„Another day to live through. Better get started.”

Åžocant? Chiar deloc. Sunt cuvinte pe care nu de puÅ£ine ori ne trezim că le rostim. Cu toate acestea, care e farmecul pe care îl capătă cuvintele care deschid filmul The Last Man on Earth? Prima ecranizare, în 1964, a romanului lui Richard Matheson I am Legend avea în rolul principal o legendă a filmului horror, remarcat pentru vocea sa aparte ÅŸi atitudinea serio-comică (ce nu te inspira nici la rîs, da’ nici la plâns): nimeni altul decât actorul fetiÅŸ a lui Tim Burton. Nu, nu Johnny Deep, cel ÅŸi mai fetiÅŸ… cel mort: Vincent Price.

„Freaks! All of you. Freaks! Mutations! I am a man! I am the last… man.”

De altfel, această primă ecranizare e cît se poate de slabă. Ne mirăm azi cum e posibil ca un asemenea produs să fi „mulÅ£umit” publicul, aÅŸa cum ÅŸi cei de peste douăzeci de ani se vor întreba cum se poate ca, par example, 4,3,4 (sic!) să fi mulÅ£umit generaÅ£ia actuală. Exagerez… evident…. The Last Man on Earth nu a luat, vezi bine, nici un fel de premiu.

„December 1965. Is that all it has been since I inherited the world? Only three years. Seems like 100 million.”

Dar să trecem la poveste. O poveste cît de poate de frumoasă, ce merită un ambalaj pe măsură, perfecÅ£iunea fiind atinsă în timp. Richard Matheson, autor al mai multor romane ÅŸi scenarii, dintre care merită amintite What Dreams May Come (cu Robin Williams ÅŸi Cuba Golding Jr.), The Incredible Shrinking Man (film remarcabil la data apariÅ£iei, iar o nouă adaptare e pe drum), Stir of Echoes (un film, din nou remarcabil). Ceea ce atinge în scriitura sa este un soi de nuanÅ£are a umanului în situaÅ£ii greu de atins în sfera realistă. FicÅ£iune a umanului, explorare a cazurilor excepÅ£ionale. Bunăoară, în I Am Legend povestea de bază are în centru un unic supravieÅ£uior mesianic. Va ajunge să îşi dea seama cînd moare, că de fapt: „I’m the

abnormal one now. Normalcy was a majority concept, the standard of many and not the standard of just one man.” Ceea ce, din păcat,e reiese prea puÅ£in din cele trei ecranizări. Această alienare în raport cu societatea, evident fără voia eroului, care de fapt e imun la „boala” semenilor lui, este atît de puternic ilustrată, încît chiar nu are nevoie de i multe cuvinte ori analize. O epidemie afectează populaÅ£ia pămîntului, un singur om nu este atins de aceasta ÅŸi îşi duce existenÅ£a omorându-i pe cei afectaÅ£i. Este copleÅŸit de amintiri ÅŸi trece prin momente de depresie, iar în final descoperă că mai sunt unele persoane apropiate de normalitatea lui (prima lui descoperire este o femeie). Cu o sclipire de speranţă – el ca antidot pentru ceilalÅ£i ÅŸi ceilalÅ£i ca antidot pentru el – moare.

ÃŽn ecranizarea din 1964, Robert Morgan, eroul, este în mod clar un inadaptat care a trecut prin depresie. Åži-a pierdut familia ÅŸi se află acum singur pe pămînt cu cei „bolnavi” (pentru vremea respectivă rămîn un soi de vampiri, la fel ca în nuvelă). Cadre cu un oraÅŸ pustiu, întrucît vampirii nu stau ziua la soare, ci dorm în adăposturile lor. Cadre cu el înfigînd Å£epuÅŸi în vampirii descoperiÅ£i, cadre cu el ducînd cadavrele lor la o groapă comună unde îi încinerează. Filmul, văzut în ziua de azi, nu impresionează atîta de puternic, dar este o primă ecranizare ÅŸi are meritele ei. Un actor ca Vincent Price pare extrem de potrivit pentru rol. Din păcate e singurul actor american, restul sunt italieni, iar vocile lor sunt dublate în limba engleză, ca-n westernurile spaghetti. ExplicaÅ£ia este că filmul a fost pasat de compania producătoare alteia, iar din cauza bugetului de  serie B s-a filmat în Italia.

