, presupun. Citesc romane de dragoste şi nu numai, romane sociale. Ultima carte pe care am citit-o e Lumea Sofiei de la colecţia Cotidianului. Hmm…ca autor preferat îl am pe Ionel Teodoreanu. Chiar ieri am vizitat Peştera Muierilor, unde s-a filmat unul din episoadele cu „Cireşarii“, cartea copilăriei mele, am citit-o de trei ori, toate cele cinci volume. Vreau să citesc Henry Miller, Primăvara neagră, este o carte pe care mi-a recomandat-o o prietenă.

Dar în ceea ce priveşte muzica?

Ca formaţie preferată am U2. Acum sunt fană a muzicii portugheze. Ascult toate genurile, depinde de starea sufletească şi sunt mereu deschisă noului. Îmi place Nirvana, Kurt Cobain…

La biserică mergi?

Da, dar nu aşa des cum aş vrea.

Şi mergi singură?

Fie merg cu colegele de cameră de la cămin, fie cu o bună prietenă, cu o vecină, sau cu bunica.

Cu părinţii nu?

Cu părinţii nu prea, pentru că eu prefer să merg la o biserică care e mai departe de locul de unde stau. Şi ai mei merg la biserica din centru, care e mai aproape de noi. Eu prefer să merg la cealaltă biserică, pentru că acolo e duhovnicul meu şi e mai micuţă biserica şi mă simt mai bine, vorbesc cu părintele după slujbă, mai cer sfaturi.

De ce mergi la biserică?

Pentru că simt aşa, o conexiune, am parcă mai mult timp să mă gândesc la problemele mele, să mă rog pentru cei la care ţin; şi simt, de exemplu, la biserica la care merg, simt spiritul locului foarte puternic. De asta sunt bisericile lăcaşul lui Dumnezeu. Uneori intru în biserică şi-mi dau lacrimile. Ieri, când am fost la mănăstirea Polovraci, mă întrebau ceilalţi ce mi-a plăcut din ce-am vizitat. Dar la mănăstire nu te duci ca să vizitezi, ea e pentru altceva.

Te consideri o persoană introvertită sau extrovertită?

Introvertită, pentru că m-am născut în prima decadă a Balanţei…nu ştiu. Nu am stat să mă gândesc la asta. Pentru că am fost singură la părinţi şi alintată şi toată atenţia era concentrată asupra mea. Nu prea am stat eu să mă analizez aici. Dar am încercat să mă tratez cât de cât, să fiu prietenoasă, să cunosc persoane noi…Dar nu este o chestie pe care o pot schimba. Nu m-am schimbat în douăzeci şi doi de ani, deci nu o să mă schimb nici de acum încolo; şi-mi place mai mult aşa. Adică, de ce să vorbesc cu toată lumea, să port discuţii superficiale?

Ai un prieten?

Asta e una din întrebările alea care se tot pun: „Ai prieten? Iei pastile? De ce eşti tristă?” Nu, nu am.

Există un motiv ?

Păi…am avut un prieten în anul I, noi ne cunoşteam din clasa a 8-a… Şi cred că a fost singurul băiat cu care am avut acea conexiune, acea legătură specială… Şi ne-am despărţit. Nu ştiu motivul nici acum. Adică, am mai ieşit cu alţi băieţi, dar de dragul prietenelor mele, care nu au o viată personală chiar aşa de împlinită şi probabil s-ar fi simţit mai fericite să mă vadă pe mine ieşind cu alţi băieţi. Şi mi-au aranjat tot felul de întâlniri, vorbeau pe messenger cu băieţi în numele meu; şi mă trezeam că am întâlnire cu un băiat şi se presupunea că eu ştiu multe lucruri despre el, dar el rămânea aşa mască când mă întreba: “Dar cum, nu ştii la ce facultate sunt?” „Ah, da, eşti la Poli.” Iar el: „Nu, la Drept.” „Ah, da, oops!” Chiar a fost jenantă întâlnirea. Dar nu intru în panică. Am, zic eu, tot timpul din lume. Mai am prietene care sunt panicate şi vor să aibă cât mai repede un prieten, că mai au un an de facultate şi vor prieten. Şi, cum e moda, termin facultatea, mă căsătoresc, îmi iau un job…Care e cuvântul? Mă realizez! Da, mă realizez.

Cu părinţii cum te înţelegi?

Bine, zic eu. Îi sun în fiecare zi, ca să ştiu că nu mă mai sună ei, ca să nu intre în panică pentru că nu răspund la telefon. Acum mă înţeleg mai bine, când eram în liceu nu prea mă înţelegeam cu ei.

De ce?

Nu ştiu. Eu am fost în general un copil cuminte. Cu mama nu prea mă înţelegeam. Ea e tipul sangvinic, vorbeşte tare şi se enervează din orice lucru mărunt. Eu încerc să nu fiu aşa, vorbesc încet, sunt relaxată şi iau mereu partea bună a lucrurilor, doar pentru că mama mea e opusul meu.

Şi cu tatăl tău cum te înţelegi?

Cu tata foarte bine, de mică încercam să-i dau sfaturi, să-i zic ce cadou să-i ia mamei, să-i facă o surpriză, să-i pregătească cina, chestii din astea. Mă înţeleg bine cu tata. Toată lumea zice că seamăn cu tata şi îl văd ca pe un prieten. Nu prea ştie el să folosească calculatorul şi Internetul, urmează un training cu mine. Sper să scap cât mai repede, că deja îmi scoate peri albi.

De el te simţi mai apropiată decât de mama ta?

Nu, cred că mai degrabă de mama, pentru că ea are telefon mobil. Dacă tata ar fi avut telefon, cu el aş fi vorbit mai des.

Da, dar te deschizi mai uşor faţă de mama ta?

Da, da.

Bănuiesc că există totuşi şi conflicte în familia voastră, ca în orice familie. Care ar fi cauza acestor conflicte?

Pai, una ar fi recentă: faptul că am venit la acest festival şi, cum tocmai m-am întors din Portugalia, ai mei nu prea erau încântaţi. Că de abia am venit şi vroiau să mai stau cu ei. Să mai stau puţin pe acasă, că începe facultatea şi după aceea o să termin şi cine ştie pe unde o să mai fiu. Dar le-am zis că puii trebuie să zboare, să aibă parte de cât mai multă experienţă; şi că acasă nu prea am ce face. E foarte monotonă viaţa la mine în orăşel.

Te plictiseşti acolo?

Da, în sensul că nu prea este viaţă socială. Adică, dacă ies, cred că am vreo căţiva prieteni, vreo trei zeci, nu trebuie să-i număr. Cu ei ies mai des în băruleţele care sunt acolo, unele arată mai bine, altele mai jalnice. La unele se ascultă manele, la unele muzică uşoară, de pe vremea când erau ai mei mai tineri.

Despre ce orăşel e vorba?

Oraşelul unde a învăţat Creangă şi unde a fost Creangă şi a dărâmat casa Irinucăi şi a omorât cele două capre râioase. Broşteni.

Cum te vezi peste 10 ani?

Căsătorită, cu un copil…nu ştiu dacă la bloc sau într-o căsuţă mică.

Şi din punct de vedere profesional?

Profesional…hm…sper să-mi reuşească visele…nu ştiu…of, e grea întrebarea asta.

Multumesc pentru interviu.

Cu plăcere. Vai, m-a vampirizat interviul ăsta!

Beyoglu Anadolu Lisesi aşa se numeşte cimitirul tinereţii lui Răzvan Furdui. Dacă e să-l asculţi, lucrurile nu stau chiar aşa. Osmanii n-au făcut nazuri şi l-au primit rapid între ei. „Turcii sînt foarte prietenoşi, dacă eşti de bun simţ”. S-a obişnuit şi cu uniforma, cu cravata neapărat strînsă pe gît, cu imnul Turciei cîntat în fi- ecare dimineaţă, în faţa steagului. Raţionalizează fără complexe situaţia: „şi noi avem reguli de conduită. Numai că la noi nu se respectă şi nimeni nu e sancţionat”. Ce i-a plăcut la Lisesi? „ Nimeni nu venea cu maşina la liceu, să se dea mare. Şi am avut colegi ai căror taţi aveau elicopter”.

Serenissima agie Turcii îi respectă foarte mult pe poliţişti. Iar poliţiştii îi respectă pe străini. Sînt amabili, ba chiar serviabili. Răzvan a simţit respectul lor pe propria piele. A rătăcit drumul spre un concert. Nişte poliţişti întîlniţi pe drum (patru-n două motociclete) s-au oferit să-l ghideze pînă acolo. Iar cînd nu s-au mai descurcat nici ei, au oprit circulaţia pe autostradă, ca să le permită să ajungă la destinaţie. A vrut să le dea un pachet de ţigări drept mulţumire. Poliţiştii n-au primit. „La turci, jobul de poliţist e unul de statut. Oamenii se fac poliţişti numai ca să fie poliţişti”. Dar bancuri cu poliţişti au? Răspunsul vine după o clipă de gîndire. „Turcii nu prea au bancuri”.

Ce nu mai au turcii „Păi, logică”. În Istanbul, multe rînduieli sînt absurde. Părinţii îşi trimit odraslele la şcoli de meditaţie. Nu învaţă nimic în plus, dar părinţii se simt bine pentru că plătesc. Şi ce nu mai au turcii? „La alte popoare e greu să găseşti o fată urîtă. La turci e invers”. Nici netul nu e cine ştie ce. „Au decît modem, n-au fibră optică”. N-au nici Crăciun, ceea ce nu-i tocmai OK, pentru că se face şcoală.

Preferinţe de X-pat Cînd ajungem la computer, fără să vreau, deschid o poartă spre un alt univers. Unul despre care, personal, habar n-am şi care-mi sună a chineză. „Shooter”, „plot”, „role play game”, The Battle of Middleearth I & II, World of Warcraft, Call of Duty, Oblivion de la 1 la 4, toate îmi sună absolut superb şi fără nici un înţeles. Pricep că e vorba de strategie şi cît de importantă e coordonarea diferitelor figuri. Nu mă pot opri să nu mă gîndesc la acest nou tip de public, un consumator al unor noi forme estetice, pentru care, spre exemplu, va conta foarte mult nu numai jocul în sine, ci şi design-ul figurilor umane care-l populează. Alte preferinţe? Muzica: Electro, Trance, Minimal, Tehno. Şi televiziunea? „Nu-mi place, e o pierdere de vreme. Mai mult îmi plac unele reclame. Dacă nu eşti vrăjit de poantă, reclama nu-i bună”.

