Chipuri (ne)cioplite

Sărbătoarea fetiţei moarte – A Festa da Menina Morta, Brazilia, 2008, Regia: Matheus Nachtergaele, Scenariul: Matheus Nachtergaele, Hilton Lacerda, Cu: Daniel de Oliveira, Juliano Cazarré, Dira Paes

Filmul care a deschis competiţia TIFF nu intră neapărat în categoria filmelor braziliene recente care să te dea pe spate, aşa cum au mai făcut-o, în anii trecuţi, tot la TIFF, Cidade de Deus (în care Nachtergaele a şi jucat) sau Carandiru. E povestea unui sat din Brazilia, aflat la a 20-a aniversare a Fetiţei moarte, de fapt a fetiţei dispărute, căreia un copil i-a găsit hainele şi s-a erijat în cel care comunică cu „moarta”, transmiţînd mesaje importante „celor vii”, prin revelaţii. Acest sfânt, cum i se spune de către ceilalţi locuitori (pe alocuri, i se zice „Santinho”, adică „Sfîntuleţul”, ceea ce la noi îl desemnează taman pe necuratul…), e de fapt un bărbat-femeie, cu grave puseuri de isterie şi alte asemenea… psihanalizabile, care pasămite ar face şi miracole şi vindecări, şi de pe urma căruia profită mai ales tatăl său (în toate modurile posibile). Contrapunctul său e Tadeu, fratele fetiţei, cel care, cu ocazia „revelaţiei” anuale a Sfîntului, devine brusc contestatarul miracolelor, al sărbătorii şi, deci, al iluziei pe care preferă s-o trăiască locuitorii satului respectiv, atunci cînd n-o transformă în business.

Cu un scenariu temeinic construit, cu personaje „cărnoase”, pe care „poţi să pui mîna” şi cu o imagine ce te duce cu gîndul la Orfeu Negro (1959), A Festa… vorbeşte, trecînd peste accentele de realism magic, despre mirajul puterii asupra celorlalţi şi despre amăgirile pe care o lume în derivă şi le brodează pentru a-şi acoperi durerea şi lipsa de orizont.

Mihai Gădălean

---

Cum face toată lumea

Toţi ceilalţi – Alle Anderen, Germania, 2009, Regia: Maren Ade, Scenariul: Maren Ade, Cu: Birgit Minichmayr, Lars Eidinger, Hans-Jochen Wagner, Nicole Marischka

Parcă am mai văzut filmul ăsta – sau ceva asemănător. Două personaje, un tip şi o tipă, aflaţi într-o relaţie care merge şi nu prea, încearcă să vorbească despre „ce-i baiu’”, ce se poate face, eventual sunt puşi şi într-o situaţie care implică alte personaje, de dragul spargerii monotoniei şi de dragul scoaterii în evidenţă a „cum sunt ei” faţă de „cum sunt alţii”. Şi, ce chestie, chiar am mai văzut nişte filme asemănătoare, de la tragicomediile nevrotice ale lui Woody Allen (Interiors, Husbands and Wives), pînă la mai proaspetele creaţii ale lui Matías Bize, En la cama şi Lo bueno de llorar, ambele prezentate la TIFF în ediţiile anterioare.

Premiată la Berlin cu Ursul de Argint pentru interpreta rolului Gitti (jos pălăria!), dar şi cu Marele Premiu al Juriului, a treia creaţie a regizoarei şi scenaristei Maren Ade spune acelaşi tip de poveste: tînărul cuplu în criză, în decorul mirific al Sardiniei. Criza lui, criza ei şi criza lor raportată la fericirea altora. Filmul are momente de un haz teribil (dansul lui Chris pe To All the Girls I’ve Loved Before), combinate cu replici serioase şi sensibile (monologul lui Gitti în faţa lui Chris, despre cum ar vrea ea să fie altfel pentru el). Dar, una peste alta, un film nu e doar o alăturare de scene bine realizate şi coerente în ele însele, ci o construcţie coerentă de astfel de momente. Altfel, rişti ca, după râsetele şi înduioşelile din prima jumătate a filmului, spectatorul să înceapă să se uite nerăbdător la ceas, aşa cum făceau unii la prima proiecţie din festival, după 10. Şi nu doar din cauza orei târzii.

