Scriu pe D:\Music\01_markus_schulz_-_global_dj_broadcast_2006-08-24_(di.fm)_(incl_ james_lavelle_guestmix)-tt.mp3 şi mă opresc un pic asupra motivelor din care asta se poate să nu dea bine. Primul şi cel mai supărător e partea cu 2006, alături de faptul că stau la bloc şi n-am un sistem de sunet destul de performant. Pe de altă parte, prin ce fac acum trădez nişte principii de bază ale existenţei muzicii electronice pe care urmează să le dezvolt pe parcurs: şi anume cele ale efemerităţii, nonrepetitivităţii şi dependenţei de spaţiu. Explicaţia: la 17:07 singură în cameră şi concentrată pe un eseu, sunetul care merge la volum scăzut în fundal nu mă distrage în niciun fel, oferă un nivel minim de energie susţinătoare şi nu îmi cere nimic în schimb. Prefer asta unor Pink Floyd, Nouvelle Vague, Paraziţii, Nina Simone şi alţii, pe care îi mai scanez aşa repede prin listă, dintr-un motiv care va sta la fundamentul tezei mele: toţi au ...

La Paris, toată lumea merge cu Metro-ul. Ce nu ştiam e că toată lumea are căşti în urechi, un mp3/ mp4/ ipod în mână, pe care-l butonează mereu. Şi, uneori, o carte. Arată cumva a autişti, de tipul „pe mine să mă laşi în pace, nu te aud, n-am chef, nu-mi cere”. Pentru un outsider (sau, dacă tot vorbim de Franţa, să zicem étranger) e destul de neobişuit să vezi oamenii teleghidaţi. Mirarea e cum ştiu totuşi să coboare la staţia care trebuie fără să privească pe geam, fără să închidă cartea, ridicând brusc geanta cu laptopul. Venită de afară, adică dintr-o Europă unde oamenii  din autobuz se ceartă, îşi dau sfaturi, se înjură pe locuri, se privesc cu subînţeles, se strâmbă de durere pentru că sunt călcaţi pe picioare, vorbesc despre religie şi boli, Metro-ul parizian era deja o problemă. Unor locuri li se potriveşte o melodie sau un gen ...

Intrarea în marele oraş al Sudului se face lin. Acceleratul ce te aduce din Cluj se blochează, pentru a câta oară, în faţa unui semnal roşu, la mai puţin de un kilometru de Gara de Nord. Mahmur după somnul chinuit din trenul fie îngheţat, fie supraîncălzit, mai păstrezi în tine dulceaţa lungii tăceri ardelene, vorba lentă şi calculată, acordurile de jazz de la concertul de aseară şi zgomotul vag al troleului 6, ruta Mărăşti-Mănăştur. Eşti deja în Bucureşti dar e prea linişte. Una stranie de ore matinale. Trenul se urneşte greoi şi pe geam încep să se profileze sinistre blocuri cenuşii din Griviţa, scheletul însingurat al mereu neterminatului pasaj Basarab şi parcă un fel de rumoare. Dar, în liniştea cu care savurezi ultima ţigară ilegală, amănuntul acesta e aproape neglijabil. Peron. Gara de Nord este primul semn că ai pătruns într-o lume a decibelilor fără măsură. De la taximetriştii agasanţi care ...

În fiecare dimineaţă, urcă în autobuz de la a doua staţie. Creaţă şi brunetă, proaspăt înţepată… în buză cu un pierce. Nu are mai mult de 18 ani şi sigur învaţă la liceul economic. Pluteşte senină printre ceilalţi călători, niciodată nu-i priveşte în ochi şi se îndreaptă direct către locul ţintit, de unde nu mai mişcă până la destinaţie. Nu dă din cap, nu schiţează gesturi, nu mimează, nu începe şi nu întreţine discuţii despre situaţia românilor din Italia, nu vorbeşte nici despre tema la mate, nici despre teză. Cu privirea aţintită în faţă, aşteaptă să ajungă. E una bucată adolescentă (poate) încă virgină, care nu mai serveşte nici măcar de subiect în discuţiile bunicii ei şi ale suratelor septuagenare ale acesteia, când se mai întâlnesc duminica după-masa la o şuetă veninoasă. Blegii o lasă în pace şi ei îi convine. Nu suportă blegii. Şmecherii o ignoră şi ei nu îi ...

Când am întâlnit pentru prima oară faţă în faţă fenomenul „Silent Disco”, într-o hală dezafectată a muzeului budapestan al tehnologiei, prin 2003, nu aveam nici cea mai mică idee despre implicaţiile „activistice” pe care genul şi le arogă. Am considerat atunci că e vorba despre nimic mai mult decât un nou „fad” al cyborguţilor şi am simţit o profundă oripilare faţă de spaţiul excesiv de salubru în care gazdele noastre ne ademeniseră. Nimeni nu fuma, nimeni nu bea alcool; o hală imensă, cu cel puţin 500 de oameni conectaţi la căşti, care dansau unduindu-şi mâinile pe o muzică, pentru mine, inexistentă. Liniştea ţării Abia după ce flash-mobul a apărut şi pe meleaguri româneşti şi am mai participat, mai mult nolens decât volens, la silent gigs/partys/discos am aflat, cu consternare, că această formă placidă de manifestare e, de fapt, un protest. Cu şi mai mare consternare am aflat care e funcţia liniştii în ...

În stilul regizorului Guy Maddin, musicalul The Saddest Music in the World (în româneste, “Cea mai tristă muzică din lume”) imită vizual stilul filmelor expresioniste ale anilor ’20-’30: alb-negru, cu înregistrarea sonoră cu ecou, expresii faciale foarte teatrale în anumite cazuri şi intonaţii vocale exacerbate; totul folosit cu umor şi stil. Cadrele blur care dau efectul “vintage” vin în contrast cu mobilitatea camerei. Stranietatea imaginilor este sporită şi prin inserarea unor succesiuni de cadre la viteză mare - trimiţând la filmele de începuturi, cu mişcări sacadate, rapide - şi a câtorva secvenţe color, ca “experimente” ale originarului procedeu tehnicolor. În perioada marii crize (1933), Lady Helen Port-Huntley (Isabella Rossellini), o baroană a industriei berii din Winnipeg (Canada), anunţă competiţia pentru cea mai tristă muzică din lume: ca semn de recunoaştinţă în vederea numirii oraşului Winnipeg drept “capitală mondială a tristeţii”, Vocea din difuzor cheamă oamenii de pe întreg mapamondul să se ...

Gustavo Santaolalla nu e un nume pe care o să-l găseşti pe MTV, printre fetele cu sclipici, băieţii cu şepci NYC şi pantaloni largi. Dar The rise and rise of…este o emisiune a unui post de muzică unde se prezintă succesul unui “star”, ascensiunea acestia. Santaolalla ar putea să fie o astfel de poveste. Găsit pe genericul unor filme ca Amores perros, 21 Grams, The motorcycle diaries, Brokeback Mountain, Babel, pentru care a compus coloana sonoră, merge de la filmele lui Iñárritu spre cele care concurează pentru Oscar: lucru care i-a adus faimă. Muzica filmelor încearcă să redea ritmul temporal al acţiunii: cele două sunt în directă legătură, iar ascultând muzica poţi să-ţi imaginezi uneori filmul însuşi, adică reprezentarea muzicii pe ecran, dacă aceasta din urmă poate să susţină scenariul. De asemenea, coloana sonoră ne va duce într-o direcţie de semnificaţie mult mai repede, în timp ce un film fără muzică ...