Personaje:

Bărbatul, proprietar de bar, serveşte chiar el, are în jur de 40 de ani
Poliţist 1
Poliţist 2
Poliţist 3
Cătălin, 26 ani
Cătălina, 25 ani
Dan, programator, 30 ani
George, architect, 31 ani
Andra Dumitraşcu, masterandă la Facultatea de Litere, 24 ani
Victor DumitraÅŸcu, 18 ani, elev
Gelu Dumitraşcu, 50 ani, lucrează într-o firmă de construcţii, tatăl Andrei şi al lui Victor
Ramona Brădean, 32 ani, asistent manager la o firmă de publicitate
Comisarul

Scena 1

Camera de anchetă a Poliţiei.O masă luminată de o lampă lungă din tavan până aproape de masă. Doi bărbaţi de o parte şi de alta. Unul din ei scrie. Se aude o voce din off, foarte patetică.

VOCE DIN OFF: În seara zilei de 28 mai, stăteam sprijinit cu mâna de bar şi priveam prin geamul murdar al uşii. O ceaţă lăptoasă, dezgustătoare se strecura pe dedesubt. Feţele celor din bar erau mohorâte, plictisite. Erau roşi pe dinăuntru de o maladie obscură, care-i făcea să se deplaseze letargic prin bar, de la o masă la cealaltă. La un moment dat, un domn mai în vârstă şi-a retras mâna de pe piciorul iubitei şi mi-a făcut semn si mă apropii. Mi-am lăsat şervetul pe tejghea şi m-am apropiat, înaintând prin fumul gros, sufocant. Individul duhnea îngrozitor a alcool. Era incapabil să vorbească clar şi a trebuit să mă apropii de faţa lui transpirată. Mi-a cerut încă o sticlă de şampanie şi, când i-am spus că nu am, mi-a zis să mă duc în pivniţă şi să caut. Nu aveam nici un chef, dar am făcut-o, încercând să-mi imaginez ce minciună aveam să-i torn: că nu mai e şampanie, că s-a luat lumina în beci, sau pur şi simplu să-i spun că nu servesc oameni beţi. Am coborât în pivniţă şi am închis uşa în urma mea. Ca o ironie, chiar se tăiase lumina. Am un şobolan care mai roade din când în când izolaţia. Am început să orbecăi prin beznă căutând nenorocita aia de sticlă. Trebuia să o recunosc după forma dopului. La un moment dat, am auzit strigăte şi, la scurt timp, am simţit un miros puternic de ars. Am încercat să alerg pe trepte în sus, dar am alunecat. Când am reuşit în sfârşit să ies din pivniţă, totul era un infern în flăcări. Tot ce am putut să fac a fost să alerg cât am putut de repede spre ieşire.
Bărbatul care scria îi întinde celuilalt declaraţia peste masă.
PoliÅ£ist 1(încurcat): Dumneavoastră… vă simÅ£iÅ£i bine?
Bărbatul: Da, de ce?
Poliţist 1: Doriţi poate un pahar cu apă, o cafea?
Bărbatul: Nu, mă simt foarte bine.
PoliÅ£ist 1: „O ceaţă dezgustătoare se strecura pe dedesubt?”
Bărbatul: Da.
Poliţist 1: Ce fel de ceaţă?
Bărbatul: Dezgustătoare.
PoliÅ£ist 1: Åži se strecura pe dedesubt…
Bărbatul: Da, se strecura pe dedesubt.
Poliţist 1: Şi se strecoară deseori pe dedesubt?
Bărbatul: Doar în zilele ploioase.
Poliţist 1: Ploua afară?
Bărbatul: Presupun că da.
Poliţist 1: Am să vă rog să vă concentraţi şi să vă aduceţi aminte dacă afară ploua sau nu.
Bărbatul: Sincer, acum că mă întrebaţi, nu-mi amintesc prea bine. Poate că, de fapt, nu ploua.
Poliţist 1: Păi, ploua sau nu ploua?
Bărbatul: Nu ploua.
PoliÅ£ist 1: Dar o ceaţă lăptoasă se strecura pe sub uşă…
Bărbatul: Cu siguranţă.
POLIŢIST 1: Dar tocmai aţi spus că această ceaţă se strecoară pe sub uşă doar atunci când plouă. Ceea ce înseamnă că ori afară ploua, ori ceaţa nu se strecura pe sub uşă.
BĂRBATUL: Nu, nu, eu am spus că se strecoară doar în zilele ploioase. Poate că plouase înainte, sau urma să plouă după aceea.
Poliţistul se enervează.
POLIÅ¢IST 1: Uite ce e…  Mă faci să-mi pierd răbdarea. Tu chiar crezi că eu sunt prost, nu? Åži ce e toată tâmpenia asta cu ceaÅ£a lăptoasă, cu figurile mohorâte ÅŸi cu ÅŸobolanul care îţi rodea izolaÅ£ia? Te rog, să-mi spui scurt, concis ÅŸi la obiect cum au decurs lucrurile în seara de 28 mai în barul dumitale.
BÄ‚RBATUL: Dar v-am spus deja.
POLIÅ¢IST 1: Ce mi-ai spus? Că ăla puÅ£ea a băutură ÅŸi că ai un ÅŸobolan în pivniţă! Ce importanţă poate să aibă asta? Pe noi ne interesează – ÅŸi când spun noi mă refer la întreaga instituÅ£ie judiciară – să stabilim ÅŸirul logic al faptelor. Mie mi se pare că dumneata tocmai asta încerci să faci, să denaturezi aceste fapte într-un scop pe care nu pot să-l presupun deocamdată.
BĂRBATUL: Ce scop aş putea să am să denaturez faptele?
Poliţistul se mai calmează.
POLIŢIST 1: Aveaţi datorii?
BÄ‚RBATUL: Ce fel de datorii?
POLIŢIST 1: Datorii financiare, bineînţeles.
BĂRBATUL: Faţă de cine să am datorii financiare?
POLIŢIST 1: Păi, asta aştept să-mi spuneţi. Faţă de cine aveaţi datorii financiare?
BÄ‚RBATUL: Dar nu aveam datorii financiare.
POLIÅ¢IST 1: Nu?
BÄ‚RBATUL: Nu.
POLIŢIST 1: Totul mergea bine? Barul era în câştig? Clienţii erau mulţumiţi? Şobolanii nu vă rodeau izolaţiile? Geamurile nu vă erau murdare? Ceaţa aia lăptoasă nu se strecura pe dedesubt?
BĂRBATUL (uşor enervat): Nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi.
POLIÅ¢IST 1: Păi vreau să ajung la o poliţă de asigurare. (Scoate un dosar) Cu numărul de înregistrare A2356 din anul 1999… O poliţă de asigurare pe numele dumneavoastră, semnată de domiÅŸoara… Grigorescu, funcÅ£ionar bancar. O poliţă împotriva calamităţilor, prin care vă revin bani… mulÅ£i…
BĂRBATUL: Vreţi să spuneţi că eu am dat foc barului?
POLIŢIST 1: Cum să spun aşa ceva? Poate aveţi dumneavoatră să ne spuneţi nouă ceva.
BÄ‚RBATUL: Nu am dat foc eu.
POLIÅ¢IST 1: Dar cine a dat foc atunci?
BÄ‚RBATUL: Poate nu a dat foc nimeni. A fost un accident, o întâmplare nefericită. Un scurtcircuit, pornit de la izolaÅ£ia aia…
POLIŢIST 1: De la izolaţia roasă de şobolan. Adică tu vrei să-mi spui mie că şobolanul a dat foc? Şi ce te aştepţi tu să scriu în raport? Că ai în beci un şobolan piroman, nu?
Scoate o altă foaie şi o pune pe masă. Trânteşte şi un creion pe masă.
POLIŢIST 1: Am să te rog să povesteşti încă o dată, de data asta concis şi la obiect, ce s-a întâmplat în seara aceea.
BÄ‚RBATUL: Nu am nimic altceva de declarat.
POLIŢIST 1: Eşti sigur? Poate ar fi mai bine să îţi recunoşti vina, să nu iroseşti timpul organelor de anchetă şi banii contribuabililor.

