Casa dinăuntru – este un jurnal de spectator (avizat). Presupune o abordare relaxată, autoarea nepropunându-şi să facă  critică de direcţie. Mai mult, deşi se declară prea puţin interesată de teatrul de text, ea dedică o bună parte din volum noii dramaturgii ca fenomen contemporan, recunoscundu-i statutul.

Cartea Cristinei Modreanu e structurată în două părţi: prima scanînd fenomenul teatral din interiorul României, a doua parte fiind urmărind întâlnirile autorei cu teatrul practicat dincolo de  graniţă. Cum era de aştepat, primei părţi i se oferă mai mult spaţiu. Tema care se impune e cea a spaţiului teatral, fie văzut dinăuntru, fie din afară.

Precum în  bine-cunoscutul mit al peşterii, autoarea porneşte prezentarea dinspre subsoluri, respectiv din spre undergroundul teatral, astăzi bătând la porţiile mainstream-ului. În primele două capitole sunt avute în vedere spectacole precum cele ale lui Radu Afrim (Kinky Zoone), ale Gianinei Cărbunariu (Norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi şi “madybaby.edu”) ale lui Florin Piersic Junior (Totul despre All ) ori de-ale lui Vlad Massaci (Bash, Forma lucrurilor).

În cel de-al treilea capitol, subiectul se mută de pe noul fenomen teatral, apreciat de autoare drept o nouă estetică teatrală mizând pe arta actorului (probabil, în detrimentul artei scenografice n.a.) pe  spaţiul teatral aşa cum este azi prezent în spectacole. Cu acestă ocazie  autoarea lansează conceptul de  “cutie ACT-uală”, pornind în jocul de cuvinte de la design-ul minimalist al scenei Teatului Act, identificabil în foarte multe dintre punerile în scenă de astăzi comparîndu-se diferite formule spaţiale pentru care s-a optat în spectacolele ultimului deceniu. Între scena Teatrului Naţional din Bucureşti şi cea a  Teatrului Odeon, autoarea înclină spre a o considera optimă pe  cea de-a doua. De asemenea, sunt trecute în revistă spaţii neconvenţionale precum barurile, sau tramvaiul din Un tramvai numit Popescu

Cel de-al patrulea capitol este dedicat problemei actualităţii tragediei şi  adecvării acesteia la noile spaţii de joc. Tragedia ca gen dramatic şi estetic devine astăzi, în contextul democratizării canalelor de  transmitere a informaţiei, mai mult decât necesară. Exemplele fac mai de grabă trimitere la cotidianul mediatic, în care fundamentalişti de diferite  convingeri recurg la gesturi extreme amintind de cele ale eroilor antici. “Cutia ACT-uală”- îndeplineşte cu eficienţă, în acest context, rolul de suport.

Succesiv, Cristina Moderanu abordează fenomenul coborârii teatrului în stradă, mult mai slab reprezentat la noi (exceptînd unele excepţii notabile, precum Teatrul Masca sau acum dipăruta “Trupă pe butoaie”). Din acest motiv , autoarea se va opri aici la “Festivalul Artelor de Stradă” din Valladolid, Spania.

O dată atins acest punct şi căpătînd distanţă, întoarcerea în spaţiul românesc va avea ca subiect un fenomen mai vechi, “teatrul absurd”, a cărui dublă geneză – românescă şi vest-europeană -  îl recomandă  pentru o dublă abordare: endo- şi exocentristă. Proiectul inţiat de Theatrum Mundi de a realiza o “Integrală Ionesco” e slujit deja de montări precum Viitorul e în ouă, în regia lui Mihai Măniuţiu, Regele moare, în regia lui Victor Ioan Frunză, sau Pietonul şi furia, în regia lui Alexander Hausvater. În ceea ce-l priveşte pe celălalt dramaturg al “absurdului”, Samuel Becket, Aşteptându-l pe Godot oferă pretextul unor mari nume ale regiei de teatru precum Tompa Gabor, Alexandru Dabija, David Esrig, ori Silviu Purcărete (ordinea e cea în care sunt prezentaţi) de a-şi impune propriile viziuni asupra capodoperei.

Partea a doua a volumului abrogă tema spaţială, capitolele respecînd ordinea cronologică a călătoriilor teatrale. În 2005, la Edinburgh, în cadrul “Festivalului Fringe”, Mark Ravenhill şi Tim Crouch, protagonişti ai proprilor one-man show-uri, devin exponenţi ai fenomenului comasării funcţiilor de dramaturg, regizor şi actor, tot mai frecvent în vestul Europei. În 2006, de data acesta la Berlin, are loc a VI-a ediţie  a Festivalului Internaţional “Noua Dramă”, organizat  de Teatrul Schaubuhne. Sunt prezenţi în festival Gianina Cărbunariu şi Peca Ştefan, asigurându-şi, pe bună dreptate, recunoaşterea internaţională. De altfel textul Kebab (versiunea a doua a many.baby.edu) prezentat ca spectacol lectură la Schaubuhne, avea să fie ulterior montat aici.

Urmează  experienţa directă a criticului  de teatru la Moscova (2005 şi 2006). În acest context sunt prezentate în paralel cele două curente teatrale astăzi dominante în Rusia: neorealismul tributar noii dramaturgii şi teatrul-postdramatic, reprezentat de mai vârstnicii regizori , ce utilizează ca pretext de spectacol textele unor autori clasici. Acţiunea se mută în “Mecca” oamenilor de teatru de pretutindeni: New York, Broadway. Accentul cade pedescrierea procedurilor prin care un debutant poate să ajungă din “Off –OF-Broadway” în mainstream. Ultimul capitol este dedicat reîntoarcerii la Edinburgh, în 2007. Sunt trecute în revistă spectacolele Ravenhill for Breakfast de la Traverse Theater, The Cleasing of Constance Brown al trupei Stan’s Café şi Casa de Păpuşi regizat de Lee Breuer, în cadrul trupei  Mabou Mines.

În epilog, sub forma unei insolite apologii aduse taxi-ului, autoarea aduce explicaţiile finale legate de structura cel puţin ciudată a volumului cu titlul Casa dinăuntru.

Dacă pentru prima parte  emblematică este idea de casă, cu istoria, alcătuirea şi poziţionarea acesteia într-un context geografic, în cea de-a doua parte i se opune  modelul Taxiului. Dacă o casă predispune la senzaţia de stabilitate dar şi la “stagnare”, taxiul este “expresia mobilităţii […]şi te predispune la  meditaţie”.

Casa dinăuntru,  Cristina Modreanu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008