Mesia laic În Turcia, Răzvan a învăţat despre Attatürk. Ştie tot felul de poveşti despre Kemal. După o victorie împotriva grecilor, Mustafa Kemal a fost invitat să calce pe steagurile învinşilor. Cînd a înţeles ce urma, s-a făcut roşu de furie. Le-a spus gazdelor sale: „dacă am învins, nu înseamnă că trebuie să ne purtăm înjositor!”. Şi a părăsit sărbătoarea. Răzvan a repetat principiile lui Attatürk în toţi anii de liceu, semestru după semestru. Ştie că sînt cam şapte, dar nu-şi aminteşte decît două: laicitatea şi libertatea. Şi pe bună dreptate. „Nu m-am turcit. Eu sînt cu românii. Îmi place mai mult aici, în România, decît în alte ţări. Chiar dacă aş vrea să vizitez cîte o altă ţară în fiecare lună…”

Religia „Eu nu sînt credincios. Singurul lucru pe care-l accept e o civilizaţie superioară nouă. Dar nu există cineva care ne conduce de sus”. Şi cei care cred? „Săracii cred mai profund în divinitate pentru că au nevoie mai multă, de mai multe lucruri. Cel care le are pe toate nu crede”.

Despre Generaţia X „Am auzit în tabără cum vorbeau despre Generaţia X. Dar nu se gîndesc cum erau ei cînd erau tineri. Sîntem foarte des criticaţi de cei bătrîni, că schimbăm graniţele. Dar nu se gîndesc că şi ei, la rîndul lor, erau altfel decît părinţii lor. Dacă nu te schimbi, rămîi pe loc. Dacă te schimbi, avansezi. Voi, în tabără, îi băgaţi în aceeaşi oală pe toţi, deşi sîntem mai multe generaţii X, foarte diferite. O să vedeţi atîta diferenţă că puteţi scrie un roman! Nu sîntem clone, fiecare are ceva aparte în el.”

România şi oficialii ei se plîng că generaţia de azi (oricare ar fi ea) nu mai face sport. Orele de educaţie fi zică sînt puţine şi mai mult decît pasibile de chiul. „Copiii noştri stau toată ziua în faţa calculatorului! Se anchilozează! Ce se întîmplă cu sănătatea minţii, cînd corpul nu e sănătos?” Dar mai sînt şi unii care-şi exersează fizicul. De pildă, Florin Rotaru din Tîrgu-Jiu. Cîtă sănătate duce creierul unui baschetbalist de performanţă şi cîte scheciuri poate face cu sinapsele, citiţi mai jos.

Mijloacele: performanţa. Scopul: necunoscut. Florin Rotaru are 16 ani, e în clasa a X-a la un liceu din Tîrg. Profil: tîrgoveţ. Economic adică. Pe lîngă baschetul de performanţă, practică foarte des ciclismul, dar şi voleiul şi alte sporturi. Deşi aruncatul la coş e pe primul loc, acesta va fi la rîndul lui aruncat, la un moment dat, la coşul de gunoi personal al lui Florin. „Nu aş vrea să trăiesc din baschet, nu aş vrea să fac un salariu, să fac o performanţă extrem de mare”, declară tînărul, adăugînd că, în jur de clasa a XII-a, o să înceteze şi o să-şi vadă de facultate „în adevăratul sens al cuvîntului”.

De ce continuă atunci? Mai are rost să-şi bată doi ani din viaţă cu mingea? Nu ştie de ce, dar ştie că dacă ar fi vrut să facă ceva din baschet, n-ar fi rămas în oraş. Sau, cel puţin, „trăgeam de mine, munceam mai mult”. S-ar fi dus la un liceu sportiv, nu la un „liceu bun”, la care „chiar învaţă”. Dar învaţă mai mult singur, în afara liceului, pentru că antrenamentele îi cam mănîncă orele de curs. Şi atunci? Atunci. Pare că practică baschetul din inerţie. Inerţia aceea care emană din mentalitatea tip nu-se-ştie-niciodată-cînd-îţi-foloseşte. E bine să ştii de toate: Învaţă, mamă, să mînuieşti raboteza ceea, că cine ştie cînd îţi aterizează vreuna în curte!

Încrederea nu părăseşte incinta Florin se consideră „un pic diferit” de ceilalţi tineri de vîrsta lui: „Ei văd viaţa altfel, cu totul diferit faţă de mine!” La această vîrstă, a vedea viaţa diferit înseamnă a chiuli mult de la şcoală. Şi a nu învăţa. „Nu zice nimeni să fii tocilar sau să nu-ţi trăieşti viaţa. Nici eu nu sînt genul de om care să nu ştiu să mă distrez. Dar cînd e de şcoală, e de şcoală, cînd e de distracţie, e de distracţie!” Sechelă din bătrîni. Nepoţii merg sîmbătă noaptea la discotecă, iar duminica dimineaţa bunica trage de ei să-i ducă la biserică: „Cine-i de una, tre’ să fie şi de cealaltă!”

Cum are bunica, are şi el o vorbă-n viaţă: „N-am încredere decît în părinţi”. În tatăl care are o firmă de termopane şi în mama care de vreo 14 ani e asistent medical pe posturi instabile, „că se intră mai mult pe pile”. În rest, n-are în nimeni. Părinţii l-au susţinut mereu, i-au spus să facă ce-i place. Relaţia e foarte bună, deci. Bună în sensul următor: „Niciodată nu m-au bătut la cap să-nvăţ. Doar îmi spun aşa, din an în Paşte, dacă sînt conştient că-n viaţă fără să-nveţi n-o să faci nimic”. Prieteni nu prea are, e cam singuratic. Cei cîţiva pe care i-a avut ori l-au dezamăgit, ori/deoarece nu i-au fost alături. „Ori, dacă nu-mi sînt alături în ceea ce fac io, degeaba-mi sînt prieteni!”.

Maturul răniţilor Ţine totuşi legătura, pe messenger, cu cîţiva „prieteni”, zice el, din branşa baschetbalistică. „Sînt din alte oraşe, dar parcă sînt mai aproape de mine decît cei pe care-i văd în fiecare zi.” De altfel, deşi ştie că „nu e bine” şi că sînt lucruri pe care nu poate decît să le verbalizeze, spune că şi cu gagicile comunică mai bine pe mess. Şi-a făcut şi cunoştinţe, dar „oricum, nu-mi cream o încredere în ei, să zic, vezi Doamne, mi-aş da viaţa pentru ei”. Tot pe messenger, mai face pe bunul samaritean. Deoarece consideră că s-a maturizat mai devreme chiar şi decît cei din clasă („mă duc în clasă şi parcă nu sînt cu nimeni acolo”), îşi dă umărul electronic celor mai mici, că sînt ei supăraţi pe viaţă şi vor să se descarce la cineva. Cît empatizează însă? „Stai acolo şi asculţi. Numai tîmpenii. Că a înşelat-o prietenul… De-astea. Nişte chestii care le ascult şi… mă uit aşa… la monitor.” Tot un fel de samaritean a încercat să fie şi cu un coleg rămas de căruţa cu care părinţii i-au plecat în Italia. După cum se exprimă Florin, a încercat să-l readucă la viaţă, pentru că părinţii trimit sute de euro, dar copilul n-are nici doi lei în cap. Eşec total. „El nu-şi dorea absolut deloc să se readucă la viaţă. Şi-mi doream io care, la o adică, nici nu mă interesa de el.” Să fi fost un fals interes? Roboţelul ştie că asta trebuie să facă. Dar nu simte că trebuie să facă.

Repeat

If BringBackToLife(coleg) = False,

Then coleg:=randomize(colegi)

Else Florin:=Florin+1.

Until Florin=max(Florin).

Roboţel cu multitasking În afară de baschet şi şcoală, Florin cochetează şi cu radioul. Merge des pe la unul din Tîrg, a făcut la un moment dat chiar şi un proiect de emisiune, dar n-a avut timp să-l pună în practică. Acum, merge cînd are timp liber, „mai bag muzică şi-n rest nimic”. Nu scapă ocazia să se laude: „Directorului i-a plăcut în primul rînd că eram mic şi aveam atît de multe în cap. Şi el a fost puţin dezamăgit că nu puteam, dar asta a fost.” Mai face şi fotografii, cît de multe poate, cînd (o, nu, din nou!) e acelaşi Roboţel-Ştie-Tot din excursiile cu bătrînii de la Clubul Pensionarilor, de la care a învăţat „vorbe bătrîneşti, cum ar fi să nu ai încredere în toată lumea” (of, bătrînii din ziua de azi!). Ca atare, la facultate vrea ceva pe bază de tehnică, în film, în spatele camerelor şi ar da şi la jurnalistică, pentru că „asta-mi place”. N-a făcut, dar îşi imaginează.

Sau nu? Ce să facă Florin? Undeva, în viitor, vrea să fie şi afacerist, să-şi deschidă un pub, o terasă, un club de muzică… „Mai multe.” Nu neapărat să facă bani, să facă ce-i place. Ar face şi un curs de italiană, dar şi unul de bucătar şi chelner, să muncească în timpul vacanţelor. Frumoasă profesie: două luni om de radio, trei luni fotograf, patru jurnalist şi încă trei robotitor pe la bucătăriile italienilor. „Nici io nu ştiu exact unde să mă văd.”

Grand finale. Pam-pam! „Îmi place să am o multitudine de…” De…? Adolescenţa este atunci cînd ai toată lumea la picioare şi nu există nimic din ea în care să nu-ţi facă plăcere să ţi le bagi.

FlorinuX. Chestionar re-fabricat

3

VR?

N-am nici un joc în calculator, deocamdată. Îmi plăcea un joc de strategie, Generals, dar n-am mai dat de el.

Altă cultură?

Mă uit la filme, dar îmi plac anumite genuri. Nu obişnuiesc să mă uit pe calculator. Să stau pe un scaun… Îmi plac Nea Mărin Miliardarul, Milionari de weekend… M-am uitat de multe ori la ele. Şi la filme cu maşini: Fast and Furious, Taxi. Dar, de cele mai multe ori, nu mă liniştesc cînd mă uit la un film. Prefer s-ascult muzică. Stau cu căştile în urechi: Vama Veche, Talisman, Holograf, un pic rock, dar nu agresiv. Proconsul… Străine, mai mult house. Sînt nevoit s-ascult şi manele, în maşină. Mai fac discuri cu altă muzică, dar dacă tata deschide geamul şi le aruncă, n-am încotro.

Histrionic vorbind?

Merg des la teatru. Am unde să mă liniştesc. Uit de toate cînd mă pun pe scaun. Am avut mici piese pe la şcoală şi mulţi profi mi-au zis că m-ar vedea ca un om de teatru. M-a bătut gîndul cînd am terminat a opta. Dar n-am citit multe cărţi la viaţa mea. Ca om de teatru, tre’ să ştii multe chestii.

Sus cine e?

Cred în Dumnezeu, dar nu sînt cum sînt alţii, să citesc cărţi. Ţin post, mă duc să mă spovedesc, îmi fac cruce în faţa bisericii, cînd am mîinile libere. Ştiu destule rugăciuni. Învăţ cîntece bisericeşti pe la şcoală.

Gagice?

