Se întâmplă ca teatrul să fie comunicare (despre acest subiect ne stă la dispoziţie semiotica prin problemele ridicate şi explicaţiile oferite). Se întâmplă ca barul să fie comunicare. Se întâmplă ca individul să accepte o convenţie socială atunci când intră într-un bar/cafenea pentru a-şi spune povestea, cu o cafea în faţă, unui interlocutor dator, desigur, cu un feedback. Se întâmplă ca povestea acestuia să se intresecteze, să se suprapună cu altele, ale acelora aflaţi în acelaşi spaţiu; şi de ce nu, se întâmplă ca poveştile să fie recompuse în funcţie de cele din bar. Cam ca la teatru, nu-i aşa?

Piesa Roxanei Pântice Barul, în regia lui Cristian Bojan, a fost jucată în cafeneaua Enigma, în cadrul Galactoria 2009 (sâmbătă 13 iunie, ora 22), tocmai pentru a reda apropierea dintre cele două tipuri de convenţie asumate. Spectacolul a fost reprezentat în aşa măsură încât publicul, pentru început, să nu realizeze cine anume face parte din distribuţie şi cine se află acolo ca simplu spectator.

O relaţie de cuplu eşuată; un tată divorţat, dornic de a-şi reface viaţa alături de altă femeie o prezintă pe aceasta copiilor lui, o pereche de homosexuali care se confruntă cu prejudecata celor din jur; şi un barman care îşi incendiază propriul local: iată poveştile care se întrepătrund în acest bar. Dramele, aparent individuale, îşi găsesc câte un punct de tangenţă, fiecare se regăseşte în povestea celuilalt printr-un element care îi atrage atenţia asupra mesei vecine.

Cătălin (Andrei Gheorghe) şi Cătălina (Diana Avrămuţ) se reîntâlnesc după o perioadă în care au fost despărţiţi din cauză că tânărul a lucrat în America. E ceea ce duce la eşecul relaţiei lor (cel puţin din perspectiva Cătălinei „M-ai lăsat pe mine pentru ţara tuturor posibilităţilor”), aici atingându-se şi o problemă socială: emigrarea românilor în alte ţări pentru un trai mai bun. E ceea ce auzim zilnic în societatea românească, ceea ce oferă o notă de firesc, bineînţeles dublată de naturaleţea jocului actoricesc. Gelu Dumitraşcu (interpretat cu forţă şi prospeţime de Costin Gavază) îşi aduce copiii, pe Andra (Gabriella Bianchin) şi pe Victor (Radu Tudosie) pentru a le face cunoştiinţă cu noua iubită, Ramona Brădean (Cristina Donisă). Totodată, încearcă să-i convingă de necesitatea începerii unei noi vieţi. O nouă dramă, o altfel de problemă, prezentă însă la fiecare colţ de stradă: divorţul părinţilor, incapabilitatea unuia dintre soţi de a accepta despărţirea şi influenţa pe care evenimentul o are asupra copiilor. La cea de-a treia masă se află cuplul Dan (Alin Stanciu) şi George (Alex Frânceanu) care au o dispută în legătura cu relaţia lor, greu de acceptat într-o societate plină de prejudecăţi, în care trebuie să te ascunzi, să-ţi creezi o falsă identitate pentru a nu fi arătat cu degetul. Personajul barmanului, interpretat de Paul Socol, e cel care leagă poveştile celor trei mese, e cel care acţionează sub presiunea acestora, ajungând să-şi incendieze propriul bar.

Elementul comun de la fiecare masă ocupată în bar e şampania, fapt ce îi determină pe cei trei anchetatori să facă tot felul de presupuneri, fiecare în funcţie de propriile frustrări, scoase aici la iveală în savuroase contrapuncte comice. Momentele în care poliţiştii îşi fac apariţia se desfăşoară printre mesele ocupate de aceiaşi actori. Se subliniază faptul că elementul temporal nu contează, e evident că ancheta se face după evenimentele din bar, însă personajele pot fi aceleaşi pentru că pot avea destine asemănătoare, presărate de aceleaşi drame.

Spectacolul „ Barul”, ca tip de montare, apropie foarte mult publicul de aspiraţia cea mai naturală a teatrului: identificarea. În momentul în care păşeşti într-o cafenea, ai propria experienţă de viaţă, propriile dezamăgiri şi lista poate continua… Aşezat la una dintre mese, involuntar ai tendinţa de a asculta ceea ce se discută alături şi, inevitabil există o ancoră care te trage acolo şi care te pune în situaţia de a te identifica. Totodată, prin reacţiile pe care le ai, verbalizate sau nu, se produce comunicarea la fel ca la teatru.

Amplasarea publicului în acest tip de spaţiu poate părea redundantă („se numeşte „Barul” şi chiar într-un bar se joacă?!”) sau chiar vulgar pentru aceia dintre noi care încă mai cred că teatrul e  sacru. Reevaluând totul şi luând în calcul ceea ce îşi propune un spectacol de fapt, „ Barul” te determină încă de la început să accepti convenţia pentru că prin situaţiile reprezentate te obligă să priveşti în propriul bagaj de experienţe legate de cafenele, şuete, discuţii şi mult fum de ţigară…