Teatrul Maghiar din Cluj: UNCHIUL VANIA. Scene din viaţa la ţară, de Anton Pavlovici Cehov. Traducere: Zsuzsánna Koros Fekete după versiunea scenică a lui Paul Schmidt, în limba română de Andrei Şerban şi Kinga Kovács. Regia: Andrei Şerban. Asistent de regie: Keresztes Attila. Decoruri şi costume: Carmencita Brojboiu. Deamaturgia, Kelemen Kinga. Distribuţia: József Biró, Hathazi Ándras, Enikö Györgyjakab/Kézdi Imola, Péter Hilda, Csutak Réka, Bogdán Zsolt, Sinkó Ferenc, Albert Csilla, Orbán Attila

De ce-mi place ce-mi place? Dumnezeu ştie! De ce-mi place ultimul Şerban clujean? De-al dracu’: pentru că nu mi-au plăcut primele două? Nu. Mergând la teatru din an în Paşte, n-am când să mă blazez. Dacă-mi place un spectacol, n-am nevoie de raţiuni savante pentru asta. Până nu foarte demult, vedeam teatrul ca pe un moft intelectualist, uneori cu poante bune, numite spectacole de succes. Îi suspectam pe diletanţii lui de snobism. Dar uite, s-a întâmplat şi aşa:

Pe parcursul spectacolului cu Unchiul Vania de la Teatrul Maghiar am simţit, la răstimpuri, că mi se taie respiraţia. Hopa!, mi-am zis, aici e ceva. Să-mi fac probleme că unii mai versaţi vor strâmba din nas? Nu prea cred. Să mă întristez că am văzut lucruri deja încercate de Meyerhold, Grotowski, sau inevitabilul magister Brook? Nu forma şi procedeele în sine contează, ci modul în care ele articulează un spectacol coerent, care să funcţioneze.

Expresionist? Totul te îndeamnă să crezi că Andrei Şerban a urmărit să ofere ceva care s-ar putea trata drept „teatru total”. Începând cu spaţiul de instalare, gândit de scenografa Carmencita Brojboiu într-o perspectivă inversată. Spectatorii iau loc în scenă, în timp ce Actul I se va juca în sală. Poţi să bănuieşti aici un moft regizoral, o extravaganţă gratuită. Se dovedeşte că nu este. Au grijă de asta actorii, printr-un joc inedit şi captivant, dar cu trimiteri spre orizontul clasicizant de aşteptare; au grijă însă şi eclerajul flexibil, şi gândirea regizorală de ansamblu. În Actul II spectatorii sunt rugaţi să facă o întoarcere de 90º spre stââânga! Altfel ar vedea în continuare spectacolul cu un uşor torticolis. Pe care oricum îl vor căpăta mai târziu, veţi vedea de ce.

Regizorul se foloseşte intensiv de practicabilele, platformele şi cabina tehnică, pe care le încor porează organic în decor. Teatrul este decorul, şi decorul este teatru. Uite aşa, piesa pare să ţâşnească din porii teatrului, care capătă, cumva, concreteţea unei entităţi vii. Jocul se desfăşoară şi pe orizontală (la propriu şi la fi gurat) dar şi pe verticală (până la aproape 10 metri altitudine). Actele II şi III se construiesc aici şi astfel, dar şi într-un spaţiu amenajat în adâncimea scenei: o alcătuire simbolică, stilizată, un model de conac şi moşie reduse la scară. Singurul decor pe care l-am putea cataloga drept clasic aparţine actului IV. Ne împiedică s-o facem, însă, perspectiva deformată, care sileşte privirea spectatorilor la un contra-plonjeu accentuat, dând o senzaţie asemănătoare celei din filmele expresioniste germane, din anii ’20. O certitudine: spectacolul îi solicită intens pe actori, însă nici privitorii nu sunt scutiţi de efort. Îi condiţionează replicile aruncate de la un spaţiu de joc la altul, nevoia de a urmări acţiuni desfăşurându-se în paralel, pe mai multe planuri, informaţiile sonore, ori senzoriale (apă, pământ, noroi) care trebuie, cumva, procesate.