Am avut relativ relaţii. Cu sportul, cred că niciuna nu m-a înţeles. Plecam din oraş şi nu-mi dădeau nici un semn. Am fost şase luni cu o fată. Stătea la 50 km de aici, doar la şcoală ne vedeam. Nici n-aveam timp să povestim. Momentan, nu mai prea am pe nimeni ca fată.

Conflicte?

Unii colegi, invidioşi, văd că fac atît de multe şi le fac atît de bine. Încearcă să mă facă şi pe mine să cobor sub nivel. „Nu crezi c-ai obosit?” De parcă mă văitam io c-am obosit!

Imagine de sine?

Din 1000 de poze, am două cu mine. Ce-mi fac mie, mi le fac singur în casă. Mă îmbrac în toate hainele mele şi-s ca fetele…

Modele?

În generala în care am terminat, aveam un respect foarte mare pentru director, care era şi profesorul meu de fizică. Am fost singurul din istorie care a avut media 10 la fizică în fiecare an. Mă băgam pe sub pielea lui şi-i făceam pe plac. Venea tot timpul la costum, eu la fel, îmi schimbam cămăşi…

Ce trebuie?

La toată lumea trebuie să faci pe plac. Cel puţin la profesori.

Generation Gap?

Tot timpul mi-a plăcut să umblu cu mai mari, că am avut de la cine învăţa. Şi eu sînt isteţ, fur repede.

„- Tanti, tanti, melgeţi la Ghela?

- Unde?

- La Ghela, tanti, ce nu plicepeţi?

- Nu, nu merg la Gherla…

- Unde melgeţi?

- În centru.

- Aha… Şi ăla unde vine?

- Uite, cam la vreo 4 staţii.

- Aveţii zece mii?”

Privire schimonosită, copilul-ţigănuş rămâne în urmă şi în autobuz se râde copios de Ghela şi copiii ăştia mai peticiţi, mai nicicum.

Târgu-Jiu ReLoaded

Prima seară, oboseală mare, se merge în grup numeros şi organizat să mâncăm: vorba ceea, „la plăcinte înainte…”. Acolo am contact pentru prima oară cu cel pe care-mi place să-l numesc micul meu subiect de investigat, dar care mi-a scăpat cu pricepere printre degete. Alexandru-Ionel Calotă, de 12 ani, mic vânzător de ziare.

Oraşul e plin de ei, la orice pas un copil rupt în coate, mai tuciuriu şi un pic spălăcit, o să te îmbie cu un ziar. Poreclit de grup Castravete, încearcă să ne paseze ceva din multa presă pe care-o ţine sub braţ. Lumea începe să râdă, să-l provoace la dialog şi el, nici mai mult, nici mai puţin, ia de mâncare din resturile de pe farfurii şi se aşează la o altă masă. Ştie bine care îi e locul, totuşi doreşte cu ardoare să se dea în spectacol, să fie în centrul atenţiei.

Ia o ţigară oferită de o mână, pozează, cânta manele, feţele se destind, se distrează. Alex nu ştie însă să se oprească, priveşte atent, pune întrebări, tot el răspunde, face cu ochiul, se trînteşte pe jos. Pâine şi circ, copilul nu se mai dă dus. Lumea se plictiseşte rapid de mica distracţie, spectacolul devine penibil, e trimis acasă. Subsemnata izbucneşte ca la semnal, „gata nu mai suport, mergi în altă parte!”…. Şi, brusc ia naştere dorinţa mea de a şti ce-i cu el, cum de totul e un mare videoclip regizat de dinainte, în care el trage sfori, lasă pe alţii să râdă şi profită cât poate. Că doar, nu-i aşa, viaţa e o luptă. Nu prea bate el cu subiectul, noua generaţie, totuşi e un copil maturizat-forţat, care vrea să pară adolescent, teribilist şi cu tot ce-i trebuie ca să-i încuie pe mulţi dintre pretinşii tineri versaţi.

2-10, 2-10, pungă, se filmează?

Adus de Matei, falnic exponent de generaţie X, Castravete apare la teatru, unde urmează să-l filmăm, întrebăm, ascultăm. Agitat, vrea să ştie unde o să stăm de vorbă, dacă o să ţină microfon în mână, când începem, ce primeşte drept recompensă, poate să ţină reportofonulmp3 al colegului şi tot aşa. Ia o ţigară, trage cu poftă, Matei ţipă la el să-l potolească. În sfârşit, îl aşezăm pe scenă, se dau indicaţii: „Să stai acolo, lângă cortină! Să nu te mişti ca să ai ecranul în spate, să ţii microfonul drept!”… să nu, să nu…. Deja, începutul e compromis, dar hai, că totuşi poate reuşim.

Cu speranţe noi, Alex ne domoleşte iar: „De-abia am luat prenandez, uite sticla..”, ochii roşii, privire dusă, cămaşă albă cu mâneci suflecate, pantaloni albi, murdari în toate părţile. Dar el vrea să cânte. Cu mult calm, ne punem la poveşti.

„Cum te cheamă?”. „Calotă Alexandru- Ionel”. „Câţi ani ai?”. „12″. „Cu ce te ocupi?”. „Mai cu ziare, mai cu punga”. Hopa, copilul e sincer-grijuliu, regizat, ştie deja ce vrea să spună, noi suntem spectatori, poate să-şi ţină monologul şi fără noi, totuşi… Merge la şcoală, e în clasa a cincea, se împacă bine cu profesorii şi colegii, (mai încolo mărturiseşte că-i bate bine, pe toţi la un loc). Are un prieten, pe care-l cheamă Guţă-nebunul, e tovarăşul lui de pungă, se dă ca femeie, pupă femeile şi bărbaţii pe gură, l-a învăţat prostii.

Cuvintele curg, se amestecă, se suprapun, se contrazic. Vinde ziare, dar şi cerşeşte. Întrebat de unde îi iese mai bine mă apostrofează: „Doamnă, ştii ceva…!?!”. Tatăl lui lucrează la bâlci, e bucătar, mama „cu găozu în sus”; are o soră, e mai mare, 13 ani – face 14: „Cum să lucreze ea la 13 ani, cum? Ea crezi că vinde ziare? Are bani… Sexy, sexy, se duce la cineva…” Insistând şi insistând, primesc iar o lecţie: „Doamnă, staţi să vă spun ceva: 1 şi cu 1 face 2 şi cu 2 – 4.” Alexandru cel realist, care ne joacă şi se joacă, stă pe stradă, bate şi e bătut, fură şi e furat, trage pe nas şi este tras, are o poveste în spatele poveştii, unde se ascunde o altă poveste, pe care probabil şi el a uitat-o.

Narcis cel frumos de pus la rană şi încă vreo câţiva

Mutăm locaţia. Afară plouă încet, lumea se uită curioasă la noi, avem o cameră, avem un microfon, avem şi un ţigănuş, ce mai: cheia succesului. Ne ducem ţintit spre o scară, când, de-o dată, îşi face apariţia „şăfu”: Narcis, frumos de apune soarele când îl vede. Şi care reuşeşte fără prea mare efort să bage teroarea în Castravete. „Mi-e frică, doamnă, că mă bate!”. Ajungem la mult visata scară şi ne punem pe treabă. Oricum, fac ei show fără să fie nevoie de noi…

De aici se porneşte grupul, cu toate legile lui: ăl mai mic e înghiţit de cel mai mare şi tot aşa. În spatele nostru, cerc de băieţaşi, cu femei şi tot ce trebuie, hop şi-un Narcis la pachet. Îl vedem pe şmecherul Alex cum se face mic şi tot mai mic. Încearcă o tentaitvă de a cânta : „Am suferit prea muuuuult…” în ritm bulevardier, dar e apostrofat de băieţaşi: „Spune mă la cameră că mă-ta te bate să-ţi ia banii”.

Alex se bucură când îi face pe băieţaşi să râdă, i se pare că împrumută din respectul pe care aceştia îl impun în faţa lui Narcis. Narcis joacă la ruletă, fură şi dă în cap, până o să fie prins de poliţie. Pus de cei mai mari, copilul se strâmbă, răsar nişte dinţi sparţi şi diformi, iar cei mari ne şoptesc cu mândrie: „Pe asta face el banii cei mai mulţi, îl cheama lumea la mese să se strâmbe”. Grotesc, de mahala.

Schimb de replici, băieţii râd, se simt bine, acum sunt masculii cei mai tari, să n-am parte, auleou, Narcis cântă din plămâni: „La mine plouă cu bani, la duşmani cu bolovani…” şi Alex se face tot mai mic. Distracţia numărul unu: leagă-te de cel mai slab. Distracţia numărul doi: maimuţăreşte-te cât mai mult, o să-l prosteşti pe cel de lângă tine şi după aia îi dai în cap şi îi iei bani. În final, Narcis ne recită două versuri din „Căţeluş cu părul creţ”.

Outro

„-Tanti, nu mă lăsa aici!”

Zâmbesc şi mă sui în autobuz. Copilul aruncă nervos cu o piatră după mine. A doua zi ne întâlnim în aceeaşi staţie.

„-Ai ajuns la Gherla?

-Am ajuns, da m-am întols.

- Şi acum unde mergi?

- La Ghela, tanti. Aveţi zece mii?”

Interviu într-un act

Predoslovie: autorul rîndurilor de faţă le mulţumeşte interlocutorilor săi şi îi asigură că pentru el a fost o conversaţie agreabilă şi din care a avut de învăţat

Personaje:

Matei – elev la Liceul de Artă „Constantin Brăiloiu” din Tîrgu-Jiu; fost viitor preot ateu, actual viitor actor şi viitor „cel mai biker dintre regizori” (Matei Şorop)

Pete – elev la acelaşi liceu; pînă să-şi dea seama că vrea actor, a învăţat să cînte la 20 de instrumente; de aceea filarmonica locală (!!) îl consideră o ameninţare, sub numele de cod „Omul Orchestră” (Petre Ancuţa)

Adi – elev de liceu; în el se dă o luptă între Dobrin şi Amza, adică între fotbal şi teatru; îndrăgostit de amîndouă, deşi ştie că nu prea merge „le menage a trois” (chiar dacă în ultimul timp, şi în fotbal se joacă mult teatru) (Adrian Strîmtu)

Alex – a crescut odată cu teatrul (i-a priit, că a crescut destul de înalt); în mod sigur a şi dormit în el; student la actorie în Tîrgu Mureş (Alexandru Mustăţea)

Alin – un băiat de gaşcă; a avut parte numai de oameni duri (da’ duri, duri!); aceştia l-au călit şi l-au transformat într-un student la actorie model şi coleg cu Alex (Alin Stanciu)

Anca – actriţă de teatru (şi îi dorim şi de cinema), master terminat, dramaturg, activist Teatru Forum; pentru binele taberei, a acceptat să se convertească la jurnalism preţ de-o şuetă (Anca Doczi)

Reporter – venit cu scopul de a pune întrebări, nu de a da răspunsurile; uneori, pe parcursul discuţiei, chiar îi reuşesc întrebări pertinente; alteori mai puţin (dar el e om, nu geniu, ca alţii!) (Horaţiu Damian)

De-a lungul interviului, aspiranţii actori exersează unele subtilităţi ale graiului ardelenesc, precum „no” ş.a.

