"Ne e frică de copiii de astăzi, care vin de la ora două, după şcoală, dau din coate, vorbesc şi mănâncă chips. Ce o să se-ntâmple cu poezia ta acolo?”
Întâlnirea cu Kovács Ildiko intră în categoria celor cu final neaşteptat. Am mers la prima întrevedere cu o persoană despre care ştiam foarte puţin şi am descoperit una din cele mai fascinante personalităţi cunoscute până acum. Am început de pe poziţia celui care vedea teatrul de păpuşi de pe poziţia reducţionist-infantilă a lui „ah, doar teatru de copii” şi am ajuns să văd arta demnă de respect. M-am pregătit pentru câteva întrebări şi am ajuns la cinci ore de convorbiri înregistrate. Ele ar fi putut continua încă pe-atâta, fără speranţa de a întrezări vreun capăt. De aceea, interviul de faţă nu se doreşte exhaustiv. El nu face decât să întregească imaginea artistei, aşa cum se degajă din alte interviuri, până când ...
La categoria divertisment TV telespectatorul român nu are de unde alege. Pe de o parte zecile de posturi private, toate cu programe la limita oligofreniei, sau a formatului de tabloid TV. Pe de alta un post public de televiziune cu toate păcatele posibile şi imposibile, dar unde mai vezi şi altceva decât bâlci şi bucăţi de carne. Aşa că îţi vine să râzi pe marginea recentului scandal financiar de la TVR. Jurnalul Naţional, parte a trustului de presă Voiculescu acuză conducerea Televiziunii Naţionale de malversaţiuni financiare şi risipirea banului public. Acuzaţii extrem de grave, meritând o examinare atentă. Dar ziarul nu găseşte un exemplul mai ,,luminos" decât al fostului director general Valentin Nicolau, actualmente angajat al aceluiaşi trust Voiculescu (unde ajung doar oamenii verticali, de o ireproşabilă moralitate!) care poate declara cu sufletul împăcat: ,,nu vreau să comentez mai mult decât spunând că, după plecarea mea din TVR, este jaf ...
Am văzut un spectacol. Probabil o formulare de genul „în pofida aşteptărilor şi pronosticurilor anterioare, mi-a plăcut” ar creea o oarecare iluzie de obiectivitate. Dar nu de prea multă „obiectivitate” am ieşit entuziasmat de la spectacol. Mitul lui Faust mi-a suscitat dintotdeauna atenţia, iar interpretarea dată de regizoarea Thirza Bruncken introduce textul lui Goethe într-un spaţiu spectacular alocat, în mod obişnuit, noii dramaturgii hiper-realiste. De asemnenea, tema schizofreniei, deşi prezentă în cultura europeană de mai bine de două secole, continuă, fie doar prin intemediul cinematografiei, să trezească tot atâta interes.
Am conturat deja câteva repere ale producţiei Dortmund Stadttheater. Viziunea filmică a Thirzei Bruncken se îndepărtează de interpretările clasice ale poemului lui Goethe (prima parte), aducând povestea în dimensiunea profana a pshiologicului (psihiatricului, chiar) ce s-a substituit teologicului.
La intrarea în sală, ca membru cu drepturi pasive al publicului, am rămas contrariat în faţa decorului ce aglomera scena: un apartament cu patru ...
David Lynch se (re)prezintă ca parte integrată a expoziţiei THE AIR IS ON FIRE, creînd/improvizînd o muzică bizară, aşezat la o staţie de sunet, pe o mică scenă de teatru, replică a celei din Eraserhead-ul din '77 (de la podeaua în pătrăţele alb şi negru până la cortinele grele de catifea roşie). Prezenţa lui (mai bine absenţa) este aproape neobservabilă, pentru că, intrînd în mastodontul postmodern de sticlă, plexiglas şi metal (aka Fundaţia Cartier pentru Artă Contemporană) te-ai introdus, deja, într-o altă dimensiune, în continuum-ul de real-halucinaţie-vis imaginat de Lynch în filmele sale. Autorul în centrul operei, construind şi adăugînd în continuare noi straturi de realităţi subiective, noi semnificaţii conceptului iniţial: este acceptat uşor de cei veniţi la inaugurarea expoziţiei. Se mai aude un ah! mais, voila Lynch!, din ce în ce mai rar, însă, o dată ce muzica şi restul ingredientelor te scufundă, la propriu, într-un spaţiu halucinant de ...