Scena 2

Scena se petrece în bar. Se trece de la o masă la cealaltă, de la o poveste la cealaltă. Câte un spot de lumină cade pe fiecare masă, fără însă ca restul actorilor să se oprească din conversaţii. Se aude muzică tot timpul, languroasă uneori.

1
CĂTĂLIN: Bună! (o sărută pe obraz)
CÄ‚TÄ‚LINA: Bună! N-am întârziat prea mult, aÅŸa-i? La ora asta autobuzele circulă foarte greu… Ai comandat?
CÄ‚TÄ‚LIN: Nu, acum un minut am ajuns ÅŸi eu. Credeam că voi fi eu nepoliticosul care întârzie…
CĂTĂLINA: Şi când colo am întârziat eu. (Râd amândoi)
CÄ‚TÄ‚LIN: EÅŸti bine?
CÄ‚TÄ‚LINA: Da…  Tu?
CÄ‚TÄ‚LIN: Da… Arăţi bine!
CÄ‚TÄ‚LINA: MulÅ£umesc. Nici nu ÅŸtiam cu ce să mă îmbrac. Åžtii, cu vremea asta schimbătoare. E soare ÅŸi frumos ÅŸi apoi apare numai un noriÅŸor, ÅŸi apar mai mulÅ£i ÅŸi se strică totul…
CÄ‚TÄ‚LIN (nedumirit): Iartă- mă…  Să înÅ£eleg că am atins un subiect delicat? Vremea?!
CĂTĂLINA: Da, ştiu că sunt puţin cam stresată. Am avut multe pe cap în ultima vreme..
SoseÅŸte proprietarul barului.
AMÂNDOI (în acelaşi timp): Un ceai negru!
Se opresc, se privesc zâmbind.
CÄ‚TÄ‚LINA: …  cu lapte…
CÄ‚TÄ‚LIN: …  ÅŸi cu trei pliculeÅ£e de zahăr…
BĂRBATUL: Ok. Două ceaiuri negre. (Pleacă)
CĂTĂLIN: Deci n-a trecut totuşi chiar atât de mult timp.
CĂTĂLINA: Nu, nu mi-am schimbat gusturile în doi ani. Îmi plac aceleaşi lucruri.
CÄ‚TÄ‚LIN: Eh, nu chiar aceleaÅŸi…
CĂTĂLINA: Când ai ajuns?
CĂTĂLIN: Noaptea trecută. M-a luat Mircea cu maşina de la aeroport. La el stau. Sunt încă afectat de schimbarea fusului orar. America nu e chiar la o aruncătură de băţ.
CÄ‚TÄ‚LINA: America… Å£ara tuturor posibilităţilor ÅŸi a viselor împlinite. La câte posibilităţi ai avut, Å£i-ai împlinit visele?
CÄ‚TÄ‚LIN: Sigur, suntem sarcastici acum. Acum ÅŸi mereu, de fapt.
CĂTĂLINA: Nu de asta mă plăceai? Aveam mereu pregătit pentru tine un răspuns înţepător, care mergea direct la egoul tău sensibil.
CÄ‚TÄ‚LIN: Ciudat…  se pare că habar nu ai de ce te plăceam. Mai Å£ii minte că în barul ăsta am avut prima întâlnire? Acum ÅŸase ani. Arată puÅ£in diferit acum. Mai ÅŸtii “Nuntă în bar”?
CĂTĂLINA: Vai, asta e din periada noastră folk! După doi ani de Manhatan, nu ţi l-ai scos pe Ducu Berţi din minte?
CÄ‚TÄ‚LIN: Hai, că nu cântă rău! Eu încă sunt fan…  ÅŸi melodia aia era chiar miÅŸto: „Tu ÅŸi eu de atâta vreme, rătăciÅ£i prin teoreme”.
CÄ‚TÄ‚LINA: Vorbe să beau ÅŸi să bei… Nu pot să cred că fredonez ÅŸi eu asta!
Bărbatul le aduce ceaiurile.
CĂTĂLINA: Totuşi, cum de m-ai sunat? Ai ajuns azi-noapte şi stăm deja la ceai împreună. Ca înainte, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
CĂTĂLIN: Vrei să pleci?
CĂTĂLINA: Nu, dar mă întrebam ce facem acum.
CÄ‚TÄ‚LIN: Ce facem? AÅŸteptăm să vină anii 60 ca să putem fi fericiÅ£i. Åži asta-i dintr-un cântec. AÅŸteptăm să se întâmple ceva…
CÄ‚TÄ‚LINA: Mda… tipic… mă părăseÅŸti pentru Å£ara tuturor posibilităţilor, când te întorci îmi vorbeÅŸti în versuri ÅŸi aÅŸtepÅ£i să se întâmple ceva. Se întâmplă că eu nu mai cad în capcanele tale. Te-am uitat. ÃŽn tot timpul ăsta nu am făcut altceva decât să te uit.
CĂTĂLIN (scoate un pachet cu ţigări): N-ai un foc? Îmi tot pierd brichetele.
CĂTĂLINA: Ba da, îţi dau un foc cu plăcere!
CĂTĂLIN: Mi-ai da foc, aşa-i? Mă urăşti, dar ca oricine din zodia ta, ţii totul în tine. Şi la 80 de ani o să mă înjunghii, atunci când mă aştept mai puţin. Am vrut să te revăd mai mult decât pe oricine altcineva.
CÄ‚TÄ‚LINA: Asta s-ar traduce, în lumea celor maturi, prin „Îmi pare rău, iartă-mă”?
CĂTĂLIN: Hai, că nu suntem în platou cu Mircea Radu. Te-am chemat doar la un ceai în barul nostru preferat. Barul nunţii noastre.

