Anim’Est a fost numele Festivalului Internaţional de Animaţie organizat în Bucureşti. 2006 a fost anul primei ediţii a acestui festival. Datele „mari” au fost 22 septembrie – 1 octombrie. Datele secundare au fost 29 septembrie – 3 octombrie, pentru oraşul secundar, Cluj. Acesta a fost locul în care s-au prezentat nişte selecţii de filme scurte din festival, plus un lungmetraj pe numele său Corto Maltese: La cour secrète des Arcanes. Din păcate, o animaţie pe care am ratat-o. Scurtele din weekend (30-1) au fost celelalte pe care le-am ratat. Scurtele din preajma weekendului – luni şi vineri – au fost cele pe care nu le-am ratat şi cele la care m-am delectat. Despre ele o să citiţi.
A(ni)mestecarea de vineri
Hot Dog a fost animaţia cu alură de ţăcăneală venind din partea Belgiei, despre un câine mai tâmpiţel care reuşeşte să salveze transportul de hotdogi către o şcoală. O atmosferă delirantă, ultra-caustică ...
Angels in America, HBO Productions, USA, 2003, Regie: Mike Nichols, Scenariu: Tony Kushner, Distribuţie: Al Pacino, Meryl Streep, Emma Thompson, Mary-Louise Parker, Justin Kirk, Jeffrey Wright, Ben Shenkman, Patrick Wilson
Rar se întâmplă ca o ecranizare să ia calea televiziunii, înainte de a defila pe marele ecran. Şi mai rar însă, o asemenea tentativă se transformă într-un fenomen de amploare. Angels in America demolează toate aceste obstacole şi îşi mai adună o colecţie de superlative, totul indicând un film de televiziune cel puţin altfel. Reproducând fidel cele două ultra-premiate piese de teatru ale lui Tony Kushner, Millennium Approaches şi Perestroika, adaptare realizată chiar de către autor, HBO şi regizorul Mike Nichols au hotărât în 2003 să istorisească lumii (din faţa televizoarelor) o poveste: una cu îngeri în America.
Într-o lume care has gotten so terribly, terribly old, adică în 1985, Casa Albă e ocupată de Reagan, gaura din stratul de ozon se ...
Michel Gondry face din obiecte – multe, colorate, decolorate, organice, personificate a priori, lăptoase şi translucide, suprapuse şi intersectate – vise. Videoclipurile lui sunt un fel de desene animate şi un fel de consemnare a oniricului şi a psihedelicului. O imensă butaforie psihanalitică şi muzicală, o mare grămadă de plastilină şi carton sublimată, „made elsewhere”. Oamenii sunt insecte, sunt digitali, sunt Lego. Sunt plastic. Se sparg ca în Matrix de ecrane şi trotuare, se mişcă din cauza fragmentării timpului din jurul lor, conduc imense camioane-fabrici-organice-stomatologico-miniere şi cântă superb între timp, totdeauna. Sunt fluorescenţi, sunt desenaţi pe sticle, se multiplică bacterian şi pluricelular, se clonează, se deformează, dansează. Chiar el o spune – inspiraţia vine lovind obiecte unele de altele, sau de un mare disc în mişcare... ajung să se amestece, dar rezultatul este prea distorsionat de viteză ca să se vadă. Însă, după ce se opreşte discul, ai oameni ca ...
Cu vreo doi ani în urmă, scriam, într-un număr al acestei reviste, despre un spectacol teatral pe care nu mă codeam (după cum nu mă codesc nici acum…) să-l consider cu totul extraordinar. Un spectacol care a trecut mai degrabă neobservat, prin praful bizantin al bulevardului nostru cultural, gătit la ceas de seară cu vopseluri apusene. În articolul cu pricina, dădeam şi eu din mîini, după puterile mele, doar s-o face un pic de zgomot şi-o merge mai multă lume, sau măcar cine trebuie, la ceva ce mi se părea mie a fi un mare spectacol. Acum, c-am facut “mizanabima” asta grăbita, pot să spun şi despre ce spectacol era vorba, să nu mai lungesc sadovenian aşezarea în poveste. Înşir’te mărgărite, în regia lui Alexandru Dabija, la Teatrul Nottara. Pînă la urmă, cu o vorbă a regizorului tocmai pomenit, spectacolul “a căzut în vată”. E drept, n-am fost doar eu ...
