Nominalizat la Oscar pentru film străin, Revanche este combinaţia perfectă între o poveste puternică, cu nuanţe parabolice, interpretări lo-fi ale unor actori necunoscuţi, o cinematografie precisă, directă, dezgolită de ornamente, preocupată să compună cât mai corect cadrul în care se desfăşoară evenimentele, fără demonstraţii de virtuozitate. Firul narativ îl urmăreşte pe Alex, fost deţinut, care plănuieşte jefuirea unei bănci din minusculul orăşel provincial din Austria în care locuieşte, pentru a putea să-şi salveze prietena, ucraineanca Tamara, de la prostituţie. Evident, ceva nu merge conform planului, şi Tamara este împuşcată de un poliţist zelos, aflat din întâmplare în apropierea locului crimei, care încearcă să oprească maşina celor doi, şi moare. Alex se retrage la ferma bunicului său, care se învecinează cu casa cuplului Robert (poliţistul responsabil de moartea Tamarei) – Susanne, soţia sa casnică . Contrastul dintre statura impozantă a protagonistului şi his wild ways (sălbaticul care respinge orice tentativă de comunicare sau ...

Înainte de partituri şi sunete, căutăm refugii în pagini de carte. Iată o temă din care multe scenarii au bătut monedă. Patru din ele au ajuns pe buzele tuturor. The Hours (r. Stephen Daldry, 2003). E, poate, cea mai bogată ilustrare a evadării între litere. Trei destine, din trei epoci, se confundă sub incidenţa unui roman (Mrs Dalloway, de Virginia Woolf), a cărui poveste sufocantă bântuie fiecare situaţie din film, ca o predestinare. Astfel că, dacă la început o vedem pe Virginia scriindu-şi romanul în anii ’20, peste treizeci de ani o găsim pe Laura Brown citindu-l şi, peste alţi cincizeci de ani, pe Clarissa (alter ego al Clarissei Dalloway) împlinindu-l până în cele mai mici detalii. Axul central îl fixează, însă, cele câteva scene din familia Laurei (Julianne Moore), din anii ’50. Abia atunci, prin fascinaţia ei pentru Mrs Dalloway şi prin lecturile obsesive de dimineaţă, prind rădăcini pulsaţiile existenţiale ce ...

Se întâmplă în vremurile noastre. E  realitatea care ne înspăimântă. Ştiri despre criză, conflicte de interese, bani spălaţi,  politicieni corupţi, jocuri de noroc regizate, bărbaţi care îşi ucid nevestele, fetiţe violate şi maltratate şi multe alte cruzimi, una mai „ingenioasă” ca cealaltă. Nu e mai uşor să accepţi, ţinând cont de circumstanţe, să intri în lumea unui film al cărei erou, un puşti indian de mahala, reuşeşte să câştige potul cel mare şi să-şi împlinească la final marea dragoste? Poate sună banal, dar sunt unele filme care te prind de la început şi nu-ţi mai dau drumul până când nu răsufli uşurat că el şi ea au rămas împreună şi cu un sac de bani în spate. Nu încerc să minimalizez povestea lui Slumdog Millionaire, ci doar să punctez că, privind din perspectiva psiho-socială alui 2009, pelicula funcţionează ca tratament pentru timpuri tulburi. Cred că ăsta e marele său avantaj, apariţia ...

„Slumdog Millionaire” e fascinant prin structura sa, perfect lucrată, atît la nivel „macro” (cu cele trei paliere temporale pe care se spune povestea), cît şi la nivelul „lucrăturii din ac” (premiile pentru imagine şi montaj au fost binemeritate). Povestea e de o cutremurătoare banalitate: good kid has bad life; meets nice girl; nice girl disappears with bad brother; bad brother becomes bad man; good man tries to win woman back. Mai fascinant e însă regizorul Danny Boyle – sau, cel puţin, el pare să creadă asta. Într-o poveste bună, se vorbeşte simplu despre lucruri complicate; dar, aici, se întîmplă tocmai pe dos. Hiper-structura nu reuşeşte să „funcţionalizeze” povestea. O acoperă cu paiete, cu sclipici, cu focuri de artificii, dar n-o poate „lumina” decît pentru puţin timp. O face entertaining pentru a acoperi lipsa de răbdare în a o face substanţială şi, ca atare, ea ia ochii spectatorului. Iar, pentru „artificii”, regizorul ...

Undeva, prin clasa a şasea colţ cu a şaptea, aveam o profesoară de muzică, o doamnă de fier, înarmată cu un „băţ de sticlă”, cu care ne croia de cîte ori o luam razna. Repertoriul ei – şi al nostru – era însă mult mai variat decît ar fi lăsat să se creadă rigiditatea ei de fată bătrînă. Printre „piesele” clasice, profesoara mai strecurase melodii cu specific african sau chiar indian. Iar celui indian îi spunea cîntecul lui Raj Kapoor. Traduse cumva din „Vagabondul”, versurile vorbeau despre un tip, sărac, extrem de optimist şi care, în ciuda faptului că era acoperit numai de lucruri „de import”, îşi păstra inima mereu indiană. Cam aşa e şi Slumdog Millionaire-ul lui Danny Boyle. Un film în care autorul negociază foarte atent transferul cultural dinspre Occident spre Orient şi invers. Se poate spune că Boyle încearcă în Slumdog… să recolonizeze India, scoţînd din primitivismul lor ...

Pe cine ar putea să mai impresionze un alt film despre război? Când în fiecare zi auzim despre alţi morţi, răniţi, atentate, crime politice sau religioase pe care le tratăm deja ca obişnuinţă? Waltz with Bashir e filmul despre care, dacă ai lăsa pe cineva să-ţi facă un rezumat, poate ai fi sceptic. „Aha, puţină psihanaliză, puţină iarbă, şi ceva masacre”. Fiecare din acestea par deja istorie. Foucault spunea că marea obsesie a secolului XX a fost istoria: fie că e vorba despre cea a sexualităţii, a nebuniei sau pur şi simplu Istoria, cu majusculă, oamenii încearcă să pună în ordine o cauză şi un efect. Sau nici măcar: poate doar să vadă de departe ce se întâmpla atunci. Dacă privim aşa, atunci Waltz with Bashir e un alt film despre istorie. Doar că nu e documentarul care plictiseşte prin date tehnice şi imagini şocante. Imaginile, multe sub formă de flashback, suprarealiste ...

Danny Elfman (n. 1953) este compozitorul şi interpetul american care a creat coloana sonoră pentru o multitudine de filme americane sau coproducţii. Printre cele mai cunoscute se numără Batman, Mission: Impossible, Men in Black, Spider-Man şi câteva filme în regia lui Gus Van Sant – Psycho, To Die For, Good Will Hunting şi Milk -. Danny Elfman s-a consacrat soundtrack-urilor de film devenind compozitorul fetiş al lui Tim Burton. Puţină lume ştie de acest artist care stă în umbra atâtor blockbustere şi a şi mai multor filme de artă, care mai de care mai premiate; o explicaţie ar fi că dacă întreg mecanismul cinematografic al unui film merge ca la carte, atunci e nevoie de multe vizionări ca pista melodică să fie receptată separat, complet detaşat de corpul imagistic. În afară de asta, evident, Danny Elfman nu e compozitorul care să “construiască” şlagerele pentru interpreţii la modă, în cel mai bun ...