Decorul: scena unui teatru (este vorba de Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” din Tîrgu Jiu)

Ecleraj: lumini de serviciu

Interviul a început la orele 11:46 şi s-a terminat la 14:03. Condiţii perfecte de desfăşurare: temperatură 24ºC, umiditate 60%, presiunea 750 mm coloană de mercur.

Instrucţiuni de utilizare: prezentul interviú trebuie utilizat numai în conjuncţie cu versiunea video a acestuia. Conţinutul celor două variante nu este identic. O bună parte din interviul filmat nu a mai fost redat pe scris, preferîndu-se inserarea unor pasaje care au căzut la montaj. Reciproca este, în egală măsură, valabilă.

TABLOUL I

În care aflăm de unde li se trage tinerilor aspirante dragostea de teatru şi cum i-au marcat experienţele dintr-însul

Rep: De ce vă interesează teatrul?

Alin: Mie a început să-mi placă în clasa a X-a. Nu aveam legătură cu lumea asta. Mai mult cu şcoala, distracţie, prieteni, fete. Mi-au spus nişte prieteni că merg la teatru, am zis să văd şi eu cum e. M-am pus în ultimele rînduri, acolo (desemnează locul cu precizie, semn că amintirile sînt încă proaspete, n.r.). No, cum sînt cocalarii ăia, rîdeam de ăia de pe scenă. Astazi mă deranjează şi pe mine cînd se comentează şi deranjează spectacolul. Pe atuncea, eram şi eu dintre ăia. Pe parcursul scenei erau momente cînd intram în piesă, treceam prin nişte stări. Am plecat de la spectacol o ţîră marcat, o ţîră aşa. Se întîmpla ceva ciudat cu mine. Am început să-mi imaginez cum ar fi să joc eu teatru, ştii, fiecare are la ce să se gîndească, în baie. Nu, nu jucam în baie (se grăbeşte să precizeze, n.r.). După un an am intrat în trupa liceului, la „ Spiru Haret”. Cu greu am intrat, că mi-era de ce-o să zică gaşca. Am avut spectacol, a fost OK.

Anca: Cum te-au primit cei din trupă?

Alin: A fost OK. Nu-i ştiam, dar m-am băgat în vorbă, m-am împrietenit. Mie mi-a fost mai greu cu voi, clujenii, aici în tabără. Eu am încercat să fiu ca de obicei, mai glumeţ, voi aţi respins ideea că noi sîntem mai impulsivi la comunicare, voi sînteţi mai calmi. Aşa că am zis că mai bine o las…

Matei: Ce m-a determinat să dau la artă dramatică: eram în a VII-a şi aveam o profesoară nebună de franceză, care vroia să mă lase corigent. „Nu se poate, frate!” mi-am zis. Am jucat o scenă, am ameninţat că mă sinucid, cu pastile, cu figuri, cu sărit pe geam, tot. A durat o oră scena, profa a zis că n-are ce face, nu m-a „lăsat”. Atunci am zis că sînt bun. Mie îmi plăcea să joc în scenete, la şcoală, mi se părea o muncă ce îţi dă o oboseală plăcută. Am dat la liceul de artă, i-am cunoscut pe Adi şi pe Petre, apoi viaţa noastră a început să se învîrtă în jurul teatrului.

Adi: Nu mai eşti cel de pe stradă. Te schimbi. Începi să „încasezi” nişte sentimente, să trăieşti mai multe momente. Teatrul te educă.

Alin: Ai de învăţat, de la repetiţii…

Alex: De exemplu, îţi povesteşte domnul Negrescu nişte chestii de ţi se face pielea de găină…

Matei: Am şi montat un spectacol cu domnul Marian. Marea noastră realizare a fost că am reuşit să jucăm la una cu actorii, în stagiunea teatrului. Asta a fost cea mai mare realizare.

Anca: Dar pe tine, Pete?

Pete: Se făcea o piesă pentru festivalul de la Timişoara. A venit Matei: „uite avem nevoie de un băiat…”

Matei: „unu’ creţ”…

Pete (netulburat, aparent): Nu, n-ai zis aşa. „Te bagi?” Mă rog, era şi chestia că „trebuie să citesc în faţa tuturor? Mamă, mamă!” Mi-am zis: „OK, I can do it”. Cea mai frumoasă experienţă a fost Timişoara 2005. A fost absolut extraordinar!

Rep: Pete, cum de ai învăţat 20 de instrumente?

Matei (ritos): Nu-l lăsa maică-sa afară, se plictisea şi…

Rep: Şi avea maică-sa magazin de instrumente muzicale?

Pete: Nu, îţi place orice instrument, îţi place cînd vezi că se poate face ceva la el. Îţi spui „mamă! Fuck! Aş vrea să pot să fac şi eu chestiunea asta!” Şi-l încerci. Evident, muzikia fiind singurul lucru care te-nvăluie toată ziua, pentru că asta fac toată ziua, muzică, toate preocupările mele se concentrează în direcţia asta. Şi a teatrului.

Rep: Alex, ce ţi-a plăcut cel mai mult cînd ai fost pe scenă?

Alex: Cred că oricine vede un spectacol, afară de cocalari, se imaginează în pielea personajului. Cea mai mare răsplată e să simţi că empatizezi cu publicul. Şi prin teatru transmiţi prin vorbe, în direct…

Pete: Nu, e vorba despre starea în care eşti.

Alex: Dar vorbele sînt instrumentul. Mai e şi chestia de a fi în centrul atenţiei. E clar. Nu cred că există actori care să nu vrea asta.

Anca: Aţi simţit că de cînd faceţi teatru aţi crescut în ochii prietenilor voştri?

Alex, Matei (simultan): Nu!

Alin: Oarecum.

Matei: Pentru prietenii noştri care nu joacă teatru, actoria e o meserie oarecare.

Pete: Într-o oarecare măsură. Se spune „Uite băi, ăsta face teatru!”

Matei: Dar într-o foarte mică măsură.

Alex: După admitere, eu şi Alin ne-am bucurat enorm că am luat examenul, dar ne-a bucurat şi mai mult cînd i-am văzut pe ceilalţi şi reacţia lor, ceva de genul „mamă, ce tari sînteţi!”

Matei: Părinţii noştri sînt mîndri că nu ne pierdem timpul prin baruri şi stăm la teatru.

TABLOUL II

În care aflăm dacă părinţii lor „ştie”; şi ce „ştie”

Alex: Mama vroia să mă facă psiholog, tata ceva pe matematică.

Adi: Eu fac fotbal dinainte de teatru. E ceva mai complicat.

Alin: Părinţii vroiau să mă fac informatician, profesor. Am avut certuri vreo două săptămîni, mi-am pregătit bagajele să plec de-acasă.

Alex: Eu i-am ameninţat cu sinuciderea. Bine, n-aveam eu gînduri din astea, da’…

Alin: Am plecat de-acasă şi a fost OK. Taicămeu, care e un tip dur, nu lasă de la el; a început să mă sune mama: „hai acasă, hai mamă acasă, hai că vorbim, discutăm”…

Rep: Cum s-a terminat?

Alin: Mi-a spus „bine, faci ce vrei tu!”

TABLOUL III

În care aflăm, măcar în parte, cum stă chestia cu respectul şi ce trebuie să faci ca să-l cîştigi

Rep: Aveţi o persoană pe care o admiraţi?

Alex: Marian Negrescu şi Ion Alexandrescu.

Rep: Nu sînteţi obligaţi, să ştiţi. Nu cred că au să vadă interviul…

Alex: A, nu, o zicem pe bune.

Alin: Nu sîntem pupincurişti. Ca să nu-i zicem dl. Marian îi zicem Mărin.

Alex: Sau „tati”. Nu, nu sîntem pupincurişti. E un om special.

Rep: Adică?

Alin: Păi, îţi povesteşte cîte ceva de-ţi taie respiraţia. Ne povestea cum a intrat el la teatru. Are darul de a povesti. Îţi vine să rîzi, să plîngi, să te bucuri.

Alex: Ne-a dat lecţii de viaţă. La fel şi Alexandrescu. El ne-a crescut.

Alin: Tu ştii ce important e să ai asemenea oameni în spate, şi să-ţi dea atenţie? Că probabil oameni cu atîtea lucruri făcute nu s-ar uita la un mucos ca mine. Dar el nu se poartă ca directorul, te simţi bine, te simţi protejat.

Alex: Iar noi am făcut numai prostii…

Alin: Numai tîmpenii. Pe care, dacă le povestesc unui om normal, lui maică-mea, ar spune „du-te, băi, de aici”!

TABLOUL IV

Unde aflăm că şi calculatorul e bun la ceva

Rep: Aveţi timp de calculator?

Matei (expansiv, pe tonalităţi diferite) Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!!!!!!

Rep: Messenger?

Matei: Eu. Eu vorbesc cu ciudaţii. Vorbesc ăia cu mine, că-s supăraţi, părăsiţi…

Rep: Ai vreun caz mai deosebit?

Matei: Am un „prieten” care n-a mai intrat de mult pe mess. Îmi povestea că omoară oamenii la el acasă, are un aparat care îi videază şi-i face mici, mici, cu etichetă. Am vreo şase ciudaţi, numai şase, da’ puternici!

Rep: Descrie-i.

Matei: Cred că sînt nişte puşti teribilişti în spatele ecranului, sau puştoaice, da-s varză! Fete de trei’şpe ani, mamă, cum puteau să vorbească, despre cum se duc în cimitir, dezgroapă morţii, să simtă spiritul morţii cum intră-n ele… Mă distrează, că mai cunosc şi altă lume, alte caractere…

Alin: Nu ţi se pare aiurea?

Matei: Păi de ce, că vorbesc cu ei, sînt prietenul lor.

Alin: Dar îţi baţi joc de ei!

Adi: O să-l ajute în meseria lui, pentru personaje.

Matei: Încă nu m-am folosit de ei ca personaje, dar e bine să-i cunoşti.

TABLOUL V

Şcoala. Mai e nevoie de alt comentariu?

Rep: Aş aborda un alt subiect: şcoala şi relaţia voastră cu şcoala…

(Reacţie virulentă, onomatopeică, de viguroasă dezaprobare cvasi-unanimă)

Alin: La noi era un director dur, foarte dur. Dacă iei premii, se aşteaptă să fii şi pregătit la toate materiile. Nu prea ai cum, şi atunci încep să te frece…

Matei: La noi sînt profesori cretini rău de tot! Nu pe partea de teatru, dintre ceilalţi.

Rep: Dar care?

Matei (joacă indignarea sufocată): Oau, mamă, nu, că iară mă enervez…

Rep: Ia-o încetişor, respiră adînc….