Mihai Gădălean

---

Norocul, la el acasă

Bahrtalo! – Hai noroc!, Ungaria – România – Austria – Germania, 2008, Regia: Robert Lakatos, Scenariul: Robert Lakatos, Cu: Lorand Boros şi Lajos Gabor

Se spune că nimeni nu e profet în ţara lui. Robert Lakatos a reuşit însă să demonstreze contrariul la prima proiecţie a lungmetrajului „Hai noroc!” în Cluj-Napoca, în cadrul competiţiei TIFF 2009. Reacţia publicului a fost una explozivă, în faţa figurilor carismatice ale ţiganului gabor Lali şi ungurului Lori. Înfăşurat în atmosfera de eveniment, beneficiind de prezenţa în sală a celor doi actori, a regizorului şi a doi dintre muzicanţii care apar pe coloana sonoră, filmul lui Lakatos s-a simţit „ca acasă” în cinematograful Victoria.

Pornind de la un scurtmetraj pe care l-a realizat acum câţiva ani, regizorul îşi dezvoltă documentarul situaţional reunindu-i pe cei doi prieteni în Egipt, unde Lori este ghid pentru turiştii străini, iar Lali încearcă să-şi regăsească originile şi să pună la cale o serie de biznisuri mărunte. Fără o linie dramaturgică foarte convingătoare – mizele aventurilor celor doi rămân destul de mici până la sfârşitul filmului – lungmetrajul este pe alocuri fermecător prin sinceritatea reacţiilor şi evenimentelor surprinse de cameră, voit sau accidental. Cu toate acestea, dintr-o serie de fragmente lipseşte o legătură puternică cu întregul, deşi ele sînt interesante chiar prin aspectul lor documentar – dacă e să ne gândim, de exemplu, la secvenţa nunţii la care participă Lali atunci când se întoarce din Egipt. În acest prim lungmetraj al său, Lakatos arată că ştie să lucreze cu actorii, cu situaţiile, că poate găsi soluţii pentru a surmonta momentele dificile, aşa că aşteptăm următorul său film, care se pare că va fi unul de ficţiune pură.

Daniel Iftene

---

Dragoste în vremea politicii

Gitmek: Benim Marlon vs Brandom – Eşti Marlon şi Brandon, Turcia, 2008, Regia: Huseyin Karabey, Scenariu: Ayca Damgaci, Huseyin Karabey, Cu: Ayca Damgaci, Hama Ali Kahn

Filmul turcului Huseyin Karabey, deşi politic până în dinţi, conţine probabil cea mai sensibilă poveste de dragoste din filmele competiţiei din acest an. Povestea tinerei actriţe Ayca Damgaci, care încearcă să-şi regăsească dragostea vieţii înfruntând distanţele, graniţele şi barierele culturale, e doar pretextul pentru un manifest politic semnat de tânărul regizor turc de origine kurdă, sintetizat superb într-una dintre frazele scrisorii de dragoste din care este extras şi titlul filmului: „the heart that i can throw just like a bomb to destroy all fucking borders” („inima pe care o pot lansa ca pe o bombă ca să distrug toate fututele de graniţe”).

Şcolit deocamdată numai în scurtmetraje şi filme documentare, Karabey are curajul să combine toate mijloacele cinematografice pe care le cunoaşte pentru a se prezenta în faţa publicului cu un film sincer. Pentru el, a arunca în joc fragmente de documentar liric, mărturii înregistrate pe casete video sau frânturi de jurnale de ştiri nu face parte dintr-un experiment, alegerile lui făcînd parte dintr-un proces complex şi foarte bine gîndit. Astfel, „Eşti Marlon şi Brando” devine un deliciu vizual şi cultural, fiind măsura unui regizor care deja a ajuns la maturitate.