2
DAN: Stăm aici? (arată spre una din mese, celălalt e indiferent) sau acolo? Cum vrei, dacă nu îţi place aici putem să…
GEORGE: Hai să ne aşezăm undeva. Nu contează aşa de mult. Comanzi tu? Eu mai am de verificat ceva la proiectele alea de vile.
DAN: Ok. Comand eu la bar. Cafea, da? Poate au şi biscuiţi de data asta. (George se aşează la masă, îşi scoate laptopul şi lucrează, preocupat. Dan se întoarce cu două cafele)
DAN: Te-ai hotărât dacă mergi la petrecerea şefului tău în seara asta?
GEORGE: Cred c-o să merg, dar probabil că nu o să stau foarte mult. Nu am chef de prea multe discuţii cu domnii arhitecţi.
DAN: Deci mergi…Eu o să mai lucrez la programul ăla. Mai am puÅ£in ÅŸi îl termin. Åži după aia…o pauză!
GEORGE: Ai merita-o, să ştii. N-am văzut pe cineva care să lucreze atât de mult ca tine. Workoholic!
DAN: Eu? Tu îţi scoţi laptoul pe masă şi atunci când stăm la cafea. Serios, cine-i maniacul aici? (Râd amândoi. Sorb din ceştile cu cafea)
DAN: Şi? Poţi să mai chemi pe cineva cu tine în seara asta?
George îşi lasă zgomotos ceaşca pe farfurie.
GEORGE: E o chestie mai oficială aÅŸa, nu-i chef între prieteni. Probabil vor veni angajaÅ£ii firmei ÅŸi nevestele lor… sau aÅŸa ceva.
Pauză. Dan îşi aprinde o ţigară.
DAN: Nu, ziceam doar aşa. Eu parcă aveam chef să mă amuz puţin în seara asta. Dacă nu vrei să mă iei cu tine e în regulă.
GEORGE: Dacă nu vreau? Nu pot! E o întâlnire oficială. Să le spun că îmi aduc şi cel mai bun prieten sau ce?
DAN: Să le spui că mă aduci pe mine.
Dan vrea să îşi lase mâna peste mâna lui George, acesta şi-o retrage repede de pe masă.

3
GELU: Haideţi să ne aşezăm şi să comandăm până una alta.
Se aşează la masă, vine proprietarul barului.
GELU: Voi ce vreÅ£i? (Spre fată) Cafea? Deci două cafele cu lapte ÅŸi… (către băiat, zâmbind) o bere, hai că faci 18 imediat (Bărbatul pleacă) Nu vă e foame? Dacă vreÅ£i luăm ÅŸi ceva de mâncare.
ANDRA: Tată, e ok. Am mâncat chiar înainte să treci să ne iei de acasă. Mama ne lăsase mâncarea în cuptor.
GELU: Ce mai face mama voastră? Pare să fie bine. Şi-a schimbat locul de muncă, am auzit.
ANDRA: Da, lucrează mai mult, dat îi place şi e mulţumită. Dar nu cred că ne-ai chemat aici ca să vorbim de mama.
GELU (încurcat): Nu, aÅŸa-i. Cred că nu mai e nevoie să vă spun că, de ceva timp încoace, mă întâlnesc cu o femeie. AÅŸ vrea să o cunoaÅŸteÅ£i ÅŸi voi…adică e important ca asta să se întâmple, nu credeÅ£i la fel?
Băiatul dă din cap afirmativ, fata nu schiţează nici un gest.
ANDRA: Åži unde-i norocoasa?
GELU: Trebuie să sosească dintr-un moment în altul. Nu-I stă în fire să întârzie, dar mai avea puţin de lucru la firmă. A, uite că a venit!
Apare o tânără îmbrăcată într-un taior roz pal. Se apropie de masă.
RAMONA: Bună! Bună, tuturor!
GELU: Ea e Ramona! Copiii mei, Andra ÅŸi Victor.
RAMONA: Iertaţi-mă, dar a trebuit să rezolv nişte probleme în ultimul moment.
GELU: Ramona lucrează la firma de publicitate cu care am încheiat cea mai profitabilă afacere de până acum. E „asistent manager”.
RAMONA: Da, s-ar putea spune că sunt mâna dreaptă a ÅŸefului… cu puÅ£in noroc poate ajung chiar mai departe.
ANDRA: Mâna dreaptă a şefului? (Îl priveşte pe fratele ei cu subînţeles)
RAMONA: ÃŽmi pare bine că în sfârÅŸit ne cunoaÅŸtem. Tatăl vostru mi-a vorbit mult despre voi. E foarte mândru: băiatul lui mai are puÅ£in ÅŸi termină liceul, iar fiica e masterandă la Litere… oricum, cred că ÅŸi voi vă mândriÅ£i cu el. E un om minunat, generos ÅŸi iubitor…
GELU: Ramona, te rog, nu e nevoie…
ANDRA: Chiar nu e nevoie…
VICTOR: Nu, nu…
GELU: Cred că nu mai are rost să amânăm (priveÅŸte spre Ramona) Ramona ÅŸi cu mine luăm în considerare ideea de a ne muta împreună…
Vine comanda. Tace toată lumea.