Matei (sigur pe sine, vehement): Îs nişte inculţi!…

Adi: Profesorii ar trebui să înţeleagă că sînt la o secţie de teatru, unde predau viitorului actor. Ar trebui să înţeleagă că tipul ăla are nişte nebuneli, nişte ticuri. Îl las în pace, nu-l tratez ca pe unul de la mate-fizică.

Matei (tot vehement, cumva îngrijorat de direcţia pe care o ia educaţia literară a tinerilor): Eu nu-nţeleg o chestie: de ce dracu’ au stat la Eminescu un semestru şi la Bacovia o zi?

(Rumoare între participanţi)

TABLOUL VI

Unde se trece la o chestiune în sfîrşit serioasă (nu, nu sex; sexul a rămas pe ediţia următoare). Controversă religioasă ca-n vremurile de demult.

Rep: Îi nevoie de un Dumnezeu al actorilor?

Alin: E ceva acolo sus… Cred… De exemplu, la bloc îmi trebuie cartelă ca să intru, ştii? Şi de multe ori, cu zece metri înainte să intru în bloc, mă rog: ,,Mamă, Doamne, fă să fie deschisă!” Şi de multe ori am intrat aşa. Sînt lucruri mărunte, dar contează.

Matei: Eu nu cred în Dumnezeul tuturor. Eu îs deist, cred doar în divinitate.

Alex: Eu nu halesc popii, mi se par că sînt numai după bani. Eu n-am mai intrat într-o biserică de nu ştiu cînd. Deci, eu cred în Dumnezeu…

Adi: Ei (popii) sînt nişte actori, la o adică…

Alex: De prost gust.

Pete: Nu prea poţi să-i numeşti actori. Ştii, ar trebui să simtă faza asta. Pe cînd ei o fac formal, ca pe o citire de gazetă.

Alex: Ca pe un spectacol-lectură…

Pete: Nici măcar. Şi la un spectacol lectură tot încerci să te transpui. Pe cînd aici e cam aşa: „mmmmm, hai mă să terminăm odată!”

Anca: Şi n-aţi găsit nici un preot care să creadă în ce face?

Alex: Să joace teatru, adică?

Alin (rîde): Să joace pe bune!

Matei (lehămisit, sentenţios): Mie religia din România mi se pare un mare rahat…

Alex (sare ca ars): Cum adică religia din România?

Matei: Religia ortodoxă…

Alex: E aceeaşi religie în toate ţările ortodoxe…

Matei: Da, ştiu, am greşit, ho!

Alex: Şi ce vroiai să spui?

Matei: Biblia a fost cea mai vîndută carte din lume…

Alin (exasperat): Hai mă, ţi-e aşa de greu să te împaci cu ideea că există lucruri sfinte…

Alex: Cum adică a fost cea mai vîndută carte, Matei?

Alin: Ce dracu, te doare!…

Matei: Din punctul meu de vedere, religia e o mare afacere.

Alex (îngăduitor, părinteşte, spre Matei): Dacă nu am avea religia, am ajunge toţi ca tine. Am fi un popor de distruşi, măi Matei.

TABLOUL VII

Cum reuşesc instituţiile statului să-şi găsească drum spe sufletele tinerilor actori

Rep: Iată, sînteţi de faţă 5 artişti. Ce instituţii respectaţi la greu?

(Hăhăit general)

Alex: Garda Financiară. Acolo lucrează tata.

Matei: În afară de teatru, nimic.

Alin: Eu le respect pe toate, că îşi au rostul lor…

Alex (cu năduf, prelungind consoana iniţială): Căcat!

Pete: Instituţiile ar trebui să aibă un rost. Dar..

Adi: Da, dar te duci la poştă şi nu stai să te gîndeşti la instituţie. Te pui să stai la coadă şi te enervează careva…

Alex (înverşunat): ‘tu-ţi morţii mă-tii de ochelaristă, nu ştii să tastezi pe calculator!

Pete: E vorba de a simţi o plăcere în ce faci. Ca la noi, cu actoria. Dar rostul pentru care faci slujba sînt banii. Şi atunci se duce interesul pentru scopul de fapt al instituţiei.

Matei: Poliţia!

Rep: Pentru că…?

Matei: Nuuuuuuuuuuuuuu! E o adunătură de incompetenţi!

Anca: Te-au dezamăgit vreodată?

Matei: Am luat bătaie în cartier şi se uitau jandarmii cum luam bătaie, aşa…

Pete: Cînd te-au văzut, au zis aşa: „Sigur el e de vină!”

TABLOUL VIII

Despre proiectul personal. Adică despre cît de graşi şi căsătoriţi vor fi peste ‘jde ani (sau nu)

Rep: Unde vă vedeţi peste zece, douăzeci de ani?

Adi: O să am un copil, o să mă-nsor, nu ştiu dacă vreau fetiţă sau băiat, cred că o să fiu un actor, unul modest, nu foarte mare, să zic că sparg gura lumii…

Matei: Peste zece ani o să conduc un Suzuki 1410 cu motor de 120 CP, o să am barbă, încă 100 de kile, voi fi cel mai biker dintre regizori.

Alin: Mă imaginez tată. Copiii o să-i fac eu. Un băiat şi o fată. O carieră în urcare, neapărat pe teatru. Sper să nu se debaraseze prietenii de mine.

Alex: Cred că o să am un băiat pe care o să-l cheme Mircea, dacă o să fie fată, o să-i spun Ana. Sper să fiu actor cu o carieră în ascensiune.

Rep: Asta ce înseamnă? Hollywood?

Alex (scuturîndu-se ca de o insectă scîrboasă): Căcat!

Pete: No, eu zic de obicei: „nu te stresa, că mori tînăr”. Le las să curgă, un’ s-or duce, s-or duce. Era o idee care suna cam aşa: un club american, trei negri…

Matei: Eu.

Pete (imperturbabil): Eu. (Spre Matei) Tu nu. Cîntăm jazz.

Rep: A, tu eşti unul din negri.

Pete: Nu. Eu sînt ăla albu’. Fum de ţigară, ne trăim viaţa de pe o zi pe alta, n-avem bani, dar cel puţin ştim că ne simţim bine. Nu contează să ai nu ştiu cîţi bani, contează să-ţi placă ce faci. A doua variantă ar fi : să-ţi pierzi timpul pe la 50.000 de castinguri şi nu-ţi iese nici unul, băga-mi-aş! O viaţă întreagă încerci şi degeaba! Şi o a treia variantă: un foarte respectat profesor universitar.

Rep: De muzică? De teatru? De film? Sau de mecanică cuantică?

Pete: Un foarte respectat profesor universitar.

Rep: Vă mulţumesc la toţi.

Sfîrşit & HE, HE, HE, HEBLU

Motto: “Libertatea unui om constă în a urmări legile naturale pe care el însuşi le recunoaşte, şi nu în a respecta nişte principii impuse lui de către o voinţă extrinsecă, divină sau umană, individuală sau colectivă.” – Mihail Alexandrovici Bakunin

Timur Felix Mihancea a mâncat la Masa Tăcerii. Poliţia Comunitară din Târgu Jiu l-a amendat cu 500 de lei. Trecând peste viscerala oripilare în faţa profanării unui monument atât de celebru, nu putem să nu întrezărim în spate problematica spinoasă a confl ictului pe de o parte dintre stat şi creator, iar pe de altă parte dintre stat şi individul guvernat. Să procedăm sistematic.

Brâncuşi afirma (apud Dan Grigorescu, Brâncuşi şi secolul său, ed. Artemis, Bucureşti, 1993) că “sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.”

Esenţa unei mese este, inevitabil, mâncatul. În momentul în care bolul alimentar ajunge în faringe, centrul respirator din medulla oblongata este inhibat direct de către centrul înghiţitului din aceeaşi medulla, declanşând, pentru o fracţiune de secundă, ceea ce se numeşte “apnee de deglutiţie”. Mâncatul reprezintă singurul moment în care un om sănătos nu poate, fiziologic, vorbi. Dacă e să dăm crezare vorbelor lui Brâncuşi, să facem abstracţie de abstractizări şi să privim Ideea din spatele lucrului, ajungem inevitabil la concluzia că Masa Tăcerii e masa la care se mănâncă.

De unde, atunci, oripilarea poliţiştilor comunitari? În demenţa sa, statul, şi prin stat înţelegem şi comunitarii, ca extensii executive ale sale, se consideră proprietar – privat şi discreţionar – asupra a tot ce există între graniţele teritoriului său.

Întregul ansamblu brâncuşian de la Târgu Jiu este, după cum putem deduce dintr-o scrisoare adresată de Brâncuşi Aretei Tătărescu, o frondă la adresa statului ca proprietar de oameni. Un omagiu adus martirilor primului război mondial, monumentul conturează traseul soldatului de la ultima masă, la rug. Guvernele iau decizii şi trimit milioane de oameni la moarte în numele dezideratelor lor irelevante. Oamenii-obiect se ridică de la masă, omoară oameni-obiect, sunt omorâţi de către oameni-obiect, totul în numele voinţei externe a unei entităţi care le e pe atât de străină, pe cât le e de ostilă.

Statul îşi urăşte subiecţii, pentru că realizează că propria sa existenţă depinde de ei şi de aparenţa de autoritate şi legitimitate pe care le-o proiectează. E obligat să joace un rol pentru a supravieţui, şi asta nu poate decât să îl exaspereze. Infernala maşinărie care clipoceşte şi pulsează prin ştampile şi pulane trebuie să posede. A cui e Masa Tăcerii? A lui Brâncuşi nu e, pentru că e mort. A poporului nu e, pentru că poporul, ca entitate, nu s-a născut încă. Singurul proprietar care îi mai rămâne e statul.

Timur Felix Mihancea e un germene de popor. Felix e un criminal, în esenţă, iar crima lui e că a avut curajul să nu contemple. Contemplând monumentele statului, contemplăm şi confirmăm autoritatea acestuia. De fi- ecare dată când un turist rătăcit îşi face o poză cu Masa Tăcerii, statul rânjeşte satisfăcut, ca o starletă scăpătată, sub blitz-uri, pe covorul roşu. Când Felix şi-a aşezat iaurtul pe tăblia de calcar de 2,15 metri în diametru şi 0,43 me tri în grosime, statul a urlat ca ars cu fierul roşu.

Confiscarea simbolisticii monumentelor, odată cu confiscarea obiectelor în sine, ţine de aberantul drept de “imperium eminens” pe care statul şi-l arogă. O operă e reflexia şi proprietatea statului în măsura în care acesta îl percepe pe creatorul însuşi drept reflexia şi proprietatea sa. În lumina acestor lucruri, atât timp cât statul mai funcţionează, orice act de creaţie sau apreciere artistică devine abuziv.

Viva el Felix!

Afirmaţiile negative la adresa tinerilor sunt perfect justificate în ceea ce priveşte marea majoritate a acestora: da, sunt lipsiţi de bun-simţ, sunt inculţi, sunt delăsători şi, da, sunt total iresponsabili. Într-adevăr, sunt foarte puţine laude ce pot fi aduse maselor. Ce poţi să gândeşti despre un tânăr care trece pe lângă tine pe stradă cu geamurile jos la “BMW-ul lu’ tata”, cu manelele la maxim şi care afirmă că Ilie Moromete nu era intelectual?