Daniel Iftene

---

Jocuri de putere

La nana – Fata în casă, Chile-Mexic, 2009, Regia: Sebastián Silva, Scenariul: Sebastián Silva, Pedro Peirano, Cu: Catalina Saavedra, Mariana Loyola, Claudia Celedón, Alejandro Goic

De multe ori, stabilitatea îţi conferă şi un anumit grad de putere. Cînd în joc e pusă şi funcţia de „om din umbră”, care ţine frâiele instituţiei care, la nivel formal, „te comandă”, puterea se dublează. Dar, cum se întîmplă cînd aceasta trece de un anumit prag, devii „corupt” şi, în acelaşi timp, speriat că ai putea-o pierde.

Nu, acesta nu e un film despre politică şi dezavantajele ei, decît dacă orice relaţie între indivizi poate fi subsumată, într-un fel sau altul, unei sfere politice. Scrisă „ca la carte” (sau, dacă vreţi, „ca-n viaţă”, cu urcuşuri şi coborâşuri), povestea lui Raquel, menajeră de 20 de ani în casa familiei Valdes, îi face inclusiv pe cei mai apatici şi mai dezinteresaţi, politic vorbind, să aplaude, să râdă în hohote şi să se înduioşeze. Pentru că, dincolo de tensiunea şi amuzamentul luptelor de gherilă pe care le duce, pe rând, cu fiecare femeie pe care stăpâna casei o angajează de dragul uşurării muncii lui Raquel, amănunţit şi edificator „ilustrate” prin intermediul mişcărilor aparent improvizate ale camerei, e un elegant şi subtil studiu de caracter, dus la îndeplinire minuţios şi fără „îngroşări” de Catalina Saavedra (premiată la Sundance pentru acest rol). Fixaţiile şi negativismul personajului principal funcţionează perfect în contrapunct cu exuberanţa lui Lucy, a treia (şi ultima) menajeră angajată.

Revenind, nu e o poveste despre politică, deşi e o poveste despre putere. Dar, înainte de a fi una despre puterea (şi controlul) asupra celorlalţi, e despre puterea prieteniei asupra tuturor celorlalte puteri.

Mihai Gădălean

---

Campioni la handball-viteză

Machan – Machan, Sri Lanka, Germania, Italia, 2008, Regie: Uberto Pasolini, Scenariu: Ruwanthie De Chickera, Uberto Pasolini, Actori: Dharmapriya Dias, Gihan De Chickera, Dharshan Dharmaraj

După ce a fost nominalizat la un premiu al Academiei Americane de Film pentru comedia britanică „Full Monty”, italianul Uberto Pasolini a găsit un alt subiect plin de umor pentru un film pe care a ales de data aceasta să îl regizeze. „Machan” spune povestea a 23 de bărbaţi din Sri Lanka, creatorii unei metode ingenioase de a emigra, în cel mai legal mod, în Europa. Povestea este una reală, fapt ce face ca demersul lui Pasolini să fie cu atât mai comic şi spectaculos.

Stanley şi Manoj sunt cei doi prieteni cărora le vine ideea să pună bazele „echipei naţionale de handbal a Sri Lankăi”, pentru a se înscrie la un campionat care marchează prietenia strânsă între nemţi şi asiatici. Evident, iniţiativa lor nu are nimic sportiv, cei doi urmărind doar fuga din ţară pentru un scop nobil: ajutorarea rudelor care se zbat într-o sărăcie aproape lucie. Aventurii celor doi se alătură peste 20 de vecini care, tot din motive financiare, vor să „invadeze” Bavaria.

Situaţia aproape absurdă e dezvoltată într-un scenariu impecabil, în care cei doi co-scenarişti alternează momentele de un comic exploziv cu sondările scurte ale lumii sărăciei: ruşinea, ghinionul, tragediile personale, infracţionalitatea etc. Dacă adaugi la toată povestea şi personajele speciale (pungaşul-ghinionist, gigolo-ul amorezat sau „fugarul” familist) scoase din lumea lor şi „plantate” în sol european, poţi înţelege de ce publicul clujean aproape că nu se mai putea opri din cel mai sănătos râs.

