Hong Kong, ca mediu, este unul dintre cele mai importante oraşe la nivel mondial. Datorită reliefului său, doar o mică parte a metropolei-stat este locuibilă (aproximativ 15 %), fiind una dintre cele mai aglomerate zone urbane, cu peste 6000 de locuitori pe kilometru pătrat. În timpul celui de-al doilea război mondial, Hong Kongul a fost ocupat de armata japoneză.. Datorită regulilor draconice ale ocupaţiei, mulţi dintre locuitorii Hong Kongului s-au refugiat în China continentală, numărul locuitorilor scăzând de la 1.6 milioane la 600.000. O dată cu terminarea războiului şi cu transformarea Chinei într-o ţară comunistă s-a dezvoltat reacţia inversă (dinspre continent spre Hong Kong). Sub oblăduirea britanică (1950-1997) oraşul s-a dezvoltat economic foarte mult, prin transformarea unui spaţiu devastat de consecinţele războiului într-una dintre cele mai importante zone comerciale şi economice la nivel global. Investiţiile firmelor străine în economia Hong Kongului şi creşterea forţei de muncă, prin emigraţiile masive din ...
Dacă e uşor, şi de natura evidenţei, să tratezi Kill Bill (şi tarantinismul în sumă şi specie) ca pe cel mai limpede şi mai auto-declarat construct cinematografic care joacă pe careul de aşi, mereu cîştigător, al copilăririi manga, violenţei distanţate, orientalizării şi decupajului parodic, despre Ghost Dog[1] şi sursele/resursele sale de semnificaţie s-a scris, cred, prea puţin în România noastră gărbită. Drept e şi că Jarmusch e mai...marginal (chiar dacă de la Gohst Dog încoace marginalitatea sa şi-a mai pierdut din parfum). Ce-mi aduc bine aminte este cum scormoneam, cu cîţiva ani în urmă, după caseta video prin lungile rafturi cu gunoaie poliţiste şi kung fu, în Hallyood Music&Film, , plăcere perversă neegalată decît de raftul de viz à vis, unde Blade Runner se învecina democratic cu StarTreak şi alte bălării.
Un diagnostic tematic unitar pentru Ghost Dog e o operaţiune la fel de dificilă ca strecuratul nisipului aurifer în Alaska ...
Comparat cu Walt Disney, desemnat de variate clasamente de pretutindeni drept cel mai mare regizor japonez de animaţie sau cea mai influentă personalitate asiatică a ultimelor decade, cucerind milioane de spectatori şi până şi bastionul suprem al Oscarului, Hayao Miazaky şi-a adjudecat o confortabilă poziţie de influenţă în spaţiul mondial de creaţie animată. Şi pe bună dreptate, din moment de regizorul nu face rabat de la controlul total asupra tematicilor, stilisticilor şi tehnicilor comasate în producţiile sale, lung-metraje profund ancorate în cultura tradiţională asiatică.
La o scanare mai atentă, varietatea aspectelor care îl decupează pe Miyazaky drept emblemă contemporană a domeniului de animaţie deconspiră o pasiune puternică pentru evadări ludice originale, care aduc la viaţă personaje neaşteptat de complexe, cu ajutorul celor mai inovatoare tehnici. Acest aproape periculos efort îndreptat spre performanţă pe toate fronturile reprezintă de-altfel motorul care a pus în funcţiune o profitabilă industrie, ce nu încetează să reunească ...
Am pierdut ieri vreo oră, gândindu-mă la teatrul din ziua de azi. Gândindu-mă la cât de frumos e să te gândeşti la teatrul frumos, fără să-mi dau seama că aşa ceva urma să mă năpădească de imagini. Imagini pline, vii, imagini care năvăleau din atâtea spectacole, că a trebuit să-mi fac un top al celor mai năvălitoare momente de teatru, de la Cumnata lui Pantagruel al lui Purcărete, Balul lui Nica, Intrusa lui Măniuţiu, la Creatorul de teatru lui Dabija, Forma lucrurilor lui Massaci sau Căsătoria lui Kordonskiy.
Spectacolul, regizorul şi ardelenii. Totuşi nu m-a lăsat inima să uit de The Blue Rocks[1]. Produs de „Izumi Ashizawa Performance Company” (New York, 2003), plimbat pe la diverse festivaluri, scris şi regizat de tânăra Izumi Ashizawa (Japonia), The Blue Rocks a fost adus şi la noi în Ardeal, la Cluj, în 2005, pe scena „Casei Universitarilor”. Adică la prima ediţie a Festivalului de ...
Termenul de asian invasion, cum bine zice wikipedia e folosit pentru a desemna „intrarea” asiaticilor în diverse locuri geografice şi sectoare ale vieţii sociale – evident, occidentale. De asemenea, e şi o sintagmă cu conotaţii rasiste, utilizată de unii adolescenţi pentru a se referi la numărul mare de etnici asiatici într-un oraş sau regiune cu imigraţie galbenă foarte mare. În UK, e şi numele unei bande de British Asians care, în mai multe rînduri, au invadat şcolile pentru a ataca, cu ciocane, elevi albi. Există o invazie asiatică şi în cinematografie? În ce se măsoară „barbaritatea” ei? Documentarul tri-partit al britanicului Jonathan Ross răspunde afirmativ la prima interogaţie. Cît despre a doua...
Niponia
Adică Japonia. Tărîm al cruzimii şi al delicateţei. Probabil cea mai influentă şi pastişată dintre toate cinematografiile asiatice cu care Ross ne face cunoştinţă în acest documentar. Dintre toţi regizorii prezentaţi, realizatorul se conversează, în această primă parte, cu ...
Ce este un produs “pur hedonist”?
Un produs “cultural” este definit nu atât de suportul său material (carte, film, CD, operă de artă) ci mai degrabă de faptul că necesitatea sa nu este primul lucru luat in considerare în actul achiziţionării sale, spre deosebire de bunurile care satisfac cerinţe materiale de baza – produse alimentare sau textile. Totuşi, acestă graniţă este neclară: cumpărarea aşa-ziselor produse “culturale” poate avea un scop practic (cărţile de tip “Cum să...”, de la care cumpărătorul se aşteaptă să-la jute să-şi îmbunătăţească viaţa), iar satisfacerea necesităţilor materiale poate fi lipsită de orice “necesitate” (cina într-un restaurant de trei stele, un veşmânt haute-couture). Dar pentru produse ca un roman, un CD cu muzică sau un album manga, actul cumpărării pare a fi determinat de o căutare a plăcerii ca scop final. De aceea, în restul acestei analize, voi abandona conceptul de “produs cultural” în favoarea celui de” produs ...
Visam un film despre revoluţie. Ceva în genul superproducţiilor lui Peter Jackson, cu iz de Schiller, pe un scenariu care să profite de un asemenea zăcământ narativ şi în care să găsesc toate fanteziile mele eroice. Ce mi-am zis, un strop de buget să aibă românaşii noştri şi... gata capodopera! Nici pomeneală... Ba agonia mi s-a încins şi mai tare când am văzut 15. După care am lăsat-o moale cu fanteziile, aşteptând cu braţele deschise, că poate o pica ceva...
Uite aşa m-am trezit luând în braţe cel mai special fenomen din cinematografia recentă: nu unul, ci trei filme, interesate nu doar de revoluţie, ci mai ales de context, de mentalităţi, de culise, de întreg. Parcă înţelese să dea buzna pe piaţă, toate în acelaşi an de graţie 2006, şi să smulgă premii de la te miri ce festivaluri, A fost sau n-a fost? (r. Corneliu Porumboiu), Cum mi-am petrecut sfârşitul ...