Pe de-altă parte, există aşa zisele “elite”. Ele reprezintă grupuri de tineri care mai au şi alte preocupări în afară de chefurile cu manele şi care ştiu să folosească un calculator şi pentru altceva decât Counterstrike sau Messenger. Incredibil, dar mai există în ziua de azi şi tineri care citesc, care merg la teatru, care văd filme de calitate, care scriu versuri sau care au rezultate admirabile în domeniul şcolar. Din punctul meu de vedere, aceştia sunt cei care contează cu adevarat şi cei asupra cărora ar trebui să ne concentrăm. E adevărat că numărul acestora, în comparaţie cu cel al celor din prima categorie, este mult mai mic, dar dacă e să ne gândim mai bine, o generaţie e judecată după personalităţile de marcă pe care le-a dat, nu după mase.

Există, totuşi, o trăsătură comună tuturor tinerilor din ziua de azi, şi anume detaşarea. A devenit deja un lucru normal, ba chiar necesar, să fii egoist. E la modă să fii “fashionably sensitive, but too cool to care”. E frumos să arăţi că îţi pasă de suferinţa altuia, dar preferabil să îţi pese într-o măsură foarte mică. Până la urmă, cu ce te afectează pe tine că orfanii de la centrul de plasament, cărora le duci tu cadouri de Crăciun şi poate de Paşte, duc o viaţă plină de neajunsuri? Aceasta este într-adevăr o problemă pe care o găsesc îngrijorătoare. Cum poate progresa o societate în care fiecare trage numai pentru el şi în care conceptul de “team work” nu a existat niciodată?

Tinerii de azi se mai caracterizează şi prin nehotărâre. “Nu ştiu” a devenit deja un semn de punctuaţie pentru ei, mai ales în discuţiile despre propriile păreri, gânduri, idei, şi mai ales, despre propriul viitor. Există totuşi şi o parte bună în toată povestea asta: deşi sunt nehotărâţi şi iau de cele mai multe ori decizii importante doar de dragul de a le lua, nu le e frică să o ia de la capăt dacă pe parcurs descoperă că au greşit.

Până şi la alegerea unui stil vestimentar sau a unui gen muzical preferat au ajuns să existe confuzii. Am remarcat că graniţa dintre mainstream şi underground a devenit una foarte subţire pe alocuri. Până şi muzica underground a ajuns să aibă reprezentanţi comerciali sau la modă, până şi în cultura underground au început să existe trenduri. Într-un an se poartă bascheţii, în următorul shuzii, iar în următorul espadrilele în carouri. E ciudat să vezi că ceva care a pornit de la ideea de a fi “altfel”, în sensul de neconstrâns de reguli prosteşti, a ajuns să fie subjugat aproape total de ideea de care a fugit în prima fază. Conceptul de noncomformism a fost total denaturant şi se identifică în mintea tinerilor de astăzi cu acest pseudounderground. Sunt foarte puţini tineri care înţeleg conceptul aşa cum a luat el naştere şi chiar îl aplică. Sau poate chiar deloc. Cert e că tot ce ne place şi nu înţelegem cu exactitate, capătă eticheta de underground, echivalent al strămoşului « cool ». O fi bine, o fi rău? Atâta timp cât facem diferenţa între limba română corectă şi cea utilizată pe mess, între „ca” şi „k”, între un corcert Rolling Stones şi unul underground… e de bine. Atunci când acestea devin una şi aceeaşi, investite cu aceeaşi valoare… e de rău.

Cum putem combate „chestia” asta? Nu ştiu.

Problema distanţării se făcea simţită încă de la ediţiile anterioare ale taberei, dar modul ei de manifestare a fost mai subtil, până la nivelul de a trece neobservat. Mai mult, faţă de ediţia din acest an, distanţarea s-a manifestat în sens diametral opus, cel puţin din punctul meu de vedere. Elementul sociologic al investigaţiilor noastre a fost atât de amplu încât personalizarea absolut necesară conturării unor personaje şi situaţii memorabile a fost umbrită. Motivul pentru care acest lucru nu a deranjat prea mult a fost belşugul de informaţie acumulat, deopotrivă cu modul în care această informaţie s-a aşezat mult mai uşor şi mai „cuminte” pe structurile conceptuale de la care s-a pornit.

Anul acesta, necesitatea unei paralele între premize şi rezultatele acumulate, din perspectiva distanţării intervievatorului de intervievat, se face simţită fără echivoc pentru a explica aparenta discrepanţă dintre cele două stadii de lucru (cel anterior, conceptual şi cel practic), pe de o parte, şi dificultatea inerentă a investigării unei generaţii de către membri ai aceleiaşi generaţii.

Există într-un anumit fel un lanţ cauzal care leagă aceste problematici. Una decurge din cealaltă, iar cercul vicios creat este relativ uşor de explicat, în măsura în care elementele sale sunt cercetate în ordine. La baza piramidei se află lista de premize conceptuale pe care s-a sprijinit, mai mult sau mai puţin, cercetarea de la Tîrgu Jiu: lista e supusă unui prim paradox – premizele prezentate sunt bine fundamentate şi constatabile empiric pe o mulţime de căi, de la forma programelor media pentru tineri, supuse la rândul lor principiului cererii şi ofertei, şi până la autoanaliza participanţilor, care a scurtcircuitat apriori o bună parte din obiectivitatea necesară distanţării. Dar a oferit totodată un cap de pod într-o zonă de cercetare altminteri mult mai dificil de accesat.

În primul rând, trebuie pusă întrebarea de ce aceste principii, dovedite ca valide în marea lor majoritate, atât pe cale obiectivă cât şi prin multiple puncte de vedere subiective, se află la o asemenea… distanţă de rezultatele jurnalistice practice obţinute de intervievatori. De pildă lipsa de perspectivă a tinerilor asupra timpului personal, existenţa suficientă sieşi, pradă unui principiu al „tunului existenţial”, care marchează o schimbare clară de paradigmă faţă de modul mai responsabil în care îşi percepeau viitorul tinerii de acum zece ani este uşor de observat în orice emisiune de ştiri din perioada bacalaureatului: atunci liceenii sunt întrebaţi despre opţiunile lor de viitor – viziuni fie iritant de pragmatice, cu scopul imediat şi unic al confortului material, fie absente. O asemenea premiză a fost confruntată, în faţa aceloraşi întrebări, cu răspunsuri de bun-simţ, răspunsuri complet neaşteptate, dând dovadă de o conştiinţă solidă a statutului social şi al posibilităţilor aflate la dispoziţia subiecţilor.

Practic, între surpriza intervievatorilor şi onestitatea logică şi ordonată a intervievaţilor se află două elemente foarte importante ale problemei: pe de o parte eroarea expectativei prea rigide (pe care am încercat s-o explic deja în rândurile anterioare), iar pe de altă parte, eroarea ignorării contextului geografic ales pentru efectuarea cercetării. Este normal ca într-o zonă considerată defavorizată, într-un spaţiu care se simte pe sine marginal şi izolat de „adevărata” activitate creativă şi relevantă, tinerii să dezvolte o maturitate mult mai bine focalizată, uneori chiar precoce. În căutarea „centrului”, adolescenţii din Tîrgu-Jiu dau dovadă de o gândire mai pragmatică, fundamentată pe un grad ridicat de autoanaliză, dar şi de refle- xie. În ei citeşti studiul avid al posibilităţilor de „ieşire” (cuvânt care capătă conotaţiile evadării) din mediul considerat restrictiv. Desigur, există şi excepţii, în ambele sensuri – tineri mulţumiţi să „mulgă” depozitul comunitar de resurse, pe cale interlopă; sau tineri atât de obsedaţi de propria dezvoltare personală încât devin prea intransigenţi şi înglodaţi în principii mult prea rigide.

Mai grav, însă, este modul în care sentimentul de apartenenţă la aceeaşi generaţie, alimentat după cum spuneam de propria percepţie de sine, a paralizat pe de o parte capacitatea noastră de a crea personaje şi situaţii dramatice conforme cu premizele, iar pe de altă parte a cauzat abordarea subiecţilor într-un mod destul de ofensiv. Faptul aparent incredibil al gândirii lor neconforme cu grila şi cu propriile noastre conştiinţe a fost uneori anesteziant. În unele situaţii de teren, ne-am trezit încercând să scoatem de la subiecţi ceea ce ni se părea logic ca ei să spună, iar producţiile de natură jurnalistică par a oglindi acest lucru mai vizibil decât cele practice. Acest din urmă fapt se datorează pe de o parte diferenţei fundamentale de limbaj şi de proces creativ din spatele celor două tipuri de exprimare – jurnalistul caută subiectul cel mai antrenant, iar o mutaţie fundamentală în gândire la o întreagă generaţie este o problemă destul de antrenantă. Dramaturgului, situaţiile i se par dramatice sau nu, indiferent de ecoul imediat stârnit, aşa că statutul părtinitor al gândirii sale nu are o influenţă atât de mare.

O ultimă problemă la care aş vrea să mă opresc este aceea a dublului rol al autoanalizei în întreaga experienţă a taberei de acest an. După cum spuneam, procesul de reflexie a fost, din punctul meu de vedere, o sabie cu două tăişuri – a provocat inflexibilitate în abordare, pe de o parte, şi a uşurat accesul la subiecţi pe de altă parte. A provocat intransigenţă pentru că intervievatorii au tins să raporteze subiecţii la propria arhitectură interioară, pe care au găsit-o mai mult sau mai puţin conformă cu premizele teoretice ale cercetării, ceea ce denotă o apartenenţă la Generaţia X-Men/Women. Pe de altă parte, aceeaşi autoanaliză, conform aceloraşi premize, este un proces care dispare vertiginos din sfera de interes şi de activitate al X-Manului tipic, preocupat mai degrabă cu metode a de a distrage atenţia de la liniştea necesară şi premergătoare procesului de reflexie.

Acest paradox este o posibilă cheie a contradicţiilor aparente din volumul de material adunat şi creat în ediţia de acest an. Şi totuşi, ceva rămâne în afara ecuaţiei – noi, cei care am pus întrebările, suntem sau nu suntem membri ai acestei generaţii? Din punct de vedere administrativ, cei de vârsta mea şi de vârste imediat adiacente am reprezentat şi ne-am simţit mereu „generaţie de probă” pentru diferite reforme în toate domeniile existenţiale care ne priveau; din această perspectivă, sunt tentat să spun că un asemenea statut se perpetuează şi în acest caz.