Daniel Iftene

---

Traume

Copilul din Kabul – Kabuli Kid, Franţa-Afganistan, 2008, Regia: Barmak Akram, Scenariul: Barmak Akram, Cu: Hadji Gul, Valery Schatz, Amelie Glenn, Helena Alam, Messi Gul

Probabil că, la fel ca pe mulţi dintre dumneavoastră, şi pe mine m-ar plictisi un film „pur politic”, care să nu fie în nici un fel „entertaining”. Să spună o lungă poveste, de obicei seacă, nespectaculoasă, despre un eveniment, despre o figură politică, despre un context mai mult sau mai puţin actual. Norocul face ca filmul de faţă să fi găsit o „chichiţă” prin care să atragă şi un public mai puţin… angajat sau, în orice caz, mai puţin interesat de cum arată viaţa în Afganistanul contemporan. Găselniţa nu constă în măiestria regizorală ori actoricească, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, în cazul portretului omului politic italian Giulio Andreotti (Il divo), ci ţine de scenariu. La nivel de intenţie, cel mai bine funcţionează, în mentalul spectatorilor-oameni (formularea e ridicolă, dar intenţionată), decât o poveste sensibilă, despre un copil de câteva luni abandonat în maşina unui taximetrist, care, deşi îşi doreşte cu disperare un băiat, face tot posibilul s-o găsească pe mama băieţelului, să i-l „restituie”.

Găselniţa însă nu garantează şi succesul. Oricît de sensibilă ar fi povestea, pe scenariul scris, şi de subtile aluziile la contextul socio-politic actual din Kabul, regia (şi actorii „îndrumaţi”) pot strica totul. În „Kabuli Kid”, nu strică totul, dar deranjează. Replicile referitoare la cerşetori, cartiere, clădiri şi statutul femeii sunt de multe ori prea accentuate, iar pauzele în care spectatorul ar trebui să le digere sunt prea mari pentru a face povestea „umană” agreabilă. E păcat, dar hai să zicem că, pentru un prim film, se iartă.

Mihai Gădălean

---

Înainte era mai bine

Nord, Norvegia, 2009, Regia: Rune Denstad Langlo, Scenariul: Erlend Loe, Cu: Anders Baasmo Christiansen, Marte Aunemo, Celine Engebrigtsen, Kyrre Hellum

De multe ori, ne închipuim nordicii ca fiind oameni „cu anvergură”, care gândesc amplu şi departe. O fi de la peisajele de un alb infinit, ori de la spirtoasele cu care-şi încălzesc existenţele lor discrete şi tăcute – asta nu ştiu. Cert e că aşa ceva ne arată şi pelicula norvegiană „Nord”, câştigătoare a premiilor FIPRESCI (în secţiunea Panorama) şi Label Europa Cinemas la Festivalul de Film de la Berlin, dar şi a celui pentru cel mai bun cineast „narativ” de generaţie nouă la Festivalul de Film de la Tribeca. În acest „anti-depressive off-road movie”, cum e subintitulat, taciturnul şi depresivul Jomar, supraveghetorul unui parc de schi, porneşte pe snowmobil să-şi vadă fiul de patru ani pe care nu ştia că-l are.

Şi totul merge bine – pentru film, cel puţin. Jomar orbeşte de la zăpadă şi se adăposteşte, cu pansamente pe ochi, în casa izolată a unei femei şi a nepoatei ei adolescente. Se face muci, printr-o metodă „poloneză” isteric de amuzantă (pe care tocmai de-aceea e de nedezvăluit aici), în casa unui tînăr ai cărui părinţi sînt plecaţi în Thailanda. I se revelează că cel mai important lucru în viaţă e să mergi înainte. Apoi primeşte puţină înţelepciune de la un pustnic cam prea ataşat de propria lui sanie. Toate, asezonate cu o superbă coloană sonoră de „bluegrass”, compusă de Ola Kvernberg.

Dar apoi Jomar ajunge la o casă în faţa căreia se joacă un copil şi filmul se termină brusc. La fel de brusc cum spectatorul îşi dă seama că înainte era mai bine. Înainte de acest final expediat şi aproape ineficient.

Mihai Gădălean

---

Go West!