Dacă aş găsi un barometru pentru răbdare, cel mai bine l-aş proba în teatrul lui Bob Wilson. Şi mă refer la Deaf Man’s Glance (1981), spectacolul suficient de lung ca să te convingi că toată educaţia ta de percepţie – întreţinută în atâţia ani de ritmurile alerte din muzică, film, teatru, dans şi, de ce nu, pictură – va avea nevoie de o serioasă reconsiderare. Vor trebui amputate toate reflexele vitezei, ca accesul la Deaf Man’s Glance să fie fluid. Şi întreg.
Spectacolul, o reeditare teleplay, abreviată, a formei scenice iniţiale – ce avea o durată de aproape şapte ore... – reface un caz real, petrecut cândva în anii copilăriei unui surd, care a asistat la uciderea a doi copii de către bona lor. Marea surpriză e că demersul lui Wilson e unul complet nesenzaţional, abandonând primele straturi de viteză, dinamism, afectivitate, oroare şi tridimensionalitate ale scenei crimei. Păstrând doar actul ...
Vinerea lungă, Teatrul Maghiar de Stat, Cluj, dramatizare de Visky András după Imre Kertész, regia: Tompa Gábor, decor, costume: Carmencita Brojboiu, muzica: Szemzo Tibor, cu: Dimény Áron, Péter Hilda, Orbán Attila, Bodolai Balázs, Györgyjakab Eniko, Bogdán Zsolt, Molnár Levente / Galló Erno
"La început a fost cuvântul" apoi s-a facut spectacolul. Cuvântul lui Imre Kertesz şi abordarea scenicã a lui Tompa Gabor merg pe două linii separate, interpretarea sau viziunea regizorală se rup de text (sau de…"opera deschisă " cum ar fi zis Eco).
Îl avem pe scenã pe scriitorul B. şi pe soţia acestuia. Conflictul? El nu vrea copilul pe care soţia îi cere să-l aibă împreună. Apoi vedem lupta ei (şi mai puţin "dintre ei"), încercarea de a ajunge la el - izolat de lume – şi, în final, renunţarea de a mai înţelege ori comunica. Dar, în acelaşi timp, B. vorbeşte, arătând cauzele şi punctul de start al acelui ...
Les Ephemeres., ultima creaţie colectivă a Teatrului du Soleil, la Theatre du Soleil Cartoucherie, Paris, în perioada ianuarie-martie 2007.
Delicioasa agonie a momentelor pierdute.A clipelor în care nu ai îndrăznit să spui ceva, să răspunzi la o privire, la un gest. Extazul senin, calmul spasmodic al amintirilor.
Apoi, actorii, dînd corp umil rămăşiţelor timpului pierdut; şi noi. Două gradene de lemn, faţă în faţă, construite pentru observarea metodică a fiinţelor umane, agonizînd într-un trecut şi prezent simultan. Mici lumini sunt puse la fiecare balustrada, în dreptul fiecărui spectator. Ni se interzice să ne ascundem în întuneric; ni se impune să ne privim, uitindu-te, în acelaşi timp, la pista lungă, cu două deschizături opuse, uriaşe, pe unde intră şi ies...Fiinţe umane trăind, iubind, murind, întinse nu pe mese de anatomie, ci pe platouri rotunde, mobile, împinse şi scoase din spaţiul scenic, într-o coregrafie fluidă de mişcări, alunecînd ca mărgelele pe un şirag. Prin ...