Prinşi la mijloc între două mentalităţi – cea transmisă de părinţi şi cea derivată empiric şi natural din „spiritul veacului” – suntem cu câte o emisferă a personalităţii în fi ecare luntre. Şi totuşi, ceva îmi spune că nu e chiar aşa de simplu, ceva mă face să cred că asta e o soluţie de compromis oarecum prea convenabilă. Mai probabilă îmi pare existenţa unui alt cerc vicios, în care cred că m-am lăsat prins: fiindcă, în forul meu interior, caracteristica principală a Generaţiei X-Men/Women este spaima de sine. Dacă această premisă este falsă, lucru pe care tinerii din Tîrgu Jiu par a fi ţinut morţiş să ni-l demonstreze, atunci justifi carea mea personală asupra „mulţimii” (în termeni matematici) X(men) este aproape aneantizată. Fapt care mă îmbucură: dacă teama de autoanaliză nu este cel mai mic numitor comun al noii generaţii, atunci putem spera că paradigma nouă şi dezolantă a omului-înregimentat între propriile sale porniri de bază nu este complet instalată.

Pe de altă parte, există supra-analiza…

Generaţia X. Vîrsta: 14- 25 de ani. Starea socială: mutanţi (adică neşte monştri mai necool decât Monsters Inc.). Viitor: ăla care este. IQ: Vai de mama lor. Citate celebre: ,,Naşpa!”. Semnalmente: freză dată cu gel, pantaloni bufanţi, mers de coioşi cu hernie, atitudine de pokemoni. Caracteristici distinctive: facies clorotic (deh, tiutiunul şi sedentarismul!), ochii beliţi în ecranul PC-ului ore în şir, postura cocoşată de atâta Messenger şi, în consecinţa acestei activităţi, nişte muşchi foarte dezvoltaţi la buricele degetelor. Şi sudarea ţigării de la ţigară. Doză: cîteva pachete pe zi.

Când vorbim de Generaţia X automat ne apare o fotografie pe ecranul minţii. Personal şi în grup am convenit să pornim de la imaginea descrisă în alineatul întîi. Dar, cum să vă spun, e numai un clişeu, purtând în el toată conotaţia peiorativă a termenului. Iar eu trebuie să scriu despre Generaţia X. De unde să încep?

Metoda Amos / Să o iau pe calea profetului? ,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Pentru trei nelegiuiri ale lui Iuda, ba chiar pentru patru, nu-Mi schimb hotărârea, pentru că au nesocotit Legea Domnului şi n-au păzit poruncile Lui, ci s-au lăsat duşi în rătăcire de idolii cei mincinoşi după care au umblat şi părinţii lor. De aceea voi trimite foc în Iuda şi va mistui palatele Ierusalimului” (Amos 2, 4-5).

Dacă o iau aşa nu-mi trebuie mult să găsesc cele trei păcate. Pe primul loc e mediocritatea, confortabilă, călduţă de parcă te-ai îmbăia în propria urină. Ce plăcut: să le ştii pe toate, să nu cunoşti îndoiala, şi mai ales, să nu te întrebuinţezi prea mult. În ea se scaldă iubiţii X-meni & X-womeni, trecând prin viaţă ca peştele lui Mao prin apă. Nice! Dar de unde vine ea, mediocritatea?

Vine din păcatul superficialităţii. În relaţiile inter-umane, care nu depăşesc, de cele mai multe ori, flirtul interesat; în şcoală, cu regula lui copy-paste; în cărţile uşurele. Generaţia X iubeşte la nebunie banalul. Tot ce e prozaic, derizoriu, trezeşte în minunaţii tineri ai zilelor noastre frenezia pe care o resimt muştele în preajma grămezii de guano uman. Cutumele generaţiei sunt veritabile celebrări ale insignifiantului. Nu mă credeţi? Citiţi textele care însoţesc muzica generaţiei X şi priviţi grafitti-urile, de obicei un indicator al creativităţii în orice societate urbană sănătoasă. Cât de urât poate fi banalul!

Dar de ce, de ce această banality wish la nişte oameni în floarea vîrstei? Pur şi simplu pentru că profunzimea stârneşte în purtătorii generaţiei aceeaşi reacţie pe care o avea Goebels când auzea de cultură. Din fericire, în România pistoalele nu se găsesc în orice buzunar de blue-jeans. Din nefericire, atitudinea duce la inflaţia de şarlatani de succes de care avem parte de ceva vreme încoace. Ei sunt idolii vremurilor moderne. Ei sunt la modă. Pentru generaţia X totul e o chestie de modă. Iar moda e, prin definiţie, toantă. Mai rău, segmentului social de care vorbim i s-a indus ideea că lumea începe şi se sfârşeşte cu dânsa. Prin urmare, ceea ce s-a creat în restul de 99,99999% din istoria omenirii nu contează. Generaţia îşi ale ge idoli dintre ai săi. Să fie cercopiteci, hidrocefali, dar să fie de-ai lor!

Am scris acestea toate despre lume

Din dorul de-a o face mai curată

Ca inima să aibă-n ce să bată

Într-o fiinţă, nu doar într-un nume!

(Adrian Păunescu)

Păcatul următor chiar are o dimensiune, hm, să-i spunem duhovnicească: sectarismul. Nu există grup social mai sectar decât iubita Generaţie X. Ea (generaţia) se împarte în n-şpe grupuri. Fiecare se repliază în sine însuşi. Fiecare se crede deţinătorul adevărului absolut. Fiecare se consideră îndreptăţit să-i dispreţuiască pe ceilalţi. În epoca libertăţii de gândire şi exprimare pe care o trăim, în timpurile unităţii în diversitate, nici un alt eşantion social nu resimte într-atât opinia divergentă ca pe o insultă precum X-Men& Women.

Şi asta încă n-ar fi nimic. Însă păcatul capital al Generaţiei X e altul: conformismul. Dacă ar fi vorba de conformarea la nişte tradiţii glorioase, am ieşi în cîştig, după cum ne-o arată istoria poporului evreu. Dar în realitate e vorba de nişte meschine prejudecăţi mic-burgheze. Tânărul X intră în viaţă un micburghez perfect format, adică un găunos. E blazat, cinic, lehămesit. Junii prezentului sunt, în multe privinţe, îmbătrâniţi gata. Citeşte autorii care trebuie, prizează producţiile artistice pe linie, crede nestrămutat în ceea ce i se spune. Preia fără scrupule măgăriile înaintaşilor, pe care, de altfel, îi dispreţuieşte, pentru că vrea să profite de pe urma sistemului, nu să-l schimbe în bine. Şi-şi dispreţuieşte părinţii pentru conformismul lor. Între timp, 1 Mai a fost înlocuit de 10 Mai, 23 August cu Fenomenul Piaţa Universităţii. În anii ‘50 era conformism, sursele alternative de informare se ascundeau la Fondul Secret, funcţionau Canalul, Salcia şi Piteşti. Şi tot se mai găseau din cei care să pună semnul îndoielii. Astăzi, sursele alternative de informaţie sunt accesibile oricui, liber e a cerceta. Nimeni nu se îndoieşte.

Cât despre non-conformismul românesc, jale mare. El se traduce, de fapt, prin conformarea cea mai îngustă la un model extern: flower power sau ‘68. Nişte modele care, în cele mai favorabile circumstanţe, fără ameninţări din afară, lăsate în voia lor s-ar fi autodistrus în cel mult 10 ani. Dar şi aici se preia numai aspectul capilar şi cel al lipsei de igienă.

Să nu mai tragem, tovarăşi!/ Dacă ar fi să fac rechizitoriul generaţiei tinere aş găsi fără greutate cele trei, ba chiar patru păcate cerute de prooroc, patru, cinci, şase, ori şapte, ba aş găsi chiar de şapte ori câte şapte. Ipocrizia s-ar afla în mod sigur pe listă. Dar nu vreau să fiu, la rândul meu, ipocrit. Pentru că descriind tarele generaţiei X nu fac altceva decât să-mi desenez portretul. Vreau, nu vreau, fac parte din urgisitul segment social amintit mai sus. Sau, parafrazându-l pe oarecine, Generaţia X sunt (şi) eu. O generaţie nu se opreşte la un an de naştere, ca la contigentele din armată. O generaţie se întinde pe 25 de ani. Toţi cei care au fost, sunt sau vor fi tineri după 1990 fac parte din materialul didactic al prezentului studiu. E o onoarea căreia nu i se pot sustrage.

Hei voi, neatenţi la viaţa noastră

Hei voi, ce ne credeţi pui de drac

Gândurile voastre-s şi-ale noastre

Gusturile, însă, nu ne plac

(Dorin Liviu Zaharia)

Admit că suntem o generaţie de lichele. Corect. Toată fauna de lupi tineri care-şi arată colţii prin secţii, departamente, firme, şantiere, etc. ne confirmă diagnosticul. Suntem laşi, ipocriţi, ne place să bârfim pe la colţuri, să-i ,,lucrăm” pe cei care ne stau în cale, sau a căror mutră pur şi simplu nu ne place. Ne apărăm mediocritatea cu ghearele şi cu dinţii, iar când apare vreunul mai răsărit, îl terminăm, prin mijloace mergînd de la intrigă la indiferenţă.

Studiu de caz: Generaţia X ‘telectuală. Să tot râzi cu crampe/ De 150 de ani, ceea ce numim cultură română e un înduioşător şi imbecil proces de maimuţăreală. Obsesia are şi un nume: sicronism. În virtutea lui, imităm mecanic, fără să înţelegem, chestii cu care nu avem nici un raport, numai pentru că se fac înafară. Glanda originalităţii s-a atrofiat, a dispărut, prin neutilizare. Culmea, după ce repetăm tot felul de experimente răsuflate demult, ne dăm seama disperaţi că avem o cultură minoră (dar nu virgină). Evident, nu ne vine în minte remediul cel mai la îndemână: creaţia ab ovo. Ci reluăm goana după experimente răsuflate, etc. De unde mediocritate, superficialitate, cinism, adică tarele Generaţiei X.

Eşafodajul e întreţinut de găştile, bisericuţele şi alte forme de asocieri masonice din cultura română. De tot hazul e că Generaţia X, departe de a îmbunătăţi situaţia, preia vechiul sistem păgubos. Gaşca e totul: nu există viaţă după gaşcă, nici în afara ei. Admiterea în confrerie se face după criterii la fel de ezoterice ca sărutul templier pe bucă. Gaşca Generaţiei X are o regulă simplă, când e vorba să acţioneze în câmp cultural: Ai noştri sunt geniali, chiar dacă retardaţi, restul sunt fraieri, fie ei şi Einsteini (sau Eisensteini, dacă nu vă supăraţi). Şi mai haios decât gaşca în sine, este să-i vezi membrii sprijinind pereţii cafenelelor mai mult sau mai puţin literare, în fum înecăcios (produs prin efort propriu) şi discutând nimic cu mutre solemne, dar blazate, de Ştrumfi constipaţi.