Scena 3

Poliţistul al doilea  reciteşte biletul din prima scenă, foarte emoţionat.
POLIŢIST 2: Sunteţi o fire foarte sensibilă, aproape o fire de artist, aş putea spune. Citiţi mult?
BĂRBATUL: Uneori, când am timp.
POLIŢIST 2: Şi ce citiţi? Romane de dragoste, romane de aventuri?
BĂRBATUL: Nu, citesc mai mult cărţi de interes practic.
POLIÅ¢IST 2: HaideÅ£i, nu fiÅ£i atât de timid. Să ÅŸtiÅ£i că zvonul ăsta, că toÅ£i din poliÅ£ie suntem niÅŸte încuiaÅ£i, ideea asta a devenit învechită. Noi, promoÅ£ia tânără, încercăm să ne apropiem altfel de cetăţean, de problemele lui, de conflctele lui interioare, de nevoile lui. Suntem mult mai atenÅ£i, mai rafinaÅ£i, nu mai privim individul ca o rotiţă a societăţii care trebuie aruncată odată ce devine nefolositoare. VedeÅ£i dumneavoatră, omul este o fiinţă teribil de complicată. Are viaţă lui secretă, nevoi atât de ascunse, încât poate nici el nu ÅŸi le conÅŸtientizează mereu. Vă daÅ£i seama că nu puteam reprima cu brutalitate această fiinţă însingurată ÅŸi pasională care este bărbatul…
BĂRBATUL: Foarte interesant ce-mi spuneţi
POLIÅ¢IST 2: HaideÅ£i să ne aducem puÅ£in aminte, cu răbdare ÅŸi fără să vă zbucuimaÅ£i prea tare, de persoanele care erau în bar la ora aceea nenorocită. Nu vă neliniÅŸtiÅ£i, sunt toÅ£i bine. Nu s-a produs nimic iremediabil. DeÅŸi, ÅŸtiÅ£i ÅŸi dumneavoastră cum se spune… în dragoste ÅŸi în război totul este permis. HaideÅ£i, gândiÅ£i-vă puÅ£in. PuteÅ£i să-i enumeraÅ£i?
BĂRBATUL: La o masă erau nişte studenţi care vin des în bar..
POLIÅ¢IST 2: Da… ContinuaÅ£i, continuaÅ£i…
BÄ‚RBATUL: Un cuplu… doi tineri ce îmi păreau puÅ£in triÅŸti.
POLIŢIST 2: Da, continuaţi.
BĂRBATUL: Doi băieţi la o altă masă.
POLIŢIST 2: I-aţi remarcat pe cei doi tineri?
BĂRBATUL: Nu i-am remarcat neapărat.
Poliţistul dă din cap neîncrezător.
POLIÅ¢IST 2: Desigur. Åži mai cine? HaideÅ£i, spuneÅ£i…
BĂRBATUL: După cum am mai declarat, un domn mai în vărstă însoţit de o tânără.
POLIŢIST 2: Îi cunoşteaţi?
BĂRBATUL: Pe cine să cunosc?
POLIŢIST 2: Pe domnul în vârstă şi pe tânără. Domnul Gelu Dumitraşcu şi domnişoara Ramona Brădean.
BĂRBATUL: Din vedere, ca pe toţi ceilalţi.
POLIŢIST 2: Ca pe toţi ceilalţi?
BĂRBATUL: Da, ca pe toţi ceilalţi. Dar unde vreţi să ajungeţi?
POLIÅ¢IST 2: A, nu, nicăieri… Dar este de datoria noastră să luăm în vedere fiecare aspect ÅŸi să investigăm uneori lucruri personale, ascunse, intime, cum ar fi relaÅ£ia dumenavoastră cu domnul DumitraÅŸcu.
BĂRBATUL: Ce vreţi să spuneţi?
POLIŢIST 2: Haideţi, spuneţi, sunteţi homosexual?
BÄ‚RBATUL: Eu?
POLIÅ¢IST 2: Da, dumneavoastră. Cred că sunteÅ£i un homosexual pasional, chiar feroce. Åži din câte îmi pot da seama încă vă doare…
BÄ‚RBATUL: Domnule!
POLIÅ¢IST 2: Vă doare gelozia! Vă roade pe dinăuntru, cum vă roade ceaÅ£a aceea lăptoasă care se strecoară pe dedesubt. Câte zile, câte după-amieze n-aÅ£i aÅŸteptat să intre în bar, să îl puteÅ£i privi măcar de la depărtare. Cât aÅ£i mai plâns singur, în beciul dumneavoastră cu izolaÅ£ia roasă de ÅŸobolani… Iar el ce face în schimb? Se afiÅŸează cu o cocotă libidinoasă ÅŸi se dedă celor mai ţărăneÅŸti porniri? AÅŸa a făcut, nu? Până într-o zi, când n-aÅ£i mai putut suporta… Åži, credeÅ£i-mă, nu vă condamn. Când i-aÅ£i văzut frecându-se unul de celălalt ca două lipitori, când v-a chemat apoi la el pentru a comanda încă o sticlă din ÅŸampania cea mai fină, cu fiinÅ£a aceea, cu femeia aceea! Atunci, privind faÅ£a descompusă a celui pe care odată l-aÅ£i iubit, aÅ£i hotărât să terminaÅ£i cu toate acestea. AÅ£i dat foc barului din gelozie! SunteÅ£i teribil de interesant, dar, ÅŸtiÅ£i cum se zice, pasiunea cea mai virilă a unui bărbat este statul. Trebuie să-mi fac datoria.
