Orizontul de aşteptare s-a potenţat prin zvonurile dinaintea spectacolului. Ca de obicei, ele nu priveau rezolvări regizorale sau jocul actorilor, ci chestii mai „comerciale”: vom asista la deshabilee şi scene de şoc. Mi-am permis să concluzionez pe olteneşte: deci băgară carne.
Nu mă încearcă frisoane sincroniste, nu am habar de noile tendinţe în teatrul mondial. N-am mai văzut un spectacol de Andrei Şerban (n-am văzut eu multe altele...). Dar întotdeauna există o primă oară. În cazul meu, una din cele patru repetiţii cu public oferite de Teatrul Naţional Cluj înaintea premierei.
Repetiţia cu public s-a dovedit un spectacol închegat, cu minime intervenţii din partea maestrului Andrei Şerban. Regia spectacolului: foarte bună, cu o menţiune specială pentru punerea în scenă. Colaborarea dintre regizor şi scenografa Adriana Grand a dat un decor în măsură să răspundă cerinţelor textului. Expresionist atât cât trebuie, spaţiul de joc permite o tranziţie eficientă între scene. Faianţa aparentă asigură ...
Dacă lumea e nesănătoasă, schizo-paranoidă – dar veselă, nu-i aşa? – de unde pretenţia asta vanitoasă, cum că noi am fi mai sănătoşi?
Aceasta nu e o pipă,... nici acesta un ManInFest tematic. Dar ManInFest-ul ar putea fi... o pipă... Cum, la rîndul ei, Pipa lui Magritte, care nu e o pipă, ci imaginea ei în ulei, poate fi... citită, în sensul cel mai literal cu putinţă. Hai, că uite-aşa intră omul în ceaţă.
Relaţia dintre schizofrenie şi teatru e mai greu exploatabilă decît cea dintre paranoia şi teatru. Ca atare, cum bine se ştie, personajul emblematic al teatrului e Oedip, cel puţin pentru secolele recente; concurat în veacul trecut, fără nici o şansă (tocmai pentru că s-a născut Hitchcock, care s-a plictisit repede de Anglia, preferînd să-l popularizeze cinematografic, în America, pe unchiuleţul Freud) de Norman Bates, eroul absolut al cinematografului secolului XX.
„Mama, eu cînd mă fac mare vreau să mă ...
Spectacolul clujean, lansat la sfîrşitul verii printr-o serie de repetiţii deschise, neînsoţite însă de discuţii, ci doar de o cuvîntare a regizorului, a creat în jurul lui un soi de aură de mister, pe jumătate înfrigurat-reticentă, pe jumătate intenţionată, de campanie. Ambele poziţii ale lansării au ceva straniu, ambiguu.
"Theatre has no memory, which makes it the most existential of the arts."
Sarah Kane, 1998
Între dispariţia Sarhei Kane şi momentul premierei de la Naţionalul din Cluj cu Cleansed/Purificare (traducere de Saviana Stănescu, un adevărat tur de forţă şi de rafinament, chiar dacă titlul sună pe româneşte mai puţin brutal şi mai puţin activ decît în original) au trecut şapte ani. În riturile funerare de pe meleagurile noastre – habar n-am dacă şi de pe alte meleaguri – şapte ani înseamnă un ciclu complet între trecerea trupului în ţărînă şi ridicarea sufletului la cer. După şapte ani se fac parastase speciale, după şapte ...