Singurul contrast dintre personaje este dat de definiÅ£ia biologică (normal, sau care a suferit mutaÅ£i genetice). Pe final, Morgan descoperă că mai sunt unele persoane care nu sunt atinse, ca restul vampirilor, de „ciumă”. ÃŽnsă acestea îi sunt inamice, tocmai pentru că el omorîse ÅŸi dintre ei, nefăcînd distincÅ£ia între victime. SperanÅ£a lui este că ar putea să îi salveze definitiv, prin anticorpii pe care îi are în sânge, ÅŸi să contribuie ÅŸi el la naÅŸterea acestei alte societăţi. Din păcate este omorît, dar într-un cadru minunat compus: într-o biserică lângă un altar, loc unde mai mergea să îşi amintească de familia pierdută. Imaginea christică nu este neapărat ÅŸocantă, dar are o forţă. ÃŽn toÅ£i aceÅŸti ani de singurătate, sentimentele îi sunt tocite ÅŸi se schimbă ÅŸi el. Dar păstreză, aÅŸa cum poate, ceva uman: „I can’t afford the luxury of anger. Anger can make me vulnerable. It can destoy my reason and reason’s the only advantage I have over them.”

ÃŽn 1971, Boris Sagal regizează o a doua ecranizare, cuvintele cheie pentru această fiind războiul rece ÅŸi teamă. ÃŽn rolul lui Robert Neville joacă… Charlton Heston. Despre această adaptare Richard Matheson afirma că este atît de departe de cartea lui încît nu îl deranjează. Eroul este plasat acum într-un penthouse, departe de cei bolnavi, unde are camere de supraveghere (Big Brother like). Mai are ÅŸi o magazie cu arme (deh, e Charlton Heston, nu altcineva!). Ba chiar,în singurătatea, sa joacă ÅŸah cu un bust al lui Cezar. La asta se rezumă viaÅ£a lui, mutare după mutare, pînă la ÅŸah mat, remiza nu este o alternativă. Åži de această dată salvarea celor infectaÅ£i este un obiectiv dar, la fel ca în prima ecranizare, nu se marÅŸează atît de puternic pe ea.

Dacă personajul lui Vincent Price era un simbol al singurătăţi, cal al lui Heston se transformă într-o întruchipare mai modernă, e cel care salvează lumea. La momentul magic al descoperiri altor supravieÅ£uitori mai apropiaÅ£i normalităţii lui, o fetiţă îl întrebă dacă este Dumnezeu. Evident, contrastul între cele două forÅ£e este mult mai limpede marcat, „ala bun” are arme, este mai bine izolat de restul, este un dumnezeu ÅŸi un simbol al supravieÅ£uiri, posedă prin excelenţă raÅ£iune ÅŸi se poziÅ£ionează ca un salvator, care ar putea reuÅŸi să dea o întorsătură pozitivă istoriei crude. Tabăra cealaltă este ilustrată ca un soi de masonerie, cu ritualuri, cu ÅŸedinÅ£e în care un conducător charismatic (Matthias) are frîiele ÅŸi puterea de decizie asupra întregi comunităţi. ExplicaÅ£ia epidemiei este, în anii 70, războiul biochimic. S-a apelat la forÅ£a armelor, fără să se ia în considerare consecinÅ£ele. Fobia războiului rece se reflectă în această adaptare ca un semnal de alarmă la ceea ce ar putea urma.

De asemenea, o altă abatere de la textul original este faptul că „forÅ£a inamică” îl capturează pe Neville ÅŸi îl aduce la un pas de moarte (într-un ritual al comunităţi), însă în final va fi salvat de către supravieÅ£uitori. Moment care marchează contactul lui cu cei care se apropie de umanitatea sa.

Căutarea antidotului este determinată aici ÅŸi de infectarea unuia dintre supravieÅ£uitori, iar succesul aruncă speranţă în viaÅ£a lor. Un dialog între Neville ÅŸi pacientul său prezintă Familia, comunitatea masonică, ca o simplă societate care are nevoie de asemenea de un leac, însă Neville se arată sceptic cu privire la ÅŸansele lor de salvare: moment în care îi este sugerată, în mod sarcastic, uciderea întregi Familii. Destinul final a lui Neville este dezamăgirea ÅŸi moartea, cu atît mai „dramatică”cu cât pacientul tratat merge la Familie ÅŸi încearcă împăcarea taberelor, dar este ucis. ÃŽn plus, cea care promitea să îi devină parteneră (de speranÅ£e ÅŸi în acelaÅŸi timp ÅŸi viaţă sexuală) se transformă în membru al Familiei. Ostilitatea ce îl caracterizează pe erou este foarte frumos pusă în contrast cu o secvenţă în care, după ce străbate oraÅŸul pustiu, se opreÅŸte la un cinematograf pentru a viziona un film despre Woodstock, unde printr-o punere în abis aflăm determinări asupra unei revizuiri sociale

„Just to look, just to see, just to really realize… what’s really important. The fact that if we can’t all live together and be happy… if you have to be afraid to walk out in the street… if you have to be afraid to smile at somebody, right? What kind of a way is that to go through this life?“. Simptomatic, Familia, în lipsa ei specifică de omenesc, distruge camera în care Neville adunase opere artistice ÅŸi cărÅ£i, un soi de târziu muzeu personal asupra umanităţii.