La noapte dorm la Hollywood – J’irai dormir a Hollywood, Franţa, 2008, Regie: Antoine de Maximy, Scenariu: Arnold Boiseau, Actori: Antoine de Maximy şi americanii

Eşti francez şi vrei să faci un film despre America şi locuitorii ei. Te aruncă avionul pe Coasta de Est, îţi iei rucsacul în spate, montezi două camere pe tine şi una în mână şi aşa, ca un cyborg „Made in Europe”, porneşti spre Los Angeles. Pînă să ajungi să baţi la poarta unei vedete de la Hollywood, trebuie să treci însă prin patul Americii reale, a tuturor locuitorilor ei.

Peste America pe care o descoperă Antoine de Maximy a trecut un uragan de proporţii şi pe feţele ei încep să se vadă problemele financiare, mai ales în sectorul imobiliar. Oamenii pe care îi exploatează americanul în documentarul cu care a fost nominalizat şi la premiile Cesar mustesc de poveşti vii şi spun, ei înşişi, o complicată poveste americană. De Maximy dovedeşte o intuiţie foarte bună şi calităţile unui „provocator de poveşti” perfect. Ştie când să tacă sau când să-şi hărţuiască subiectul cu întrebări, reuşeşte să redea pe ecran propriile sentimente, de la fascinaţie la teamă.

Chiar dacă portretele în sine sunt de multe ori superbe – vezi povestea indienilor Navajo, privaţi de joburi, drumuri, educaţie sau pe cea a oamenilor din New Orleans-ul post-Katrina – „turnul Babel” pe care îl reconstituie showman-ul francez e un picuţ cam tezist, iar contrastul între cele două Americi pe care îl realizează se înfundă în eternul clişeu: bogatul rău – săracul bun. Cu toate acestea, publicul a rezonat destul de bine cu poveştile americane şi, după umila-mi părere, s-a încărcat serios de experienţele „insectarului” maximyan.

Daniel Iftene

---

Nici o schimbare

Amanecer de un sueno – Treziţi din vis, Spania, 2008, Regia: Freddy Mas Franqueza, Scenariul: Freddy Mas Franqueza, Cu: Hector Alterio, Alberto Ferreiro, Sergio Padilla, Aroa Gimeno

Acest prim film al lui Freddy Mas Franqueza, atât ca regizor, cât şi ca scenarist, se bazează în totalitate pe experienţele de viaţă ale valencianului, şcolit, nici mai mult, nici mai puţin decît de Wim Wenders. La vârsta de (aproape) opt ani, Marcel a fost lăsat în grija bunicului de către mama sa, chelneriţă într-un bar, plecată după iubit taman pînă la Berlin. Un bunic de care n-avea chef şi care nu prea avea chef de el. Dar ajung să se înţeleagă şi să se împrietenească. Peste 17 ani, încearcă să-şi facă o viaţă alături de iubita sa, dar ajunge să-i dea cu piciorul cînd bunicul se îmbolnăveşte de Alzheimer. Ulterior, bătrînul moare, iar Marcel porneşte la Berlin în căutarea mamei sale, pe care o găseşte tot chelneriţă. Aici, nu spun ce se întîmplă, poate vreţi să vedeţi cu ochii voştri. Reţineţi doar că acest episod final reprezintă „trezirea din vis” (şi e cel mai scurt, de altfel).

Pentru un prim film, regia e minunată în cea mai mare parte (încă îmi stăruie în minte cadrul de început, cu cei trei copii care se joacă), asta ca să nu mai vorbesc de jocul de excepţie al lui Hector Alterio (bunicul). Dar, oricît de terapeutic ar fi pentru Mas Franqueza, scenariul divizat în patru părţi nu e altceva decît „povestea cronologică a vieţii”, fără tensiuni, fără răsturnări şi fără intervenţii semnificative pe „textul” experienţelor personale. Nu mă enervează că n-ar fi un scenariu adevărat, ci că nu s-a lucrat cinematografic pe aceste experienţe. Şi, dacă argumentul ar fi că „viaţa bate filmul”, atunci hai s-o trăim, nu s-o punem, fix aşa cum e, pe ecran.

