…spune un personaj al filmului, un fel de angajatul-firmei-de-mulţi-ani-şi-punker-în-week- end.

Însă Gondry ştie. Cunoscut pentru clipurile sale halucinante şi inventive făcute pentru Bjork, Beck, The White Stripes, The Rolling Stones, Radiohead, Paul McCartney, Michel Gondry regizează un film care merge pe aceeaşi linie. Inventează, adaugă, trece de la real la imaginar, vata devine nor, celofanul e apă, crenguţele sunt pădurea.

b„Un,dos,tres,cuatro” – totul începe cu studio-ul cu camere de filmat din carton al unei emisiuni (Stéphane TV), unde un tânăr bate la tobe, explică ce este visul printr-o reţetă culinară. Trece în faţa unui blue screen unde începe magia. Stéphane este tânărul jumătate francez (mama), jumătate mexican (tata), după a cărui moarte vine în Franţa. Diferit în vreun fel? Da – de mic are probleme în a diferenţia visul de viaţa reală. „The brain is fantastic!” Ce găseşte la locul de muncă? Prezintă şefului ceea ce numeşte „Disasterology”: fi- ecare lună are catastrofa sa. Refuzat în real, noaptea în somn totul merge în sens invers, şeful ajunge de la riches to rags (cântând „J’ai deux amours… mon pays et Paris”), el i-o trage secretarei pe copiator (de fapt, s-a dovedit că aşa se strică cele mai multe maşinării), conduce lumea, dărâmă şi construieşte case, oraşe de carton. Poate avea totul „right here, right now”.

Testul extrem: ce va face Stéphane când cunoaşte o fată? De fapt două. Un fel de „îmi place şi de tine, dar de prietena ta…” Încet-încet se îndrăgosteşte de Stéphanie („Stéphane- Stéphanie click-clack” ) cu care poate crea o legătură între real-vis. Aici începe pofta spectatorului de construi, de a modifi ca, a inventa, a modela odată cu cele de pe ecran. Nu e doar discurs gol. Ai poate şi unele frustrări, pentru că nu te-ai gândit primul la ceea ce vezi.

Visezi pentru a trăi sau trăieşti pentru a visa? E interesant dezechilibrul dintre real şi imaginar. Nu din real fuge eroul spre vis, ci invers. Spaţiul confortabil şi familiar este cel oniric. Un fel de „contra realismului”? Dacă acolo nu se visează şi totul devine insuportabil din cauza lucidităţii (vezi prima parte a dictonului), aici nu se poate trăi. Dar cine a zis că în vis nu o să suferi? Când are o întâlnire cu Stephanie, Stephane nu reuşeşte să ajungă, poate pentru că nu ştie cum să se poarte în concret, în infraordinar, sau cum să perceapă timpul.

Nimic nou – au fost scrise cărţi despre visele avute. Georges Perec, de exemplu, în „La boutique obscure”, prezintă 124 vise, ajunge la a se întreba care este cauzalitatea acestora. Răspunsul? „Je ne revais déjà plus que pour écrire mes reves”. Stephane trăieşte pentru a visa. Sau pentru că visează.

Punctul obiectiv şi fix? Poate mama, care ştie ce se întâmplă cu el. Dacă am vedea dintr-un alt unghi, distant, de afară, probabil că l-am considera ciudat, sau inadaptat. Sau doar somnambul. Însă, invitaţi în cadrul emisiunii sale de la „Télévision educative”, cu greu putem păstra o distanţă. Mai ales că recunoaştem în el adolescentul timid şi stângaci, cu care poate vom empatiza.

Iar fata? Va încerca să o cucerească în visele sale colorate, suprarealiste şi bulversante, în timp ce în realitate se mint sau se ceartă, dar fără a-şi pierde inocenţa. Şi, cum „dacă nu ai noroc în dragoste, ai noroc la bani”, Stephane va lansa bizarul calendar al dezastrelor.

Totuşi povestea nu este foarte puternică. Nu eşti interesat prea mult de ceea ce o să se întâmple cu cei doi, mai degrabă aştepţi să se ajungă la invenţiile şi ciudăţeniile pe care le fac aceştia (maşina timpului care recuperează o secundă, pături pe care fug animale salbatice, poneiul ce e ajutat-învăţat să zboare). Abia în planul al doilea îi vedem pe cei care construiesc, imaginează. Firul epic se dezleagă odată înnodat, nu are credibilitate. Ca şi cum cei doi ar fi susţinuţi din afară de ceea ce creează, şi nu invers. Spaţiul este mai important şi mai evident, mai puternic decât personajele.

Vizual sau privit ca o joacă, filmul e incitant, haotic, exploziv. Un film care nu ar plictisi nici copiii, dacă ar fi să considerăm acesta un criteriu, la fel ca în teatru. Culorile şi imaginile din visele atât de încărcate, în care observăm o minuţioasă grijă pentru detalii, îţi captează interesul. Nu ai timp să mesteci, să digeri o invenţie că poc! cade alta, ce pare şi mai interesantă. Şi pe care vrei să o despici, să o deconstruieşti ca să-i cunoşti mecanismul. Curios, vrei să vezi ce se mai poate face cu cutiile, cartoanele, dopurile dintr-o casă, care e puterea de creaţie şi invenţie a celor doi. Dar simţi mereu prezenţa regizorului în ceafă. Abia spre final înţelegi că se vrea mai ales o poveste de dragoste. Care, spre deosebire de lumea din vis, nu se poate clădi pe carton şi cutii.