„Take something designed by nature and reprogram it to make it work for the body rather than against it. In this case the measles, um, virus which has been engineered at a genetic level to be helpful rather than harmful. Um, I find the best way to describe it is if you can… if you can imagine your body as a highway, and you picture the virus as a very fast car, um, being driven by a very bad man. Imagine the damage that car can cause. Then if you replace that man with a cop… the picture changes. And that’s essentially what we’ve done.“

Acestea sunt cuvintele creatorului virusului (jucat de Emma Thompson) în ultima adaptare a nuvelei, din 2007. De ce subliniez prezentul? Pentru că sunt ferm convins de forÅ£a scriiturii lui Richard Matheson ÅŸi puternica componentă politică cuprinsă în ecranizări, de la o variantă la alta. ÃŽn substrat e acum fobia globală este a cancerului. Virusul (sic!) vindecă zece mii nouă oameni bolnavi de cancer… dar infectează cu un soi de turbare. De data asta, vampirii, familia, zombii, sunt mult mai bine realizaÅ£i, aÅŸa cum spun multe alte cronici. Par luaÅ£i direct din 28 Days Later. New York este acum o junglă unde deja trăiesc antilope, lei ÅŸi alte sălbăticiuni. Iar Robert Neville, iese la vînătoare. Dar, surpriză… nu mai este singur. O are pe Sam, câinele. IniÅ£ial mă gîndeam că scenariÅŸtii Mark Protosevich ÅŸi Akiva Goldsman îşi bat joc de unchiul Sam (ceea ce nu exclud nici acum: la ce foloseÅŸte un stat sau o definiÅ£ie naÅ£ională dacă nu mai există oameni, doar extra-oameni, un fel de supereroi pe care, din păcate, lumina nu îi ajută?). Personajul lui Will Smith joacă teatru cu manechinele din magazine, le împuÅŸcă pe stradă, face tot ce poate ca să recreeze un posibil prezent bazat pe trecutul pierdut. Singurul său refugiu „uman” este Samantha, cîinele pe care a reuÅŸit să îl păstreze de la fiica lui (a da… interpreta Samanthei, fiica lui Neville, este nimeni alta decît fiica lui Will Smith) atunci cînd a venit sfîrÅŸitul lumii.

Bine, bine, totul pare atît de nevinovat, atîta de comtemporan ÅŸi de plauzibil încît… unde mai e politicul? Politicul capătă de data aceasta o mult mai pronunÅ£ată coordonată religioasă. Prima persoană care nu e zombie, deci are o anumită imunitate, îl salvează pe Will Smith de la un act sinucigaÅŸ, de aruncare în gura leilor, atunci cînd e doborît psihic de pierderea Samanthei. Åži, surpriză… îi va Å£ine un discurs religios:

Anna: The world is quieter now. We just have to listen. If we listen, we can hear God’s plan.

Neville: God’s plan.

Anna: Yeah.

Neville: All right, let me tell you about your “God’s plan”. Six billion people on Earth when the infection hit. KV had a ninety-percent kill rate, that’s five point four billion people dead. Crashed and bled out. Dead. Less than one-percent immunity. That left twelve million healthy people, like you, me, and Ethan. The other five hundred and eighty-eight million turned into your dark seekers, and then they got hungry and they killed and fed on everybody. Everybody! Every single person that you or I has ever known is dead! Dead! There is no god!

Toate suferinţele care se pare că se acutizează acum, pe suta de metri prezentată în film, au şi o alinare: în muzica lui Bob Marley:

„He had this idea. It was kind of a virologist idea. He believed that you could cure racism and hate… literally cure it, by injecting music and love into people’s lives. When he was scheduled to perform at a peace rally, a gunman came to his house and shot him down. Two days later he walked out on that stage and sang. When they asked him why – He said, “The people, who were trying to make this world worse… are not taking a day off. How can I? Light up the darkness.”“

Noua imagine mesianică a eroului este mult mai umană, mult mai aproape de partea emotivă, simplă, a omului de rînd. Politicul, cum am spus, se răspândeÅŸte într-un fel mult mai difuz, mult mai nedeclarativ, mult mai…tradiÅ£ional. Fie George Bush se bucură în taină la filmul acesta, fie Will Smith se pregăteÅŸte să intre în politică.