Iese din scenă.

Scena 4

1
CÄ‚TÄ‚LIN: Ce-ai zice dacă am cumpăra o sticlă de ÅŸampanie? Revederea noastră e motiv de sărbătoare, nu? Hai, o cupă de ÅŸampanie…
CĂTĂLINA: Bine, dacă tu vrei, putem să luăm o sticlă. N-am mai băut de mult timp şampanie.
CÄ‚TÄ‚LIN: Poate nu ai mai avut nimic de sărbătorit…  Nu? De când am plecat eu…
CÄ‚TÄ‚LINA: Câtă aroganţă…  E adevărat că ai distrus totul în urma ta când ai plecat, dar asta nu înseamnă…
Se apropie barmanul.
CÄ‚TÄ‚LIN: Ne aduci o sticlă de ÅŸampanie, te rog? Åži două cupe. (către ea): Nu înseamnă… ?
CÄ‚TÄ‚LINA: Nu înseamnă că nu mi-am putut continua viaÅ£a. Uite, de exemplu, mi-am descoperit o nouă pasiune… fotografia.
CÄ‚TÄ‚LIN: Fotografia? Cum aÅŸa? Când eram împreună nu părea să te intereseze…
CĂTĂLINA: De fapt, nu te interesa pe tine. Asta e altceva. Mi-am permis atunci să mă intereseze.
CĂTĂLIN: Vrei să spui că ţi-am impus vreodată ce hobbyuri să ai?
CĂTĂLINA: Te rog, hai să terminăm. Discuţia asta nu duce nicăieri.
CĂTĂLIN: Hai să nu! De ce crezi că am vrut să te revăd? Crezi că mie mi-a fost uşor? Pun pariu că m-ai crezut un dobitoc egoist, care se gândea doar la binele lui. Dar să ştii că nu a fost aşa.
Vine proprietarul barului cu şampania, o deschide, le toarnă în pahare.
CÄ‚TÄ‚LINA (ridicând cupa): Deci? Pentru…  barul ăsta, singurul lucru care ne mai uneÅŸte?
CÄ‚TÄ‚LIN (ridicând ÅŸi el cupa): Eu aÅŸ zice pentru noi, pentru ca ÅŸi alte lucruri să ne unească… (pauză) Mi-a spus Mircea că nu v-aÅ£i mai întânit prea des. Nu mai umbli cu vechea gaÅŸcă?
CÄ‚TÄ‚LINA: Nu, ies mai puÅ£in în oraÅŸ. Nici nu am mai Å£inut legătura cu nimeni. Până la urmă, erau prietenii tăi, nu? ÃŽn plus, îmi aminteau prea mult de tine. Chiar ÅŸi după ce ai plecat, vorbeau de tine ca ÅŸi cum tu ai fi fost încă prezent. Dar tu nu mai erai acolo. Parcă nu înÅ£elegeau. Le-a fost dor de tine, să ÅŸtii…
CĂTĂLIN: Şi ţie? Ţie ţi-a fost dor de mine?
Ea îşi mai toarnă şampanie, fără să spună nimic.
CĂTĂLINA: Ştii că la început nu am vrut să vin azi aici? De fapt mă gândeam ca nici măcar să nu răspund la telefon. Mi-am scos numărul din memoria telefonului, dar evident că l-am recunoscut.
CĂTĂLIN: Ţi-ai scos numărul din memorie? Nu ţi se pare exagerat?
CÄ‚TÄ‚LINA: Nu, deloc.
CĂTĂLIN: Spune-mi, spune-mi sincer, chiar ai crezut că nu o să mă mai întorc? Chiar ai crezut asta?
CĂTĂLINA: Iar nu văd rostul discuţiei!
CĂTĂLIN: Răspunde, te rog!
CÄ‚TÄ‚LINA: Da, am crezut că nu o să te mai întorci! Bine? MulÅ£umit? Nici nu mi-a trecut vreodată prin minte că ai putea să pleci, de fapt. Dar ai făcut-o… pentru familia ta, pentru America, pentru un job nenorocit. Pentru că toate erau mai importante, mai importante decât mine.
CÄ‚TÄ‚LIN: Åži tu m-ai lăsat să plec! Nu înÅ£elegi că în mintea mea toate se încurcau, nu mai ÅŸtiam… A fost o situaÅ£ie… Åži am plecat, da, am plecat, sperând că e alegerea bună, că vei putea veni acolo ÅŸi tu, după un timp…
CÄ‚TÄ‚LINA: Ziceai că barul ăsta e locul în care ne-am întâlnit prima dată… Dar e ÅŸi locul în care ne-am despărÅ£it. M-ai chemat aici, probabil, pentru că îţi era frică să îmi dai papucii la tine acasă… Sau, mai rău, la mine. Am stat, te-am ascultat, am dedus de fapt că te despărÅ£eai de mine, pentru că ai fost prea laÅŸ să spui ceva concret. Am suportat. Nu Å£i-am îngreunat situaÅ£ia, cu toate că puteam… Ce scandal puteam să fac…
CÄ‚TÄ‚LIN: Åži de ce n-ai făcut-o? Poate s-ar fi schimbat totul…
CĂTĂLINA: Ce vrei de la mine? Uită şi tu, cum am făcut-o şi eu. Uite, mai bea nişte şampanie, pentru că sărbătorim, nu? (îi mai toarnă lui şampanie)