Jocul actorilor. În acest caz de multe ori acrobatic, nu de puţine ori expresionist, fără ca prin aceasta să se elimine momentele de introspecţie, de nuanţare. Pasajele cascadoriceşti te duc cu gândul, evident, la adaptarea lui Eisenstein pentru orice naş îşi are naşul de Ostrovski (1923, Prolletkult Teatr). Actorii posedă în cea mai mare măsură ştiinţa exploatării replicii, ca şi dăruirea în joc pe care intensitatea spectacolului o cere. Stilul de interpretare impus de Andrei Şerban este unul inedit, cu totul diferit de abordarea stanislavskiană îndeobşte aşteptată (MHAT-ul a fost primul teatru care l-au jucat pe Cehov). E un stil nevrotic, pentru că şi personajele sunt nevrotice, asemenea secolului în care sunt jucate. Pe scenă sau în mijlocul publicului, interpretarea e când un pumn în plex, când o mângâiere catifelată, plus tot restul senzaţiilor dintre cele două extreme.

Se sparie gândul. Sau nu se sperie, dar rătăceşte, deoarece spectacolul îl provoacă la aşa ceva. Întrebări instant: marele candelabru care coboară lent peste Vania, în actul I, să însemne povara gândurilor care-l apasă? Dar perspectiva deformată la care te sileşte dezvoltarea pe verticală a jocului? Să simbolizeze ea, oare, imaginea deformată pe care o avem unii despre alţii? Dar moşia reprezentată la scară redusă, ea ce vrea să spună? Că suntem distanţaţi în timp de teatrul realist al „feliei”? Răspunsurile vin personalizate, în funcţie de orizontul fiecăruia. Important mi se pare că montarea nu se urmăreşte blazat, ca o sindrofie din obligaţie, ci trezeşte asociaţii de idei, te provoacă, îţi menţine un tonus mental extrem de alert.

Capcana lui Şerban. Dacă spectacolul ar consta din toate cele de mai sus, am avea o aiureală formalistă şi nimic mai mult. Dar privitorul nu trebuie să se lase vrăjit de fantezia barocă a montării. Andrei Şerban îi cere acestuia să treacă dincolo de spectaculos, pentru a descoperi adevăratul spectacol: textul. Unul extrem de bogat, foarte actual (îl bate pe Caragiale de-l ascultă cu urechea!). Un text pe care montarea nu-l sărăceşte, ci îl pune în valoare.

Cekiştii cehovieni. Dai nas în nas cu un Anton Pavlovici aşa cum l-ai învăţat: cinic, deloc îngăduitor cu personajele, pe care le satirizează fără milă, precursor al unui teatru absurd. Şi, în acelaşi timp, un Cehov care nu-şi înjoseşte eroii, ci rezonează cu drama (sau tragedia) eroilor săi. Pe de altă parte, ca la orice text de A. P., ajungi să înţelegi că revoluţia bolşevică trebuia să aibă loc. Personal, pariez că toţi abulicii din teatrul lui Cehov au devenit cekişti în 1917.

Rezoluţie maximă. Dialogul final, ca şi monologul final al Soniei merită o menţiune aparte. Cei care le vor descoperi (împreună cu întreg spectacolul) vor fi încântaţi de o rezolvare actoricească profundă, tributară unei subtile cunoaşteri a vieţii. Un final cum nu se poate mai potrivit pentru un text… deranjant. Un text (şi un spectacol) ca o oglindă în care nu prea ne place să ne vedem reflectaţi. Cu un sfârşit pe măsură, şi un schepsis aparte. Ca să-l înţelegi trebuie ca, măcar o dată în viaţă, să fi văzut ce se ascunde dincolo de culmile disperării. Am chef să păstrez secretul!