Takeshis’, Japonia, 2005, Regie: Takeshi Kitano, Cu: Takeshi Kitano, Kotomi Kyono, Ren Osugi.

Takeshi vs. Takeshi este un film care nu poate fi văzut o singură dată. Bizară afirmaţie pentru un început de articol scris de un nefericit care l-a văzut, fizic, o singură dată. Dar tocmai asta e, nu e deloc atât de simplu. Cu cât cauţi mai multă informaţie despre filmul ăsta, cu atât îţi dai seama că e din ce în ce mai complicat să-l pui cap la cap şi să înţelegi esenţialul – că nu e vorba de un singur film – ancorele lui în realitate sunt atât de multe şi de încâlcite încât te uiţi în acelaşi timp la n poveşti. Oricine l-a văzut ar crede că spun banalităţi, oricine a citit ceva despre el, va vedea că… nu e atât de simplu.
Am văzut Takeshi vs. Takeshi la TIFF, aproape de miezul nopţii şi am fost atât de năucit, încât nu puteam să mă gândesc atunci decât la incredibila, minunata regie. Un tur de forţă de regie, aproape că nici nu e altceva decât regie, personajul principal e regizorul filmului… Stop! Aici se complică lucrurile. Takeshi Kitano, entitatea biologică este regizorul filmului, şi joacă ambele personaje principale – Beat Kitano (starul din film) şi Takeshi Kitano (actorul vai-de-capul-lui, buimac şi timorat care încearcă din răsputeri să primească un rol). Dar Takeshi Kitano cel real are, în realitate, un alter-ego pe nume Beat Kitano, care e un comic caustic şi incisiv. Practic, avem patru Takeshi în filmul ăsta, de la prima la ultima secundă. Şi nu e vorba de personalitate multiplă, e vorba de schizofrenie în cel mai pur mod. Şi e aproape contagioasă.
Încercând să-mi umplu golurile din memorie cu informaţii din diverse surse am dat peste o carte scrisă de Casio Abe, numită Beat Takeshi vs. Takeshi Kitano, care nu e despre filmul acesta, e despre Kitano cel real. Interesant e că în loc să-mi răspundă la anumite întrebări, descoperirea asta a ridicat la pătrat confuzia. Oricum, totul nu face decât să mă apropie mai mult de filmul ăsta şi să-l transforme într-un fel de spectru fascinant pe care mai vreau să-l întâlnesc iar şi iar.
Am început practic prin a lăuda singurul lucru care transpare nemijlocit în film – calitatea incredibilă a regiei. Ce înseamnă asta mai precis: într-un film fără story, dar cu un scenariu care sunt sigur că ar putea rivaliza cu Natural Born Killers nu m-am simţit nici o secundă în control, n-am reuşit nici o clipă să prezic următoarea scenă. Tot ce se întâmplă pare atins de parodie şi de un umor fin şi foarte plăcut, iar mare parte din cotiturile acţiunii se petrec în baza acestei caracteristici. Kitano ironizează din plin anumite clişee hollywoodiene legate de cultura japoneză, în special mitul urban al Yakuzei – mafia japoneză, descendenţii ninja, asasini tăcuţi şi plini de tatuaje care trăiesc permanent într-o ploaie de gloanţe. Beat Kitano, actorul de succes din film, este celebru numai pentru rolurile sale de mafiot Yakuza şi este redus la a fi capabil numai să împuşte absolut tot ce mişcă, prieten sau duşman. În a mia luptă de acest gen care apare în film, Beat şi Kitano nu se mai prea deosebesc şi se măcelăresc reciproc în mijlocul pustiei împreună cu cohortele lor de bodyguarzi (absurzi din principiu)… şi chiar în momentul în care spectatorul se simte agresat de masa de plumb de pe ecran, regizorul Kitano opreşte filmul, ridică perspectiva până în ceruri şi ni-i arată pe mafioţi ca pe nişte constelaţii – de la Carul Mare la Orion, în funcţie de soldul victimelor.
Până şi cele mai normale acţiuni, cum ar fi pasarea unei mingi de plajă unor tineri, se transformă brusc în exerciţii cu mingea de gimnastică ritmică. De la oftat la râs în hohote, Kitano nu face decât să se joace cu diafragma spectatorilor, lăsând după el urme clare – „Kitano a fost pe-aici”. Nici nu mai apuci să întrebi „care Ki..!?!”, ajungi direct la sfârşit şi nu poţi să spui decât „Thank you for your work!”, una dintre frazele recurente ale filmului, spusă pe rând de aproape toate personajele, ca un fel de puzzle al multitudinilor de semnificaţii pe care le pot căpăta cinci cuvinte în funcţie de situaţie.
Takeshis’ este un film care nu se cere descâlcit cu mijloacele clasice ale criticii – motiv, temă… Dacă cumva i s-ar putea da de capăt pe calea asta, şi-ar pierde sensul. Psihanaliza nu prea merge… E mult prea multă informaţie şi totul pare prea încărcat de simbol ca să ai vreo clipă senzaţia că e autentic. Takeshis’ este un joc cu graniţele, ca o hologramă, în care te poţi pierde multă vreme.