O fi oare o exagerare, sau Generaţia X-Men există? Pentru aceia – probabil destul de puţini – care nu ştiu ce e X-Men, vom spune, în două vorbe, că e titlul unei serii de benzi desenate, creată sub sigla prestigioasă Marvel de Stan Lee şi Jack Kirby în 1963. Conform modelului industriilor de astăzi din lumea artelor video, BD-ul a devenit serial animat în anii ’90, după ce suferise o enormă expansiune multiculturală pe parcursul anterioarelor două decenii (cu personaje adăugate cam din toate rasele şi din toate tradiţiile culturale). Pentru ca, în 2000, să înceapă exploatarea sa de cinema, cu deja trei filme în serie, primele două semnate de Bryan Singer, straniul regizor care reuseşte să combine teme şi sitlistici aproape genialoide (vezi Usual Suspects) cu serii de televiziune şi blockbustere adolescentine, pigmentate cu grozăvenii de simulări pe computer.
Dacă tot mai există cititori nedumeriţi, vom spune că ţesătura narativă şi arhetipală a X-Men e constituită de avatarurile unor super-eroi mutanţi, mai mult sau mai puţin misterioşi. Pe cale naturală, fără nici o explicaţie “ştiinţifică”, în diverse colţuri ale lumii apar fiinţe umane cu înzestrări dintre cele mai neobişnuite: o femeie care produce furtuni din ochi, un barbat care, în schimb, arde tot ceea ce atinge cu privirea; o fată care suge energia oricărei fiinţe pe care o atunge, un băiat care e dotat cu aripi de înger, o femeie care penetrează cu mintea orice tip de suprafaţă, inclusiv minţile altora… Şi aşa mai departe. Societatea umană e zguduită de fenomen şi se polarizează. Unii se adună în jurul Profesorului X, care, supradotat el însuşi cu puteri psihice, înfiinţează un soi de şcoală specială, de perfecţionare şi autocontrol, pentru mutanţii noştri. Alţii, “băieţii (şi fetele) mai răi”, se adună în jurul altui patriarh, Magneto, un leader luciferic care a jurat să stîrpească omul, fiindcă a venit vremea ordinii….supra-oamenilor. La mijloc, între cele doi poli, dar evident participant “liber” la echipa celor buni, Logan-“Wolverine”, bursucul: un tip fascinant, cu gheare de oţel retractile şi schelet de titaniu, care are capacitatea de a se auto-regenera, dar care e complet amnezic cu privire la propria origine, suspectînd tot timpul faptul că e un “product” artificial, nu un X-Man în adevăratul înţeles al cuvîntului. Fireşte, Wolverine e şi eroul preferat de toată lumea… fiindcă e culmea indisciplinei, dar şi, adesea, soluţia ultimă. Cam asta ar fi, pe scurt…
Să reluăm, deci, întrebarea primară: există cu adevărat o Generaţie X-Men/Women? (Însuşindu-mi, deci, şi eu o corectitudine politică care aici chiar îşi are locul, extind denumirea şi asupra părţii feminine, pentru că şi BD-ul, şi desenul animat şi filmul au o componentă feminină foarte bine echilibrată cu cea masculină, în raport direct proporţional cu distribuţia publicurilor potenţiale, indiferentă la gen).
Altfel spus, dincolo de povestea propriu-zisă, în adîncimea ei de construct al imaginarului, nu poate fi folosit modelul X-Men ca simbol funcţional pentru o mutaţie reală, care se petrece cu noi, în casele noastre, alături de noi, în lumea în care trăim? Fireşte, nu vreau/vrem să sugerez că adolescenţii înaripaţi şi junii care ard cu privirea, ori femeile vampir stau azi tăcuţi în bucătăria de bloc, bînd ceaiul sau ronţăind cerealele oferite de părinţii lor igrnoranţi. Şi totuşi, nu simţiţi că suntem martorii, părtaşii şi chiar subiecţii unor mutaţii ireversibile, nu numai la nivelul comportamentelor de consum cultural, ci care ating chiar fibra internă a interacţunilor omeneşti, în ansamblul lor?
Dacă nu aţi avut niciodată acest sentiment (nu e neapărat unul de…pericol iminent, poate fi chiar un sentiment de fascinaţie, ori de uluială, ori măcar de straniu), numărul de faţă al revistei noastre ar putea măcar să vă ridice nişte semne de întrebare cu care să puteţi polemiza. Dacă, însă, sentimentul v-a fulgerat, măcar o dată, atunci vă anunţăm că avem a călători împreună, în diverse direcţii, mai multe numere de acum înainte. Fiindca noi suntem curioşi şi ne auto-interogăm, mai întrebîndu-i şi pe alţii din cînd în cînd: “Există Generaţia X-Men/Women, a apărut ea, de cînd? Şi, dacă da, atunci din cine şi din ce se compune, care îi sunt caracteristicile?”
În mod cu totul neaşteptat, chiar şi pentru gaşca ManInFest, călătoria noastră exploratorie nu începe de acasă, din birou sau din sufragerie. Este meritul direct al unuia dintre redactori, Mircea Laslo, de a ne fi propus cu bună intuiţie o primă direcţie: Orient-Occident Express; sau, altfel spus, influenţele-confluenţele dintre mentalităţile, reprezentările şi modalităţile  de expresie orientale şi cele europo-forme. Sigur, expresul nostru nu circulă de azi de ieri ci, în pas din ce în ce mai sprinţar, de mai bine de trei sute de ani. Ne referim aici nu la O mie şi una de nopţi, ci la Extremul Orient (Japonia, China Coreea etc.), a cărui presiune  – culturală şi tehnologică – a săpat deja, în ultima jumătate de veac, şanţuri adînci în înseşi practicile existenţiale ale omului contemporan. Numai că, de la revoluţia Nintendo şi apoi de la cea PC&Internet încoace, inevitabil, însăşi forma mentis e subiectul unei insidioase transformări;  cel puţin din punctul nostru de vedere, o transformare nevăzută, greu de măsurat în consecinţele sale pe termen mediu şi lung.     Fiindcă, de fapt, cine sunt copiii şi adolescenţii de azi, cine şi cum sunt tinerii de aici, de dincolo de graniţă, de dincolo de bariera plasmatică a monitorului care afişează pagina de internet? Dar tinerii, sunt ei pur şi simplu într-o nouă şi mereu repetabilă contradicţie de rang identitar cu părinţii lor, urmînd să reintre în ciclul binecunoscut o dată cu maturizarea naturală? Sau, deja, sunt alt fel de fiinţe, cu alte nevoi, cu alte aptitudini şi cu alte sisteme de reprezentare şi valorizare ?
Călătoria noastră începe, deci, din zona obscură a unei “ciocniri a civilizaţiilor” care nu mai pare să producă frisoane nimănui. Şi asta, să recunoaştem, nici nu e rău. Dar nici nu scuteşte pe nimeni de la obligaţia refleţiei. Fiindcă, fără refleţie, Generaţia X-Men&Women ar putea lua locul lăsat gol de retregerea “celuilalt”, a alterităţii duşmănoase, a bau-baului din vecini. Ceea ce, nu-i aşa ?, nu ne dorim deloc.