Utopie, U-t-o-p-i-e, u-to-pi-e, utopie… Repetat la nesfârşit, cuvântul îşi pierde sensul originar şi devine doar o lozincă a comunismului toxic care a injectat minţile, o metodă de îndoctrinare practicată în câmpul est-european de către Stalin şi acoliţii săi. Aceasta este cheia spectacolului Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, montat la teatrul Puck (23 octombrie 2008), în regia Monei Chirilă, pe un text de Matei Vişniec.
Yuri Petrovski, scriitor mediocru, medaliat de Stalin pentru opera sa, este chemat la Spitalul Central pentru Boli Mintale din Moscova pentru a introduce doctrina tovarăşului diferitelor tipuri de alienaţi mintali; căci, ironic, comuniştii au grijă şi de minţile bolnavilor lor.
Bolnavii mintali apar în scena de început (interpretaţi de Dana Bonţidean, Anca Doczi – cele două actriţe joacă, nu întâmplător, câte două roluri, şi Lucian Rad) în cămăşi de forţă, ţinând deasupra câte o mască grotescă, fiecare dintre ele distingându-se prin deformarea mărimii unei părţi integrante. La fel cum doctrina comunistă vine din scheletul utopiei, e deformată, prost înţeleasă şi cu pretenţii groteşti de aplicare în masă sub egida unei strălucite si binemeritate egalităţi! Directorul spitalului, Grigori Dekanozov, apare în faţa bolnavilor pentru a-i anunţa pe aceştia de prilejul minunat pe care îl au de a le fi propagată învăţătura înaltă comunistă şi alte gargare de îndobitocire, cu o convingere desăvârşită (deoarece aşa se cere tovarăşilor participanţi la “marea operă a lui Stalin”). Dragoş Pop reuşeşte să scoată în evidenţă ridicolul acestor tirade, stârnind râsul cu fiecare replică. Dar e un râs inhibat totuşi, în spatele căruia se ascunde o oarecare revoltă, în faţa acestor poveşti cu minciuni şi gogomănii. Pe parcursul întregului spectacol e vizibilă o a doua scenă (de teatru de păpuşi, folosită la final), din spatele căreia îşi fac intrările actorii. Momentul în care Robert Pavicsits, în rolul lui Yuri Petrovski, aflat în slujba lui Stalin, îşi ţine lecţia despre utopie şi comunism aminteşte de rîsul despre care vorbea însuşi Vişniec: „Pentru mine, umorul are două feţe – cea înaintea căreia râzi, şi o faţă ascunsă, cea care te face să plângi. În piesele mele, propun zborul deasupra unui umor trist ”.
Katia Ezova, asistenta acestui spital (un rol atent alcătuit şi jucat de Anca Doczi, cu treceri bruşte de la graţie feminină şi ingenuitate la marşul masculin, răcnete de tip lozincă), e o nimfomană care se culcă cu toţi cei care l-au cunoscut pe Stalin;  ea se dovedeşte a fi una dintre victimele doctrinei care înghite tot. De remarcat eliminarea multor personaje din textul originar, care nu aduceau niciun serviciu ideii regizorale.
Scena de teatru de păpuşi, jucată între Molotov şi Stalin, are rolul de a‑i plasa pe toţi  în rolul de spectatori, în contrapunct cu scena finală, în care Dragoş Pop apare alături de marionetele din jocul anterior. Spectacolul te ţine într-un continuu schimb de stări, încordare, momente de detaşare prin râs, acel ”haz de necaz“ tipic nouă. Îţi provoacă, de fapt, un drum către casă în tăcere, printre gânduri zgomotoase, ficţiuni şi urale în cinstea dictatorului.