,,Ezistă o esplicaţie” (Agentul Garcea)/ N-ar trebuie să pierdem din vedere un lucru extrem de important: noi am fost/ suntem/ vom fi crescuţi pentru a fi lichele. Fârtaţilor şi surioarelor dă generaţie, am căutat a cerceta starea lucrurilor, şi am găsit că nu-i uşor să fii tânăr în România de astăzi. Mai ales dacă nu vrei să te desparţi de coloana ta vertebrală. Ţara o stăpânesc cârnăţarii care sau comportat ca pe un teritoriu inamic, supus jafului. Intrând în câmpul muncii descoperi că ţi se cer calităţi de slugoi; afli că munca şi seriozitatea nu-ţi garantează succesul în viaţă; mai degrabă devii suspect. În plus, Ceauşescu n-a murit. Ca Marele Vierme din romanul ,,Dune” de Frank Herbert, el trăieşte reincarnat în Ceşcuţele mai mici, îndeobşte numite şefi . Marea lor obsesie nu e să creeze ceva durabil, care să rămână după ei, ci ca nu cumva să aibă în subordine pe unul mai deştept ca ei. Sau care să fi e sufi cient de prost ca să-şi arate deşteptăciunea.

Da, suntem proşti, inculţi, dezorientaţi, drogaţi. Suntem indiferenţi, superficiali, abulici, cinici. Şi cum altfel am putea funcţiona într-o ţară în care înfloreşte cel mai neruşinat sistem de exploatare, munca la negru, fără carte de muncă, deci privat de cea mai elementată protecţie socială (apropo, ni s-a băgat în cap ani la rând în facultate ideea că protecţia socială e o chestie comunistoidă, deşi ea există în cele mai civilizate ţări ale lumii!)?

Dacă n-am fi fost îndobitociţi (prin şcoală, societate, etc.), am fi reacţionat atunci când învăţământul a fost transformat în privilegiu, prin privatizare, în dispreţul Constituţiei. Dacă n-am fi fost tranchilizaţi, spălaţi pe creier, am sfâşia ca leii când vedem sistemul sanitar ajuns o partidă de ping-pong, cu bolnavul pe post de minge, pasat de colo-colo, în speranţa că va avea bunul simţ să crape undeva pe traseu. Asigurări sociale, învăţământ, sănătate: peste tot în lumea civilizată sunt considerate servicii publice, nevoi elementare. Noi, Generaţia X, am fost învăţaţi să le considerăm un lux nepermis, şi să trăim fără ele. Dar când avea vom cu adevărat nevoie de vreuna?

Pilda livezii/ Lângă Cluj e plin de livezi. Câtă vreme au fost curăţate, stropite, îngrijite, amenajate, au produs mere roşii ca-n fi lmul lui Tatos. Dacă au fost lăsate în paragină, pomii s-au sălbăticit, nu mai dau fructe, ba au ajuns să semene cu buruienile. Morala: noi Generaţia X am fost lăsaţi să creştem ca buruienile. N-a interesat PE NIMENI! cum ne dezvoltăm ( sau subdezvoltăm). Şi atunci, de ce vă miraţi, ,,hei voi, ce ne credeţi pui de drac?”. Nu cumva se repetă procesul descris de Eliade, nu cumva ne refugiem şi noi de teroarea istoriei, de nimicul prezentului? Că ne refugiem în alcool, tutun şi indiferenţă e treaba noastră, da? La ce bun să fim altfel decât suntem? Ajută la ceva?

,,Văd o lume pornită să mă judece aspru” ( Victor Suvăgău)

O, fraţilor, se cade să ştiţi că noi sîntem o generaţie de trădători. Am trădat şi neamul din care facem parte, şi tradiţii vechi de mii de ani. E un fenomen general. Şi la aromâni, şi la megleniţi, şi la istro-români, acelaşi fenomen: tinerii părăsesc o cultură care a fost bună cîteva milenii, fără nici un regret sau remuşcare. Aici, în România nici nu mai avem ce părăsi. Nu mai avem demult nici o legătură nici cu cele sfinte nici cu spiritele strămoşilor. Personal căutam, odată, scufundat în România profundă, străvechile cântece exotice, extraterestre, unice. Le găseam, dar la oamenii cu cel puţin patruzeci de ani mai în vîrstă. Tinerii de acolo sunt X, ca şi noi.

Nişte eroi ai zilelor noastre/ Poţi săi con-damni pe aceşti oameni? Manualul alternativ de istorie ne-a învăţat că suntem un neam de căcat, că avem un trecut de căcat, un prezent aşijderea şi un viitor pe măsură. Ştefan cel Mare e curvar, Eminescu sifilitic. Aşa am rămas cu eroii Marian, Volodea, Stejărel, din al căror destin tulburel să ne inspirăm pentru viaţă. Orice naţiune sănătoasă psihic are nevoie de eroi arhetipali, care să pună ştacheta exigenţelor cât mai sus. Noi n-avem nevoie de aşa ceva. Generaţiei noastre ne-a fost luat şi dreptul la mândrie. Ni s-au dat modele ca-n enumerarea de mai sus, ori din afară: de ex. dubiosul negustor de spirtoase Jean Monet (a fost capabil să-şi ipotecheze ţara ca să-şi salveze firma) şi mercenarul perfect pe nume Robert Schuman (a luptat de ambele tabere ale războaielor mondiale, şi ar fi luptat şi de partea unei a treia, dacă ar fi existat). Ni se propune să renunţăm la religie şi la valorile promovate de aceasta în favoarea fanteziilor sexuale de mâna a treia ale unor filozofi de mâna a şaptea (există altfel de filozofi ?) ajunşi la amurgul metabolismului numit andropauză. Păi cum să n-ajungem cu belciuge-n limbă? Cum să nu ne pierdem elanul? Că imediat mă şi enervez. Sau fac un puseu de tensiune.

Ca pelicanul solitar

Visam în stuful minţii mele

Un zbor înalt, fără hotar

Plutind cu stoluri mari de stele…

(Tudor George)

Şi totuşi… În împrejurări mai prielnice, Generaţia X ar fi una formidabilă. Aş putea merge cu ei pînă la Pluto şi înapoi. Am putea coloniza sistemul solar, am putea avea cea mai formidabilă cultură din univers, cele mai extraordinare filme şi piese de teatru. Am fabrica cele mai bune avioane şi autostrăzi, am da cea mai mare producţie de sfeclă la hectar de vacă furajată. Am fi campioni mondiali la fotbal (nu ca acuma, la curling). O ştiu cu certitudine. Da, Generaţia X este limfatică, are un aspect clorotic, se compune din nevrotici. Dar luată în mână, mobilizată corespunzător, ar fi în stare de realizări care să taie răsuflarea. Am descoperit cu plăcere în aproape orice nevrotic X acea scânteie divină care fecundează marile creaţii. Sau măcar capacitatea de a munci cu folos.

Două experienţe personale/

Experienţa 1 Student la o facultate media, am avut nevoie de doi actori şi două ajutoare pentru o filmare. Am găsit actorii: Gabriela Chirilă, şi Bogdan Rădulescu. Am găsit asistenţii: colegii de redacţie Mihai Gădălean şi Rafael Oros. Pînă aici X all the way. Am găsit echipamentul, mulţumită unor profesori super: Dan Curean şi Istvan Szakats. Am lucrat între orele 8 seara, 12, 1, 2 noaptea. Actorii veneau după un program de la 8 la 8, iar colegii după slujbe sau alte probleme. Pentru care le mulţumesc. Deci iată un altfel de X.

Experienţa 2. Tabăra Târgu Jiu 2007. La localul unde mâncam s-au aciuit doi vânzători de ziare. Îi veţi cunoaşte mai bine din paginile următoare. Au fost omeniţi de personalul localului cu câte o farfurie cu mâncare. Surpriză: ştiau să folosească foarte corect furculiţa şi cuţitul. Ba chiar scobitoarea o mânuiau cum scrie în codul bunelor maniere.

Concluzia: Generaţia X sare uneori peste cal în cel mai prostesc mod cu putinţă. Dar se aseamănă cu un diamant, are multe faţete, unele din ele chiar strălucitoare. Mai e şi contradictorie: acum exhibiţionistă, acum pudibondă, amestec nedefinibil de promiscuitate şi, simultan, de extraordinară decenţă. Găseşti în ea lichele şi genii mari, săpători prin rahat dar şi zburători cu parapanta. Aşa încât multe din cele scrise mai sus trebuie primite cu prudenţă.

Idealul necesar/ Problema e că nici o echipă nu a învins fără o pregătire psihică corespunzătoare. De şaptesprezece ani suntem îndoctrinaţi să ne simţim ultimii oameni şi să ne cerem scuze pentru că respirăm aerul planetei. În asemenea condiţii, să nu aşteptăm rezultate. Anthony Burgess privea posibilitatea creaţiei. Mai greu să găseşti calea spre creaţie în România, unde cinematografele se închid, ca şi cluburile şi casele de cultură. Nu se închid, în schimb, barurile şi debite le de tutun. Apoi, ca să găseşti posibilităţi, trebuie să ai energia să le făureşti, iar energia ţi-o dă numai un ideal. În lipsa acestuia, tinerii de care vorbea Burgess vor arăta exact ca Generaţia X: epifaniile esteticii urâtului. Vor distruge şi se vor auto distruge. Tipul de societate în care trăim nu prea ne dă un ideal, în faţa căruia orice tânăr să poată exclama, ca Pancho Villa când a văzut prima oară Pacificul: ,,Oceanul nu e de-ajuns ca să-mi astâmpere setea!” Dar, dacă nu ni se dă un ideal, trebuie să ne găsim noi unul. Sau mai multe. Şi măcar de data asta, să nu fie false.

Pun punct excursului. Am fost martorul apariţiei şi dezvoltării Generaţiei X. Tot urmărind-o, mă bântuie celebrul vers al lui Allen Ginsberg: “I saw the best minds of my generation destroyed (…)” Restul poemului nu mă interesează, pentru că eu chiar am văzut pe cei mai străluciţi dintre noi distruşi, dirijaţi în direcţii derizorii, obligaţi să-şi cheltuiască energiile şi inteligenţa pe nimicuri. Am văzut un potenţial imens de inteligenţă, energie şi creativitate risipit aiurea. Dar trebuie să cred într-un mai bine. Blaise Pascal ne cerea să pariem pe existenţa lui Dumnezeu, argumentând că nu am avea nimic de pierdut. Conformându-mă acestui sfat, îmi permit să pariez şi pe Generaţia X. Ce am de pierdut? La urma urmei, dacă schimbarea în bine nu va veni prin ei, înseamnă că, pur şi simplu, nu va veni.

Ca pe o scenă de celuloză, Generaţia X se prezintă prin paginile care vor urma. Nu arată cine ştie ce: în locul monolitului de andezit, avem mai degrabă o piatră ponce, ciuruită de găuri. Dar nu faceţi greşeala de a-i subestima, stimaţi spectatori: sunt nişte supravieţuitori. În România cea cu reguli schimbate din mers, unde ,,soarele răsare/ doar dacă-l plăteşti” simpla supravieţuire este şi ea demnă de puţin respect.