2
DAN: Bine, o să o Å£inem tot aÅŸa…
GEORGE: Ce vrei să spui?E doar o petrecere! O amărâtă de petrecere!
DAN: Nu mai e vorba de petrecere aici. E vorba de…
GEORGE: De ce? De faptul că nu te pot lua cu mine?
DAN: De faptul că nu vrei să recunoşti de faţă cu ceilalţi.
GEORGE: Ok, am mai discutat despre asta şi am fost de acord amândoi că nu putem să spunem nimic încă.
DAN: Poate ar fi momentul să începem să spunem. Nu crezi? Nu ţi se pare că am aşteptat destul?
GEORGE: Sigur, Å£ie Å£i-e uÅŸor, tu lucrezi de acasă, nu mergi în fiecare zi într-un loc unde te  întâlneÅŸti cu aceeaÅŸi oameni, care poate te cunosc într-un fel…
DAN: ÃŽntr-un fel mai… normal, nu?
GEORGE: ÃŽn felul în care se cunosc colegii de serviciu. Să intru într-o zi pe uşă ÅŸi să le spun: Salut, băieÅ£i, am uitat să vă spun un lucru despre mine, un lucru important poate pentru unii…  ÃŽnÅ£elege că lucrurile nu merg aÅŸa. Am o slujbă bună ÅŸi nu vreau să o pun în pericol! Bine? De aia, de aia nu te pot lua cu mine.
DAN: Se pare că totul e aranjat în mintea ta, cu argumente potrivite…  Åži cum rămâne cu familia? Ai mei ÅŸtiu de noi!
GEORGE: Ai tăi au fost mereu mai deschişi, cu părinţii mei e altceva. Te rog, Dan, am venit doar să bem o cafea în barul nostru preferat, nu face din ţânţar, armăsar.
DAN: Nu pot sta liniştit niciunde, ştiind că îţi e ruşine cu mine!
GEORGE: Dar nu mi-e ruÅŸine… Uite ce e, poate ai dreptate în ceea ce priveÅŸte familia mea. Poate ei ar trebui să afle. Probabil că toÅ£i se aÅŸteaptă ca într-o zi să le-o prezint pe logodnica mea, cu care ar urma să mă căsătoresc ÅŸi să am copii. E absurd să îi las să creadă o minciună. O să mă gândesc cum să le spun…
DAN: Cum să le spui? Dar în câte moduri crezi că le poţi spune? Eu am unul singur în minte. Spune-mi sincer, chiar ai de gând să le spui?
GEORGE: Linişteşte-te. Uite, hai să luăm ceva de băut. Bine? Uite, hai să fie ceva deosebit. Ce zici de şampanie?
DAN: Şampanie? Ce ţi-a venit?
GEORGE: Da, cred că de fapt ai impresia că te neglijez ÅŸi nu vreau să simÅ£i asta. Până la urmă, noi doi contăm, nu ce cred ceilalÅ£i…
DAN: Pentru tine nu contează ce cred ceilalÅ£i, pentru că ceilalÅ£i nu ÅŸtiu… Poate, dacă ar ÅŸtii, ar începe să conteze…
George se ridică şi se duce la bar. Se întoarce cu o sticlă de şampanie şi două pahare.

3
GELU: Ce bine că în sfârşit am reuşit să ne adunăm toţi. Ar trebui să sărbătorim cu o şampanie! Chiar aşteptam de mult timp momentul ăsta. Sunt chiar fericit: copiii mei sunt alături de mine, ca şi femeia pe care o iubesc. Cred că o să o iubiţi şi voi cu timpul pe Ramona. Sunt sigur că va ştii să se poarte ca o mamă cu voi.
ANDRA: Tată, uiţi că noi avem deja o mamă? Dacă tu ai uitat-o, nu înseamnă că am uitat-o şi noi.
GELU: Nici nu m-am gândit la aÅŸa ceva… Mama voastră ocupă un loc aparte în viaÅ£a  mea…
ANDRA: Cu toate astea, te-ai ÅŸi gândit cum să o înlocuieÅŸti… Scuze… Ramona.
RAMONA: Nu aveÅ£i nici un motiv să vă îngrijoraÅ£i… tatăl vostru e pe mâini bune. Åžtiu că uneori e dificil pentru niÅŸte copii să înÅ£eleagă lucrurile astea, dar cu timpul…
VICTOR: Nu mai suntem copii, înţelegem foarte bine. De altfel, ştim chiar mai multe decât credeţi.
GELU: Ce vrei să spui?
ANDRA: Vrea să spună că mama ne-a povestit. Doar nu te gândeai că puteaÅ£i să ne ascundeÅ£i tocmai asta! Pe Ramona nu o cunoÅŸti chiar de o zi, două…
GELU: Nu înţeleg de ce mama voastră a trebuit să vă implice şi pe voi în povestea asta.
VICTOR: Cum să nu fim implicaÅ£i? Să aflăm că, de fapt, motivul divorÅ£ului vostru a fost… ea! (arată spre Ramona) Ai înÅŸelat-o pe mama cu… ea!
RAMONA (către tatăl copiilor): Dragule, sigur că e mai bine pentru ei să ştie. Până la urmă, a fost alegerea ta, nimeni nu te-a obligat la nimic. Trebuie să respecte asta!
ANDRA (privindu-şi telefonul mobil): Tată, din păcate trebuie să plecăm mai repede. Se pare că mama are nevoie de noi acasă. Mi-a trimis un mesaj. Poate lăsăm discuţia pe altădată. Mergem, Victor?
VICTOR: Da. Mai bine pe altădată… Pe curând, tată!
ANDRA: Salut!
Cei doi ies din scenă.
RAMONA: Ai văzut? Nici măcar nu m-au salutat înainte să plece. Cei doi copii ai tăi nu mă prea plac.
GELU: Nu pot să cred că le-a spus. Ce nevoie era să le spună? Zi ÅŸi tu… ce nevoie era? Sigur a vrut să se răzbune pe mine… dar în felul ăsta, tocmai prin copiii noÅŸtri…
RAMONA: Ei, lasă dragă, că se obiÅŸnuiesc ei cu ideea. Eu te iubesc,viitorul poate fi foarte generos…  Ce?! Gata? Å¢i-a trecut fericirea? Ce ziceai de ÅŸampania aia?
GELU: Lasă-mă acum. N-ai auzit cum vorbeau? Cu ură! Da, cu ură! Mă desconsideră acum. Nu mai sunt tăticul lor perfect. Nu, doar pentru că am avut nevoie de altceva decât de acritura aia de femeie, ei mă urăsc. Păi e ÅŸi normal… trebuia să mă înjosească în ochii lor, pentru că nu a suportat lovitura ca femeie. Tu eÅŸti mai tânără, o femeie în floarea vârstei, de succes… cu perspective, ce mai?
RAMONA: Eu iau sticla aia de ÅŸampanie, bine? Dar te rog să nu bei foarte mult, ÅŸtii că alcoolul te ajunge imediat…
Se ridică, se duce la bar. I se pune o sticlă de şampanie în faţă.

