E greu să vorbeşti de provincie. Nu c-ar fi nu ştiu ce complexe pe cap de locuitor, pe care nu trebuie să le atingi nici cu degetul. Dar trăim vremuri în care „provincia” are la fel de multe de arătat ca şi „centrul”. Nu trebuie decât să vezi ştirile ca să uiţi tot ce era uşor să zici: „ora exactă bate la Bucureşti”, „în capitală sunt banii” sau „ce greu e în ţară”. Gata cu astea – ceasuri, bani şi greutăţi sunt peste tot. Da, uite că şi provincia poate, aşa că hai să privim mai de aproape problema.

Publicul, în centrul atenţiei

Mai aproape de oameni, fiindcă vorbim de publicul de teatru dintr-un oraş de provincie: Alba Iulia. Acolo a avut loc, în octombrie 2008, Festivalul de Teatru „Poveşti pentru Copii şi Oameni Mari”, ediţia a III-a.
Cât a durat festivalul, se vor­bea mai mult de public decât de spectacole, la orice interviu ori simplă întâlnire între presă şi oameni de teatru, tot la public se ajun­gea. La curiozitatea, încântarea, plic­ti­seala, nervii sau extazul cu care au fost primite spectacolele. Normal: despre ce altceva poţi vorbi într-un festival de teatru dintr-un oraş fără teatru?
În primul rând, publicul ştia deja că urmează o sărbătoare, un „ceva” cu foarte mult teatru. Numele simpatic al festivalului şi afişul cu aer de mister i-au făcut pe mulţi să creadă că e o „chestie cu teatru de păpuşi”. În orice caz, nu pentru adulţi, fiind vorba de „poveste”, „copii”, „oameni mari”, adică de lucruri pe care le auzi de obicei din gura copiilor. Cei care au venit, însă, au văzut că au de-a face cu spectacole pentru toate vârstele, aşadar diverse, din care aveau şansa să aleagă ce cred că le convine mai mult, orientându-se după titlu, distribuţie şi teatrul invitat. Alţii, în schimb, ştiau de dinainte ce urmează. Aveau amintirea încurajantă a primelor două ediţii, care le deschiseseră gustul pentru teatru.
Să nu uităm că Alba Iulia vede teatru o dată, de două ori pe lună, când Naţionalul bucureştean îşi face milă şi onorează invitaţia Caselor de Cultură din Alba cu cele mai tâmpe, prăfuite şi scumpe producţii de teatru. Chiar şi aşa, spectacolul cu vedete de la Bucureşti lasă întotdeauna un gol după aplauze, încât fiecare spectator are în cap un singur lucru: „cine ştie când mai vine…”. Astfel că, la Alba, expresia aia învechită – „setea de teatru” – merge la fix, creând un teren fertil pentru reuşita oricărui spectacol, cu atât mai mult când e vorba de festival.
Dar apar şi riscuri. Tocmai fiindcă setea e mare, ai bea orice s‑o potoleşti, iar „orice”-ul în teatru înseamnă până şi teatrul foarte prost făcut, adică inutil. Nu încerc deloc o abordare răutăcioasă, ci una cât se poate de realistă, căci, din lipsă de repere teatrale şi din nerăbdarea de a vedea, gusta şi aplauda spectacolul de teatru, publicul e gata să cumpere bilet, de dragul întâlnirii cu orice fel de  teatru, câtă vreme e teatru. Iar asta i-ar fi putut tenta pe organizatori să aducă spectacole ieftine din toate punctele de vedere. Sigur că un spectacol bun nu înseamnă neapărat un spectacol scump, dar acest abuz s-a întâmplat şi se întâmplă în multe oraşe din ţară, acolo unde nu există o instituţie profesionistă de teatru.

Nevoia de vedete

Slavă Domnului, la Alba, or­ga­nizatorii festivalului n-au de­mon­strat nici cea mai mică intenţie de compromis sau de sfidare a publicului. Dimpotrivă. Eforturile autorităţilor au sprijinit o selecţie (în mare parte) de lux, un repertoriu de ţinută estetică îngrijită, care să ţină cont de faptul că un oraş fără teatru nu e totuna cu un oraş superficial, necultivat. Mai ales că aici e vorba de Alba Iulia, unde cultura e la ea acasă.
Pe de altă parte, spectatorii au venit să vadă vedete. Aveau nevoie să ştie că ele sunt acolo, în festival, că vor ieşi la rampă cât mai des şi cât mai multe. Şi e la mintea cocoşului că festivalul va plăcea în continuare doar dacă va şti să bifeze această nevoie absolut naturală a publicului. Încetul cu încetul, însă, lucrurile vor trebuie să se schimbe, în ideea că publicul trebuie obişnuit cu producţii care sunt reuşite din cu totul alte motive decât starurile. Adică prin tot ceea ce ţine de munca efectivă a autorilor spectacolului: calitatea dramaturgică a poveştii, viziunea coerentă şi responsabilă a regizorului, expresivitatea actorilor, reprezentativitatea afişului şi multe altele. Abia atunci va apărea cu adevărat cunoaşterea teatrală, dimpreună cu satisfacţiile ei.

Public „normal” = public dornic
Dar mai e până acolo. Important e că disponibilitatea publicului a fost mare, anul acesta, de unde şi reacţiile bune la o varietate solicitantă de spectacole. De la teatru-dans, teatru obiectual şi underground, la teatru de text, extrem contemporan, one-man-show şi commedia dell’arte, receptarea a fost atentă şi onestă. De fapt, atât de onestă, că lumea nu s-a ferit să zică ce i-a plăcut şi ce nu, uneori cu argumente şi (!) cu voce tare în sală…
Trag linie, socotesc: în săli am văzut copii, elevi, studenţi, tineri şi adulţi. Nu ştiu dacă ăsta era publicul larg de care tot vorbesc regizorii, dar ştiu sigur că erau plătitori de bilete. Asta contează în orice oraş din lume, metropolă sau comună, fiindcă arată dorinţa omului de a se simţi bine în sală. Plus că e un public (încă) sincer, naiv, vesel, ba chiar cu o doză scuzabilă de snobism.
Fără să devină exemplar pentru celelalte publicuri din oraşele fără teatru, „publicul de Alba” e normal, pur şi simplu. Iar „normal”, în anii plicticoşi de după 2000, cred că înseamnă „dornic”. Ceea ce e aur curat pentru multe teatre din Bucureşti, motiv pentru care Alba-Iuliei chiar nu i se mai potriveşte eticheta nesigură şi pervertită „de provincie”.
Concluziile sunt simple, la îndemână şi te ajută să crezi că Alba merită mai mult decât un festival de cinci zile.  Ideală ar fi, desigur, o instituţie stabilă de teatru, cu cel puţin patru reprezentaţii pe lună.
Că se va construi un teatru de proiecte, zvonuri sunt câte vrei; problema e dacă vor mai fi atâţia spectatori în anul Domnului 2300…