Revoluţia din ’89 şi lupta anticomunistă au devenit un brand al Timişoarei. O simplă privire peste programul “Festivalului Dramaturgiei Româneşti”, ediţia a XII-a este o dovadă suficientă. Alăturarea unor spectacole precum: Richard al III-lea se interzice de Matei Vişniec, în regia Cătălinei Buzoianu, ori Amalia respiră adânc de Alina Nelega în regia lui Gavril Cadariu, ori Zuckerfrei/Fuck.You.Eu.Ro.Pa după texte de Nicoleta Esinencu montate de Alexandru Berceanu indică prezenţa unei...deja alte generaţii. (La Richard al III-lea…, în sală, erau câteva tricouri cu Che Guevara…La ieşire, unul dintre purtătorii lor, mi-a cerut un foc – aveam, şi chibrite la mine, dar am preferat să-i dau bricheta.)
Aflat printre textele câştigătoare ale concursului de dramaturgie DramAcum2, textul Verei Ion este pentru prima dată publicat de către “Biblioteca Teatrului Imposibil” alături de alte 4 texte, în 2005. Textul a suferit numeroase şi substanţiale modificări de la forma sa iniţială, numită Radical, până la o formă ...
O poveste cu patru spectacole. Ne amintim de ea şi o spunem mai departe, pentru că-i neastâmpărată şi refuză să încapă în fotografii. O scoatem de la naftalină, aşa recentă cum e, cu încrederea că e şi exemplară. Să vedem.
Toamna trecută oftam după anii când Teatrul Imposibil ne făcea praf, prin spaţii improvizate, cu spectacole unul mai adevărat, nesimţit, dement, implicat decât altul. Ce mai, puteam să jur că nu mai pupă Clujul aşa teatru... Până când, iarna, hopa şi minunea: m.chris.nedeea (a se citi Cristian Nedea, regizor sătul de rutină şi plictisit de plictiseala naţională a capodoperelor naţionale; sau, pentru uituci, tata lu’ Teatrul Imposibil) se întoarce. Cu tot cu Teatrul Imposibil, pentru că tocmai a pus mâna (a câta oară?) pe o bucată nou-nouţă de dramaturgie. O citeşte, îi place, o publică şi o montează în studioul „Euphorion” al Teatrului Naţional clujean. Adică Tot ce se dă (Ioan ...
Date: În Dogville şi Manderlay, Von Trier se foloseşte până la limitele extreme de Brecht şi teoria distanţării. Analogia a fost recunoscută atât de regizor, care a admis că s-a inspirat din Opera de trei parale, cât şi de critici, care au citit şi trimiteri la Cercul de cretă caucazian şi Ascensiunea şi decăderea oraşului Mahagonny.
Premiză: Formula nu rezultă, aşa cum s-a spus, pe nedrept, într-un spectacol filmat, ci într-un produs cinematografic exploziv, care mizează pe formule exacte care ţin de instrumentarul teatrului. Chiar aşa încărcat de teatralitate, materialul nu îşi pierde caracterul filmic.
Problemă: De ce mizează Von Trier pe formule teatrale, mai ales în condiţiile în care nu s-a sfiit să afirme deschis că dispreţuieşte teatrul, cu excepţia cazurilor în care îl găseşte în televiziune sau în film?
Ipoteza 1. Descoperirea dublului. Cea mai la îndemână şi mai naivă ipoteză este că Von Trier, fiind, ca şi Brecht, un artist ...