Scena 5

Bărbatului i se prezintă diverse catronaşe cu figuri pe care trebuie să le recunoască. Al treilea anchetator este ceva între un poliţist şi un medic psihiatru. După ce termină cu cartonaşele, se apucă şi notează ceva pe nişte foi de hârtie.
BĂRBATUL: Nu vă supăraţi, ce scrieţi acolo?
POLIŢIST 3: Vă fac profilul psihologic. Am nevoie să îmi mai răspundeţi la câteva întrebări. Aţi avut o copilărie normală?
BÄ‚RBATUL: Da.
POLIŢIST 3: La ce vârstă aţi fost dat la şcoală?
BÄ‚RBATUL: La ÅŸase ani.
POLIŢIST 3: Aţi avut dificultăţi de adaptare?
BĂRBATUL: Ce fel de dificultăţi?
POLIŢIST 3: Dificultaţi de adaptare la colectiv. Vă plăcea să mergeţi la şcoală?
BĂRBATUL: Nu mă deranja.
POLIŢIST 3: Deci vă era indiferent?
BÄ‚RBATUL: Nu ÅŸtiu ce să spun… Mergeam pentru că trebuia să merg…
POLIŢIST 3: Socilaizaţi uşor cu ceilalţi copii, sau eraţi mai degrabă interiorizat, închistat?
BÄ‚RBATUL: N-aÅŸ putea să spun… uneori stăteam singur ÅŸi desenam cu creta pe asfalt, când eram lipsit de chef, dar de cele mai multe ori mă jucam ÅŸi cu ceilalÅ£i. ÃŽmi amintesc, de exemplu, că îmi plăcea mult să joc fotbal.
POLIŢIST 3: Jucaţi fotbal doar ca un factor de relaxare, sau urmăreaţi alte lucruri?
BĂRBATUL: Ce aş fi putut să urmăresc jucând fotbal?
POLIÅ¢IST 3: De exemplu, să deveniÅ£i o celebritate. Lucrurile acestea transpar încă din copilărie.Să încercaÅ£i să vă impuneÅ£i ca cel mai bun ÅŸi mai viguros atlet. Să creÅŸteÅ£i în ochii profesorilor ÅŸi ai colegilor dumneavoastră. Să fiÅ£i în centru atenÅ£iei…
BÄ‚RBATUL: Dar aveam doar ÅŸase ani…
POLIŢIST 3: Nu are nici o impotanţă. Marile ambiţii apar încă din copilărie. Dar să lăsăm asta. Ce alte jocuri mai jucaţi cu ceilalţi copii?
BÄ‚RBATUL: Păi… ce se mai joacă copiii? Prinsea, ÅŸotron. Fetele săreau coarda.
POLIŢIST 3: Şi dumneavoastră în ce activitate vă implicaţi mai mult?
BÄ‚RBATUL: ÃŽntre prinsea, ÅŸotron ÅŸi săritul coardei? Presupun că prinsea…
POLIÅ¢IST 3: De ce tocmai prinsea?
BÄ‚RBATUL: Era mai dinamic probabil, mai antrenant. După orele alea plictisitoare de matematică…
POLIŢIST 3: Jucaţi şi şotron uneori? Încercaţi să vă amintiţi vă rog, este foarte important.
BÄ‚RBATUL: Nu, nu prea.
POLIŢIST 3: De ce nu jucaţi şotron? Consideraţi că este un joc pentru tocilari?
BÄ‚RBATUL: Nu, deloc.
POLIÅ¢IST 3: AÅ£i avut vreodată sentimente negative faţă de cei care jucau ÅŸotron? Poate că, de fapt, aÅ£i fi vrut să jucaÅ£i ÅŸi dumneavoastră ÅŸotron, poate că vă simÅ£eaÅ£i marginalizat… AÅŸa este?
BĂRBATUL: Ce vă face să credeţi lucrul ăsta?
POLIÅ¢IST 3: Să ÅŸtiÅ£i că ÅŸi eu am trecut prin ÅŸcoală ÅŸi făceam parte dintre cei care jucau ÅŸotron, dintre tocilarii aceia graÅŸi ÅŸi cu ochelari, care stârneau invidia ÅŸi de mlte ori furia făţişă a celor ce jucau prinsea. Dintre cei care erau alergaÅ£i pe coridoare ÅŸi pe scările dintre etaje până la epuizare, pentru ca apoi să fie băgaÅ£i cu capul în closet. Vi se părea amuzant, nu-i aÅŸa? Să băgaÅ£i un ochelarist lipsit de apărare cu capul în closet… Dar, v-aÅ£i întrebat vreodată cum e să stai cu capul băgat în toaleta aia infectă, în timp ce o talpă te apasă pe cap cât mai adânc ÅŸi din plutitor Å£i se scurg în cap doi litri de apă rece ca gheaÅ£a?
BÄ‚RBATUL: Eu nu…
POLIÅ¢IST 3: Åži toate astea pentru ce? Vă spun eu pentru ce… pentru că cele care săreau coarda erau fascinate de cei care jucau ÅŸotron, în timp ce voi eraÅ£i doar o hoardă de barbari, de maimuÅ£e neevoluate, fugărindu-vă prin sălile de clasă, urlând ÅŸi aruncându‑vă cu pungi cu apă în cap.
BĂRBATUL: Vă rog să vă liniştiţi
POLIŢIST 3: Dar sunt foarte liniştit. Să trecem mai departe. Aţi mai avut şi alte porniri violente?
BĂRBATUL: Altele în afară de care?
POLIŢIST 3: În afară de torturarea colegilor care jucau şotron.
BÄ‚RBATUL: Dar eu niciodată nu am…
POLIŢIST 3: Ştiu, este firesc. Nu-i nici o problemă. Mergeaţi în excursii?
BÄ‚RBATUL: Da, îmi plăceau chiar foarte mult. Am fost odată într-o tabără, undeva lângă pădure, unde ne învăţau să facem focul ÅŸi să ocrotim animalele…
POLIÅ¢IST 3: Ce animale?
BĂRBATUL: Animalele pădurii.
POLIŢIST 3: Vă plăceau animalele?
BĂRBATUL: Da, bineînţeles
POLIŢIST 3: Aţi avut vreodată un animal cât aţi fost copil?
BÄ‚RBATUL: Da, am avut odată un hamster. ÃŽl Å£ineam într-un borcan mai mare, plin cu nisip. Era foarte haios… îmi băgam degetul în borcan ÅŸi îl mângâiam. ÃŽi schimbam ÅŸi nisipul o dată la două săptămâni. ÅžtiÅ£i ce era curios? Nu bea niciodată apă. Din păcate, ai mei nu mă lăsau să-l scot din borcan.
POLIÅ¢IST 3: Dar dumneavoastră totuÅŸi îl scoteaÅ£i din borcan…
BÄ‚RBATUL: Da, uneori, noaptea, după ce părinÅ£ii mei adormeau. Mă strecuram în vârful picioarelor, ridicam uÅŸor capacul ÅŸi…
POLIÅ¢IST 3: Åži îl scoteaÅ£i din borcan… Ce făceaÅ£i cu el după aceea?
BĂRBATUL: Îl ţineam sub plapumă şi mă jucam cu el.
POLIŢIST 3: Pe întuneric?
BÄ‚RBATUL: Da, pe întuneric…
POLIŢIST 3: Şi aţi simţit vreodată nevoia să îi faceţi lucruri ciudate?
BÄ‚RBATUL: Ce lucruri ciudate?
POLIÅ¢IST 3: Păi, de exemplu, totul poate începe printr‑o uÅŸoară mângâiere. Mâna dumneavoastră mângâie hamsterul care este moale, cald ÅŸi plăcut la atingere. E aproape ca o, să zicem, bucată de plastelină. Plastelina este atât de plăcută să o strângi, iar tu, un copil, nici nu prea poÅ£i să faci bine distincÅ£ia între un hamster ÅŸi o bucată de plastelină. Åži atunci, uite aÅŸa, ca într-o joacă nevinovată, începi să-l strângi. Åži-l strângi, ÅŸi el piuie. Åži-l mai strângi un pic, ÅŸi el piuie mai tare, dar tu cu toate astea, gândindu-te la bucata aia de plastelină, continui să-l strângi. Åži-l strângi până-i sar ochii din cap…
BÄ‚RBATUL: Dar hamsterul meu a murit de bătrâneÅ£e…
POLIÅ¢IST 3: Apoi vrei să vezi ce are pe dinăuntru…  ÅŸi-Å£i aminteÅŸti că tatăl tău Å£i-a dăruit un briceag elveÅ£ian…
BÄ‚RBATUL: Nu!
POLIÅ¢IST 3: Te duci până la sertar, scoÅ£i briceagul…
BĂRBATUL: Dar, înţelege că nu am făcut aşa ceva! Nu chinuiam animalele şi nici nu băgam tocilarii cu capul în veceu! Nu eram nici sadic, nici un bătăuş! Făceam tot ce fac copiii normali.
POLIŢIST 3: Bine. Spune-mi, când ai dat foc prima oară la ceva?
BĂRBATUL: Când am dat foc?
POLIŢIST 3: Da. Când ai făcut-o? Spune-mi toate detaliile, vreau să aud tot. Nu vreau să-mi ascunzi nimic. Când te-ai enervat pe profesori? Te puneau la colţ, te umileau şi tu ai vrut să te răzbuni. Ai vrut să-i arzi pe toţi! Sau, poate într-una din nopţile când te duceai să chinui hamsterul, ai dat peste mami şi tati făcând prostioare. Aşa s-a întâmplat, dementule? Le-ai dat foc ca să vezi cum ard?
BÄ‚RBATUL: Nu!
POLIÅ¢IST 3: Åži, pe urmă, toÅ£i viermii ăia pe care îi vedeai în bar, toÅ£i alcoolicii ÅŸi curvele pe care trebuia să-i serveÅŸti, ÅŸi asta zi de zi, până când n-ai mai suportat ÅŸi Å£i-ai adus aminte…  de toÅ£i tocilarii ăia aroganÅ£i, de toÅ£i profesorii care te puneau la colÅ£, de hamsterul tău, de mami ÅŸi de tati… ÅŸi atunci, în sfârÅŸit, te-ai hotărât să o faci, dementule! ÃŽn sfârÅŸit ai turnat benzină ÅŸi le-ai dat foc. Ai vrut să-i priveÅŸti cum ard! Spune, a fost bine? A fost grandios? Te-ai simÅ£it ca Nero, psihopatule?
Se aude o sonerie ÅŸi medicul iese.