Mihai Gădălean

---

Acesta nu e un poliţist

Poliţist, adjectiv (România, 2009), Regie: Corneliu Porumboiu, Scenariu: Corneliu Porumboiu, Cu: Dragoş Bucur, Vlad Ivanov, Ioan Stoica, Irina Săulescu

„Sunt fascinat de timpul real”, declara Corneliu Porumboiu în timpul sesiunii de întrebări şi răspunsuri care a încheiat prima proiecţie în România a filmului „Poliţist, adjectiv!”. Întrebarea venită din public îşi avea dreptatea ei. Toate secvenţele lungi şi editate cu zgârcenie, scenele de urmărire şi de aşteptare, care caracterizează acest „altfel de film poliţist” al lui Porumboiu, sunt ca o cursă de rezistenţă a publicului în sala de cinematograf. Cu toate acestea, demersul regizoral este foarte coerent, felul lui Porumboiu de a surprinde cotidianul în banalul său rămâne poate cea mai mare realizare a sa cu Poliţist, adjectiv.

Ceea ce e sigur e că publicul din sală de la Victoria se aştepta la o creaţie „marca Porumboiu” mai mult pe tiparul comediei explozive „A fost sau n-a fost”, drept care a vânat fiecare dialog din film şi a stors orice doză de umor pe care regizorul-scenarist a injectat-o în replici şi situaţii. Criza morală pe care o traversează poliţistul Cristi (un rol foarte bine făcut de Dragoş Bucur) nu are suişuri şi coborâşuri majore, e lipsită de dramatism, „zbuciumul” lui e unul cât se poate de static. Şi în scena de final, una care putem spune că a intrat deja în „muzeul” cinematografiei româneşti, Porumboiu taie orice fel de tensiune şi de dramatism, astfel încât, până la final, nici nu mai contează dacă poliţistul va asculta de propria conştiinţă – ce cuvânt cu înţelesuri ascunse!? – sau îşi va face datoria. Dar, în fond, cum altfel arată viaţa obişnuită a unui poliţist dintr-un orăşel din sud-estul României?

Daniel Iftene

---

Ca pe Youtube

O istorie completă a eşecurilor mele sexuale – A Complete History of my Sexual Failures, Marea Britanie, 2008, Regia: Chris Waitt, Cu: Chris Waitt, Hilary Waitt, Olivia Trench, Danielle McLeod

„V-am zis eu că-s mulţi frustraţi…”, a fost replica unei spectatoare, către prietenii ei, la vederea înghesuielii din cinema Victoria la prima proiecţie a celui de-al şaptelea film din competiţia TIFF. Să nu comentăm pe această temă, mai bine să reţinem doar faptele: da, lumea a făcut coadă la bilete şi apoi a râs în hohote la această anunţată comedie documentară despre Chris care, aflat la o vîrstă la care toţi prietenii lui au, dacă nu soţie/soţ şi copii, măcar o relaţie stabilă, are ideea de a face un film (cel de faţă), intervievîndu-şi toate fostele iubite pentru a învăţa cîte ceva despre ce-a mers prost şi, eventual, pentru a reuşi să se „aşeze” şi el, sentimental vorbind.

N-ai cum să nu râzi de moacele disperate (emo, pe alocuri) ale „personajului principal”, de replicile stupide pe care de multe ori le foloseşte în conversaţiile cu fostele prietene sau de episoadele desprinse parcă din „Dude, where’s my car?” (ca de pildă cel cu sado-masochista). Scenariul e foarte bine scris, aşa documentar cum e el – de altfel, cred că un documentar trebuie să aibă o structură foarte… ficţională, ca să funcţioneze. Însă, personal, deşi am văzut unul dintre cele mai agreabile filme din competiţie, am o reţinere faţă de acest gen de personaje, care, filmîndu-şi propriile experienţe şi „distribuindu-le” unui public larg („showing off”, ar spune unii), nu fac decît să repete o experienţă pe care poţi s-o ai şi acasă, pe monitorul computerului. Sincer, eu încă nu sunt pregătit să consider că toate filmuleţele gen youtube pot deveni filme de cinema.

Mihai Gădălean