Scena 6

În bar pluteşte fum gros de ţigară, muzica se aude tare, oamenii din bar sunt ameţiţi de băutură.
CĂTĂLIN: Auzi, ia spune drept? Cu câţi te-ai culcat?
CÄ‚TÄ‚LINA: Poftim?
CĂTĂLIN: De ce te arăţi aşa de ofensată? Ţi-am pus şi eu o întrebare, ca de la bărbat emancipat la femeie emancipată.
CÄ‚TÄ‚LINA: EÅŸti beat.
CÄ‚TÄ‚LIN: Te rog, nu ocoli subiectul.
CĂTĂLINA: Eşti gelos? Parcă nu-ţi stătea în fire.
CĂTĂLIN (cu un aer serios): Vrei să vezi cât de gelos sunt?
Ia paharul şi îl sparge de masă, ea rămâne uluită. Barmanul se apropie de ei. Adună paharul de pe jos fără să spună nimic şi pleacă în spatele barului.
CĂTĂLINA: Dumnezeule, ce se întâmplă cu tine?
CĂTĂLIN: Ce se întâmplă? Sunt foarte gelos şi ca să-ţi arăt cât sunt de gelos, mai sparg încă unul. Uite aşa!
Ia şi paharul ei şi îl dă de podea.
Barmanul vine, strânge paharul şi pleacă fără să spună nici un cuvânt. Tânărul rămâne aşezat, iar ea merge la bar şi  discută cu barmanul în planul al doilea.
RAMONA: Ia uite dragă ce nervos e mititelul ăsta! S-au umflat muşchii pe el! În locul ei, îi dădeam un cap în gură de nu se vedea. Voi chiar credeţi că vă puteţi permite să vă trataţi femeile cum vreţi voi, nu? Ia zi, pun pariu că eşti de partea lui!
GELU: Te rog, Ramona, fără scene!
RAMONA: Ah, am uitat, suferi după copiii tăi…
GELU: Mă duc la toaletă.
Femeia, ameţită de băutură, se duce până la bar.
RAMONA: Scumpo, nu merită! Ascultă ce-Å£i spun, că nu merită. E prietenul tău sau…
CĂTĂLINA: Nu, suntem despărţiţi.
RAMONA: Şi vine acuma să te frece la cap? Ce tupeu pe el!
George se ridică de la masă şi se întâlneşte cu bătrânul în faţa pisoarului.
GELU: Femeile astea…
GEORGE: Da…
GELU: Asta, a mea, când se îmbată se transformă în ultima cocotă. Eh, voi ăştia tineri nu aveţi de unde să ştiţi încă. Abia mai târziu începe.
GEORGE: Ce începe?
GELU: Păi, problemele cu femeile. Nu zic că nu le ai şi-n tinereţe, dar abia acum încep cu adevărat. Pot să-ţi pun o întrebare personală? Ţi se pare greşit să-ţi placă o femeie mai tânără? Imaginează-ţi că, deşi eşti căsătorit, te simţi atras de o tânără superbă, care se dă la tine. Ce-ai face?
GEORGE: Nu pot să-mi imaginez aşa ceva.
GELU: O să vezi, mai devreme sau mai târziu o să ţi se întâmple şi ţie.
Lumina cade pe femeile ce discută la bar, în faţa unor pahare cu băutură.
RAMONA: Pe lângă asta, nici nu poţi să pui vreo bază în ei.
CĂTĂLINA: Bineînţeles.
RAMONA: Te-a înşelat vreodată?
CÄ‚TÄ‚LINA: Nu ÅŸtiu.
RAMONA: Eu în al meu nu am încredere să-l las singur nici când se duce la budă. E în stare de orice. Dacă a înşelat o dată, o s-o facă din nou. Nimic nu-l mai satură. A avut multe femei, acuma vrea puştoaice, mă întreb ce-o să urmeze, homosexuali?
Dan aude conversaţia de la masă şi devine nervos. Se duce la toaletă.
DAN: Ce dracu se întâmplă aici?
GEORGE: Nimic. Ce să se întâmple? Calmează-te.
DAN: Vreau să-mi spuneţi ce făceaţi aici amândoi.
GELU: Ce-i cu tine, măi băiete, nu ţi-e bine?
DAN: Mie să nu-mi spui băiete!
GELU: Că, ce o să-mi faci?
DAN: O să-ţi trag o palmă peste mutra aia îngâmfată.
GELU: Serios?!
Gelu îl ia pe Dan şi îl bagă cu capul îl closet. Începe o bătaie. Barmanul se duce să vadă ce se întâmplă, timp în care cele două femei din faţa barului încep să danseze pe o melodie languroasă. Barmanul îi separă pe cei trei. Cătălin şi Dan se aşează la mesele lor, Gelu merge la bar.
GELU: Mai adu din pivniţă o sticlă de şampanie!

Scena 7

Cei trei poliţişti se află la o masă cu şeful lor. În timp ce anchetatorii vorbesc, pe un ecran se proiectează imagini cu proprietarul barului, care, pe măsura ce ancheta se derulează, devine tot mai desfigurat. El execută mişcări mecanice, de multe ori mişcări care coincide cu descrierile făcute de anchetatori. Pare că se transformă treptat într-un animal. Imaginile cu el sunt alternate cu imagini cu un şobolan.
POLIÅ¢IST 1:  Este, cu siguranţă, o chestiune financiară. TrăieÅŸte într-o locuinţă mizeră, barul nu produce prea mult, zice că nu are datorii, dar are. Probabil a ÅŸi început să bea ÅŸi ÅŸtiÅ£i cum cum sunt lucrurile astea… un rău atrage altul. Ciudat e că a avut prezenÅ£a de spirit să-ÅŸi facă o asigurare destul de serioasă la vremea aceea… Sau poate incendiul a fost premeditat de atunci. Nu ÅŸtim sigur, dar poate fi o ipoteză valabilă. Oricum, cert este că atunci când lucrurile au început să meargă prost, s-a hotărât să o termine. Nu avem încă suficiente probe, dar sunt sigur că e doar o chestiune de timp.
POLIÅ¢IST 2: Cu siguranţă, motivul este gelozia ÅŸi, din punctul meu de vedere, este ceva între nebunie temporară ÅŸi tentativă de omor. L-a cunoscut fără îndoială în bar, dar probabil îl urmărea ÅŸi prin oraÅŸ. Cu timpul s-a transformat într-o obsesie. Nu ÅŸtim sigur dacă i-a făcut avansuri sau nu, însă e posibil ca celălalt să nu fi ÅŸtiut, ceea ce îi pune în postura de urmăritor din umbră ÅŸi victimă. Furia s-a declanÅŸat când celălalt s-a afiÅŸat cu o femeie, faţă de care manifesta porniri sexuale… Åži în aceeaÅŸi seară a fost surprins cu doi homosexuali notorii în toaleta barului. Atunci, instinctul criminal nu a mai putut fi oprit. Este teoria mea ÅŸi mi-o susÅ£in. Deocamdată adunăm dovezi.
POLIŢIST 3: Este cu siguranţă un maniac criminal, cu instincte înrădăcinate în copilăria sa de abuzuri şi frustrări. Elementul cel mai semnificativ este că, într-o seară, când şi-a omorât hamsterul cu cruzime, şi-a surprins părinţii în dormitor în timpul actului. Probabil atunci i s-au dezvoltat şi instinctele de piroman, când a încercat să-i omoare. Întreaga sa copilărie şi-a petrecut-o ori în postura de abuzat, ori în cea de torţionar. Sunt convins că toate dovezile materiale vor ieşi în curând la lumină. Conducem o anchetă printre foştii lui colegi de clasă. Este doar o chestiune de timp.
COMISARUL: Poate totuşi cineva să-mi spună cum a izbucnit nenorocitul ăla de incendiu până la urmă?
Iese din scenă. Se proiectează aceleaşi imagini cu proprietarul barului şi se aude o voce din off, foarte gravă, fără ca această gravitate să fie vreun moment comică.
BÄ‚RBATUL: ÃŽn seara zilei de 28 mai, stăteam sprijinit cu mâna de bar ÅŸi priveam prin geamul murdar al uÅŸii. O ceaţă lăptoasă, dezgustătoare se strecura pe dedesubt. FeÅ£ele celor din bar erau mohorâte, plictisite. Erau roÅŸi pe dinăuntru de o maladie obscură, care-i făcea să se deplaseze letargic prin bar, de la o masă la cealaltă. La un moment dat, unul dintre ei mi-a cerut să-i aduc o sticlă de ÅŸampanie din pivniţă. Duhnea îngrozitor a alcool ÅŸi s-a apropiat de mine cu faÅ£a lui transpirată. ÃŽmi făcea silă numai să-l privesc. Am coborât în pivniţă, ca de atâtea ÅŸi atâtea ori, ÅŸi am închis uÅŸa după mine. Era întuneric, dar cunosc fiecare cotlon de acolo atât de bine încât nu aveam nevoie de lumină. SimÅ£eam ÅŸobolanii umblând printre picioarele mele, iar sunetele pe care le produceau mă dureau fizic: fiecare era ca o lovitură în creÅŸtetul meu. Nu am mai suportat… Mă gândeam cu dezgust la barul acela nenorocit, la ÅŸampanie, la pivniÅ£a umedă, la ÅŸobolani, la hamsterul Jackie… Åži atunci am ros izolaÅ£ia…

Heblu.